Ioan Coman: Sunt destul de discret cu viaţa mea personală şi cred că aşa ar trebui să fie fiecare actor. Sunt personalităţi care nu pot nici să tuşească, că se scrie în toată presa, cred că această publicitate le face să fie mai mult vedete şi mai puţin actori. Cred că spectatorii ar trebui să vină să vadă spectacolele fără să-i influenţeze nimic din afară.
Credinţa mea este că teatrul nu a dispărut până acum, în ciuda televiziunii şi a filmului, pentru că implică o relaţie directă. Actorii sunt asemeni unor corzi care vibrează şi transmit emoţia făcându-i pe cei din sală să rezoneze cu trăirile lor. Acesta ar trebui să fie scopul principal al fiecărui actor.
Ioan Coman în Chip de foc
M.S.: V-aţi născut lângă Bistriţa...
I.C.: Părinţii mei sunt dintr-un sat de lângă Bistriţa, iar părinţii lor au coborât de pe munte ca să colonizeze un fost sat de saşi plecaţi în Germania, undeva pe lângă Someşul Rece şi Someşul Cald. Este un spaţiu din care am încercat să fug şi la care acum, la patruzeci de ani, mă întorc.
M.S.: Cred că sunt locuri frumoase. Vă este dor de acolo?
I.C.: Nu mă ataşez de locuri, ci de oameni. În zona aceea oamenii sunt puri. Când eram copil erau două ore de televizor, în rest, fiecare trăia după propriile legi. Uneori chiar împotriva regimului. Mulţi dintre oamenii aceia nu mai sunt, acum îl percep mai degrabă ca pe un spaţiu interior.
M.S.: Sunt lucruri din copilărie la care vă gândiţi?
I.C.: Când vreau să mă refugiez, mă întorc în anii copilăriei. Mi-l amintesc pe bunicul care stătea cu urechea la radio şi trăgea de o gută ca să prindă Europa liberă, dar prindea mai mult arabii. (râde) În timpul acesta, bunica dădea de mâncare la găini spunând Tatăl Nostru. Mergeam la strâns de fân şi ne ascundeam în căpiţe. Tata era un navetist convins şi ura munca la ţară, iar bunicul era un ţăran care îşi iubea satul. În fiecare vară mă lua cu el când lucra fânul. Toată vara mi-o petreceam împreună cu el şi cu caii în creierii munţilor. Mă întorc mereu cu gândul la anii aceia când mă uitam la avioane şi mă întrebam dacă voi ajunge vreodată să zbor. Acolo fiecare îşi permitea să fie el însuşi.
M.S.: Cum a venit dragostea de teatru? Iniţial aţi făcut altă facultate...
I.C.: Am crescut într-o zonă în care nu exista teatru, la Bistriţa puteam să văd doar filme.
Întotdeauna am avut o înclinaţie specială către artă. Primele clase le-am făcut la sat unde eram puţini în clasă. Aveam note bune şi la matematică şi la citire. Când am trecut în clasa a şaptea părinţii mei au fost sfătuiţi să mă mute la oraş. Plecând de acolo m-am simţit dezrădăcinat. Nu îmi găseam locul nicăieri. Aşa sunt şi acum.
La teatru m-a atras emoţia de dincolo de spectacol, faptul că fac parte din public, iar pe scenă este un om adevărat care poate uita textul, se poate împiedica sau se poate pur şi simplu să cadă o ştangă. Mă gândeam că în orice moment actorul din faţa mea ar putea să iasă din personaj şi să mă întrebe ceva pe mine, cel din sală. Mi se părea seducător faptul că te ţine în emoţie, ca public. Între mine şi actor era o convenţie mai mult decât fragilă.
Ioan Coman în Miriam W
M.S.: Acum vă mai gândiţi la lucrul acesta?
