Să ne vedem

În prima serie a „Star Trek"-ului, printre multele „gadget"-uri tehnice futuriste, cea mai spectaculoasă jucărie era un dispozitiv dotat cu ecran şi „cameră de luat vederi" prin care se făcea comunicarea între membrii echipajului. Pentru anul 2200 (sau cam aşa ceva) părea un aparat plauzibil, deşi faptul că nu depăşea dimensiunile unei tabachere făcea ca ideea să pară cam gogonată. În partea următoare a serialului (Star Trek – Next Generation) producătorii renunţă la aparat, părîndu-li-se, probabil, mai uşor de acceptat „teleportarea" decît acel „video-telefon" miniatural; şi îl înlocuiesc cu un dispozitiv „handfree" care înlesnea doar comunicarea vocală.

Realitatea a fost la un pas să calce pe călcîie ficţiunea ştiinţifico-fantastică. Nici nu terminaseră bine filmările şi, iată, iese pe piaţă telefonul cu ecran color şi cameră încorporată, minune care permite taclaua pe văzutelea de la orice distanţă. Astfel, chinul de a găsi cuvinte pentru a descrie o nouă coafură, o nouă haină, o nouă pereche de pantofi, o nouă pereche de cercei sau un nou tatuaj va fi curmat, fiind înlocuit de imagine. Tehnologia mai face un pas către înlăturarea vorbirii articulate, vinovată de torturarea atîtor generaţii.

Telefoanele au evoluat lent, într-o primă fază. Multe decenii nu s-a prea întîmplat nimic, doar formele şi materialele din care erau executate s-au schimbat. Marele pas l-a făcut telefonul mobil, avînd ca principală calitate faptul că posesorul lui poate fi deranjat oriunde s-ar afla. Constantă a rămas calitatea comunicării: aceleaşi lucruri se spuneau, fie că se vorbea de la un „fix" sau de la un „mobil". S-au schimbat nişte obiceiuri: nimeni nu mai trebuia să menţioneze între ce ore se va afla acasă (pentru a fi găsit); cu ajutorul telefonului mobil, cel căutat poate fi pescuit de oriunde. Nici posibilitatea vederii partenerului de discuţie nu schimbă substanţa comunicării; doar că nimeni nu mai poate trage o strîmbătură pe post de comentariu mut la ce aude din partea cealaltă. S-a schimbat şi sensul invitaţiei „hai să ne vedem" din conversaţiile telefonice sau din mesajele scrise. De fapt, de la o vreme, acest „să ne vedem" se referă la întîlnirile într-un cadru intim şi nu mai este rostit (scris) la întîmplare.

Şi totuşi, telefonul este o ustensilă destinată comunicării. Or, în ce fel se poate îmbunătăţi comunicarea adăugîndu-i ecrane cu rezoluţii mai bune şi funcţii mai multe? Telefonul este un recipient în care se pune un mesaj pentru a fi purtat dintr-un loc într-altul. „Noile dezvoltări" ale lui se înscriu într-o tendinţă generală: atenţia se mută de la mesaj la pachetul în care este trimis. E ca în (să-i zicem) muzică: nu contează ce se cîntă, contează ce poartă (dacă poartă) „interpreta", iar cînd este vorba despre un „interpret", el trebuie să se înconjoare de personaje feminine agreabile, dacă vrea să aibă o şansă în (să-i zicem) muzică.

Casele sînt apreciate în acelaşi fel: după metri pătraţi de pardoseală scumpă, după numărul de uşi furniruite cu imitaţie de mahon, după „termopane", după fotoliile tapiţate cu piele, după granitul risipit aiurea, după antena de satelit şi după televizorul cu diagonala cît peretele (la care n-ai ce să vezi), după spoturile de la bar, după marca şi numărul ustensilelor de gătit (aproape niciodată folosite)... şi tot aşa.

Oricum am lua-o, imaginea cîştigă teren. Cu „video-telefonul", invitaţia „hai să ne vedem" va trece drept pudibondă şi vetustă; şi va fi înlocuită de vreun gest cît se poate de expresiv.