M-am apropiat de graţie, dar nu mi-a fost dată
(în marea tulbure insule însingurate dorm)
Evanescentă precum zorii când zorii s-au şi dus.
Dă-mi graţia, mă rog eu, când graţia s-a pierdut.
Nu-mi da un loc comun, implor, graţia este rară,
iar eu, deşi întunecat, curteanul ei preţios.
Tăcerea, ca şi muzica, aerul ce se opune acum
la toate, nu există în fapt, dar se aude.
E uşor de vorbit, se zice. Nu, prietene dragă.
A vorbi este a ciopli şi nu a fi absurd.
Noaptea ne stă alături mereu, ziua de soare
Luminată e vremea când rătăcim.
Nu-i faptă sau gând mai presus de cele ce-aduc
pace fără frontiere fiului de om sărac.
Revino-ţi, argumentul este al primăverii:
Sunt gândul în care creşte fapta.
Peste lună, scântei colosale în spaţiu ascund
scânteia graţiei incandescente, totale.
Cum este? Nimic. Ghiceşte. În odaie tăcere.
Incandescenţa becului e arcul gândului
Prin care călătorim, zidurile un miracol.
Respirăm aerul care nu-i de cumpărat.
Masa, pe care-am cioplit-o din pin, e un indiciu:
mintea creează forme, formele eşti tu.
(în perioada 1 aprilie 2020 - 30 iunie 2020, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)