I.C.: Mă înspăimântă lucrurile acestea. În ceea ce mă priveşte este un paradox. Dacă trebuie să spun ceva pe scenă, eu ca persoană, sunt îngrozit. Când trebuie să vorbesc eu, Ioan Coman, nu îmi găsesc cuvintele. În orice personaj pot să improvizez la nesfârşit şi să ajung acolo unde trebuie să ajung, dar când apar eu tot tracul din lume mă invadează. Prima mea amintire legată de public este de când eram mic şi m-a luat o mătuşă să îmi facă fotografii în oraş. M-a dus într-o cameră obscură cu doi câini de pluş care se uitau fioros la mine şi îmi tot spunea cum să stau şi să zâmbesc. Am început să plâng şi nu am mai făcut fotografia. Cred că această întâmplare mă urmăreşte din subconştient de câte ori apar în public.
M.S.: Când aţi început să jucaţi teatru?
I.C.: În liceu am intrat într-o trupă foarte bună de amatori cu care am mers la festivaluri, la Cântarea României. Primul rol pe care l-am interpretat a fost în Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare, jucam Oberon şi Tezeu. Îmi pot aminti piesa de la cap la coadă pentru că eram cu toţii prezenţi la repetiţii, ne făceam împreună costumele, decorurile şi tot ceea ce ţinea de spectacol. După terminarea liceului am vrut să dau la teatru, dar cum nu era facultate în Cluj nu am îndrăznit să merg la Bucureşti. Am dat la Facultatea de Electronică. Eram în anul al II-lea când s-a înfiinţat Facultatea de Teatru, în anul următor m-am înscris. Din nevoia de a termina lucrurile, am mers la cursuri în paralel deşi ştiam că nu voi face decât o singură profesie.
Ioan Coman în The Nigt Alive
M.S.: Ce profesori aţi avut?
I.C.: Am avut-o pe Melania Ursu, o actriţă de şcoală veche care m-a învăţat un lucru pe care, cred eu, ar trebui să îl înveţe toţi actorii. În primii doi ani am făcut numai psihologia crizei, toate personajele pe care le lucram se aflau în situaţii limită. Ne spunea că aşa se relevă personalitatea şi caracterul personajelor. Eram şapte studenţi în clasă. Facultatea era la început, iar profesorii nu duseseră încă până la sfârşit o generaţie şi aveau cu toţii dorinţa de a munci, de a experimenta şi de a învăţa. Făceam actorie de dimineaţa până seara, căutam, ne certam, ne împăcam. A fost o perioadă frumoasă. Funcţionam în cadrul facultăţii de Filologie, iar examenele se ţineau într-o sală mare care se umplea cu toate fetele din facultate. (râde) Aşa m-am şi însurat.
M.S.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră să fiţi actor?
I.C.: În fizică sunt două teorii care se bat cap în cap: cea a relativităţii şi mecanica cuantică. Acestea două nu se unesc, ci chiar se contrazic. De ceva vreme se căuta o teorie unificatoare şi se pare că au găsit-o pe cea a String-urilor care susţine că tot ce se întâmplă pe lumea ţine de nişte fire care vibrează. Cred că acelaşi lucru se întâmplă şi în actorie, este arta de a intra în rezonanţă cu spectatorul.
M.S.: Este vorba numai de rezonanţa actor - spectator? Dar relaţia cu regizorul, cu colegii?
I.C.: Pe regizor şi colegi te poţi baza în repetiţii, dar, cred eu, în timpul spectacolului actorul este singur. Pe scenă este alături de colegi, dar marele pariu este între el (personajul) - sine (actor) - spectator. Este singurătatea alergătorului de cursă lungă. Actorul este cel care face întotdeauna lucruri împotriva firii. În timp ce toţi ceilalţi se protejează şi nu vor să se dezbrace, el luptă cu sine şi o face. Cu cât se deschide mai tare şi îşi arată slăbiciunea, cu atât este mai bun. Nu poate juca ceva ce nu este în el. De aceea este şi egoist uneori.
Ioan Coman în Unchiul Vanea
M.S.: Şi ce se întâmplă dacă nu rezonează cu personajul respectiv? Dacă nu este în el...
I.C.: Atunci este greşeala regizorului că nu l-a distribuit bine. Este necesar ca regizorul să ştie să schimbe actorul ori să ducă personajul spre ceva ce el are. Talentul se vede atunci când surprinzi regizorul şi audienţa, când găseşti expresia paradoxală a lucrului, adică ai o reacţie neobişnuită la o situaţie dată. Prin logică nu cred că poţi ajunge la o asemenea soluţie.
M.S.: Vă consideraţi un actor talentat? Am citit câteva cronici în care se spune că aţi găsit soluţii surprinzătoare.
I.C.: V-au trimis numai cronicile bune. (râde) Sunt un om care caută. Singurele premii pe care le-am luat au fost de poezie. Nu am o certificare a talentului, dar cred că el există. Altfel nu aş mai zăbovi în meseria aceasta. Îmi place să fac multe lucruri: în timpul facultăţii am scris poezie şi profesorii îmi spuneau că am talent, scriu scenarii, unul dintre ele va fi preluat de Media Pro. În urmă cu zece ani, i l-a citit şi lui Nae Caramfil şi el mă numea "Almodóvar al sitcom-ului"(râde). Pe atunci aveam multe speranţe...
M.S.: Cu ce spectacol aţi debutat la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti?
I.C.: Debutul meu la Ploieşti a fost în Leonce şi Lena de Georg Bűchner, regizat de Andreea Vulpe şi Cristi Juncu. A fost singurul spectacol pe care l-au lucrat împreună.
De când sunt aici, am făcut în fiecare an două-trei spectacole şi mai mereu am avut roluri importante. Aşa am învăţat meserie. Interpretarea personajelor principale ţine de o anumită tehnică, diferită de cea a rolurilor secundare. De fiecare dată am căutat să găsesc ceva nou în fiecare scenă care să fie congruent cu tot ce s-a întâmplat, să fiu atent la întreg.
Probabil că dacă aş fi fost în alt teatru nu aş fi jucat atât de mult. Totul ţine de şansă şi de cea mai mică întâmplare. Am lucrat cu mulţi regizori, dar întâlnirile care au contat cu adevărat au fost puţine. Cei care m-au marcat şi cu care am simţit că am o legătură specială au fost: Alexandru Dabija cu care am colaborat foarte bine şi Cristi Juncu care îmi este prieten şi coleg. Cu Cristi am o relaţie specială, vorbim despre foarte multe lucruri, lui nu-i place ce scriu eu şi nici mie ce scrie el, uneori ne şi certăm. Foarte bine am lucrat şi cu Vlad Massaci, cu Andreea Vulpe şi Radu Afrim. Cred că oamenii care văd lumea la fel ajung la o comunicare dincolo de cuvinte. Alexandru Dabija are ştiinţa de a-ţi preda mecanica inefabilului. Teatrul este ceva dincolo de cuvinte şi sunt câţiva regizori şi actori care încearcă să descopere un limbaj dincolo de cel articulat, logic şi abstractizat. Cred că omul ancestral, după ce a omorât primul animal s-a întors în peşteră şi, necunoscând vorbirea, a transmis doar emoţia pe care a simţit-o în acele momente. Revelaţia aceasta am avut-o la o repetiţie în care Sandu încerca să mă facă să joc bănuiala, ceva care se strecura în mine faţă de partenerul meu. Mi-a explicat mecanic cum se face lucrul acesta. Indicaţia lui a fost să mă uit la el şi mâna să îmi meargă împotriva vorbei şi fiecare să aibă un ritm diferit. Aşa s-a născut un moment magic de teatru. Sunt lucruri inefabile care se întâmplă aici şi acum, pe care le poţi interpreta dar nu şi povesti.
M.S.: Aveţi un fiu...
I.C.: Stau mult timp cu fiul meu. Mă uit la el şi mă văd pe mine. Are şapte ani şi sunt îngrijorat că nu reuşesc să îi fiu tată, ci doar un fel de frate mai mare. Ne este frică amândurora când vine mama lui acasă (râde). Îmi este foarte drag şi trăiesc alături de el fiecare moment din viaţa lui, învăţ poeziile alături de el şi tremur să nu uite vreun cuvânt. Câteodată, mă surprind în timp ce citesc ceva gândindu-mă cum o să-i explic toate lucrurile acelea când se va face mare şi va putea să înţeleagă. Eu nu am avut şansa aceasta. Uneori îl invidiez că are aşa părinţi (râde). Mă gândesc cum o să-i vorbesc despre numerele negative, cum o să-i explic lumea. Deocamdată la teatru vine destul de puţin pentru că este prea mic. Abia acum începe să facă diferenţa dintre desene animate şi film.
M.S.: Credeţi că este un dezavantaj faptul că nu jucaţi în Bucureşti?
I.C.: Faptul că nu sunt în Bucureşti poate fi o problemă de vanitate, dar capitala îţi oferă şi vizibilitate. Ca împlinire din punct de vedere al meseriei sau al lucrurilor pe care le fac, nu cred că sunt mulţi actori din Bucureşti care pot spune că au jucat la fel de mult. Dezavantajul este că, fiind un oraş mai mic, publicul se epuizează foarte repede, în douăzeci-treizeci de spectacole. Când am venit la Teatrul "Toma Caragiu" m-am gândit că este aproape de capitală. Mi-ar plăcea să joc în Bucureşti, dar să interpretez roluri care să mă intereseze, nu doar să fiu acolo. Depinde ce îşi doreşte fiecare. Capitala poate oferi notorietate şi vizibilitate. În ultimii ani, Teatrul "Toma Caragiu" s-a impus ca trupă, aşa se vorbeşte despre el. Este o modalitate de a nu jigni individualităţile bucureştene. Nu mă deranjează acest lucru. Mă doare doar când trebuie să casăm un spectacol. Cu Trei surori de A.P. Cehov am fost în Coreea şi, după trei ani ne-au invitat la un festival din Japonia. A fost destul de greu să reluăm spectacolul după ce nu îl mai jucasem de foarte mult timp. Acum, după cinci ani de la premieră, spectacolul mi se mare chiar mai bun decât atunci. Aceasta este dovada că ar fi putut fi jucat încă pentru că avea energie internă. Însă, din păcate, în Ploieşti nu mai avea spectatori.
M.S.: Ce faceţi când nu repetaţi nimic?
I.C.: Am o personalitate obsesivă. Se spune că unul dintre stră-străbunicii mei şi-a pierdut într-o noapte toată averea la cărţi. Era un fel de primar, gilău cum se spunea atunci. Apoi s-a întors şi s-a spânzurat. Copiii lui au intrat slugi la oamenii din sat. Mi-e frică să mă apuc de un lucru pentru că, chiar şi atunci când mă apuc de un joc pe calculator, nu mă las până nu îl termin. Încerc să îmi canalizez energia pe lucruri bune. La douăzeci de ani am vrut să învăţ istoria artei şi mi-am umplut pereţii de tabele cu curente şi pictori. Nu am un criteriu după care să fac aceste lucruri. Dar când mă pasionează ceva nu mă pot stăpâni şi vreau să duc totul până la capăt. Uneori mi se întâmplă să mă plictisesc şi las totul baltă. Acum mă preocupă istoria universului (râde). Este un mod de a ţine creierul treaz. Sunt un sedentar. Acest lucru mi se trage şi de la faptul că tot timpul am trăit cu gândul mult mai departe şi am făcut proiecte pentru viitor. De câte ori mă opresc din visare să văd unde am ajuns, sunt nemulţumit şi îmi zic că este mult mai bine acolo unde sunt eu cu gândul. Teatrul mi s-a părut o bună ocazie de a lua lucrurile de la capăt încercând să le fac bine. În plus, mă ajută să scriu.
M.S.: Ce vă place şi ce nu la meseria dumneavoastră?
I.C.: Când încep să repet un rol, fac toate ironiile din lume cu privire la el. Uneori îmi exasperez colegii. Când repetam la Furtuna, după o lună în care nu-l iertasem pe Prospero, Cristi Juncu m-a luat deoparte şi m-a întrebat dacă o să reuşesc să fac personajul. Este mecanismul meu de a căuta. Încep întâi cu lucrurile rele.
Pentru mine viaţa este o tabără, un dar, un lucru pe care trebuie să îl faci cu plăcere şi să te bucuri că îl ai. Ce poate fi mai frumos într-o tabără decât să fii la grupul de teatru unde sunt femeile cele mai frumoase din grup, oamenii cei mai talentaţi? Sunt recunoscător pentru ceea ce am, chiar dacă la un moment dat ajunsesem să adorm între două replici de oboseală. Mă simt bine doar atunci când fac teatru. Nu cred că este nimic pe lumea asta care să îmi placă mai mult. Atunci când se întâmplă ceva neplăcut, mă retrag un pic şi încerc să înţeleg care a fost cauza. Încerc să le iau ca experienţe, ca făcând parte din viaţă. Singurele lucruri definitive sunt moartea şi boala.
M.S.: Există un rol de care vă simţiţi mai apropiat?
I.C.: Toate rolurile îmi sunt dragi. Există două feluri de a juca: într-un fel interpretezi drama şi în cu totul altul comedia. Drama are mult de-a face cu vibraţia, cu transmiterea emoţiei, iar comedia presupune reguli stricte, este mult mai elaborată. Îmi place să joc şi dramă, dar mă bucur şi de o comedie de bulevard în care pot să improvizez sau să experimentez cât poate publicul să ducă. Cred că fiecare spectacol are viaţa lui, regulile lui interne şi fiecare actor are propriul fel de a-şi construi personajul.
M.S.: Vi s-a întâmplat să lucraţi cu un regizor şi ceea ce vede el să nu coincidă cu ceea ce vedeţi dumneavoastră?
I.C.: Mi s-a întâmplat de multe ori. În aceste cazuri mă cert până cedează unul dintre noi. Dacă cred că am dreptate şi ţin la lucrul respectiv, mă lupt. Au fost şi cazuri când m-am retras din distribuţie. Atunci când am avut senzaţia că ne chinuim reciproc. Sunt şi regizori care vor să execut ceva şi nu încearcă să ia din ceea ce sunt eu pentru a face punţi spre personaj. În acele momente mă întreb de ce m-a distribuit dacă mă pune să fac un rol care nu se potriveşte cu datele mele. Aceştia sunt regizorii egoişti care nu ţin la spectacolele lor. După câteva reprezentaţii publicul nu mai vine, deşi actorii au făcut tot ceea ce a ţinut de ei ca să ridice nivelul reprezentaţiilor.
M.S.: Repetaţi ceva?
I.C.: Acum nu, dar urmează să vină Andreea Vulpe să monteze Othello şi sper să joc Iago. Joacă şi Andi Vasluianu, după care urmează să vină Radu Afrim şi Vlad Massaci.
M.S.: În ce fel v-a împlinit meseria dumneavoastră?
I.C.: Mi-a anesteziat fatalismul. M-a făcut să îmi dau seama că au trecut zece ani. Nu pot să cred că sunt la vârsta la care am întâlnit actori când am venit în teatru şi mi se păreau bătrâni.
Relaţia mea cu teatrul este asemeni unei mari prietenii. Oricât de greu mi-ar fi uneori, reuşesc să trec peste şi să îl iubesc în continuare. În ciuda nereuşitelor sau a neşanselor, de fiecare dată când încep un rol nou mă incită şi entuziasmează. Aceasta este frumuseţea acestei meserii.