Ignacio Echevarria: Rolul criticului e cel al unui soldat explorând teritorii inamice

La invitaţia Institutului Cervantes din Bucureşti, au venit în România trei critici literari - Blas Matamoro ("Cuadernos hispanoamericanos"), Juan Carlos Sunen ("El Critico") şi Ignacio Echevarria ("El Pais") - de prestigiu în Spania, critici care au luat parte la un colocviu dedicat presei culturale scrise, între jurnalism şi cultură. Personalitate şi personaj în lumea literară a Spaniei ultimilor 15 ani, Ignacio Echevarria, mai bine de un deceniu principalul cronicar al suplimentului cultural "Babelia" al cotidianului "El Pais" (de centru-stânga), a fost la începutul anului în centrul atenţiei generale: el şi-a încheiat colaborarea cu celebrul ziar printr-o scrisoare deschisă adresată directorului adjunct Lluis Bassets, în care le reproşa editorilor o îngrădire a libertăţii sale de expresie prin atitudinea acestora faţă de o cronică a sa. Cronica, considerată de Bassets "o armă de distrugere în masă", "o bombă atomică", se referea la cartea romancierului basc Bernardo Atxaga El hijo del acordeonista - Fiul acordeonistului (un alt roman al lui Atxaga, Memoriile văcuţei MU, tocmai a apărut în româneşte), şi fusese publicată de Alfaguara, editură - parte a concernului căruia îi aparţine şi "El Pais".

Iulia Popovici: Câtă libertate, câtă independenţă, câtă autonomie îşi poate asuma un critic literar care scrie pentru o publicaţie de mare tiraj şi la fel de mari interese economice?

Ignacio Echevarria: Subiectul e complicat. Trebuie în primul rând să spun că, în 15 ani de critică literară, n-am avut niciodată probleme, legate nici de cenzură, nici de libertatea de expresie. Niciodată n-au existat asupra mea – şi nu cred să existe asupra vreunui critic – presiuni concrete de a scrie bine sau rău despre o carte, pentru că trebuie să acceptăm faptul că, totuşi, critica literară nu are o putere atât de mare pe piaţă încât să genereze corupţie. În acelaşi timp însă, inexistenţa unor astfel de presiuni nu m-a făcut să uit că libertatea mea e limitată, că există nişte graniţe între care îmi pot exercita actul critic. Să afirmi realitatea acestor limite nu înseamnă să denunţi o stare de lucruri foarte gravă; fiecare mediu de comunicare, fie el cotidian, canal radio sau de televiziune, are propria orientare, de natură pe de o parte economică, pe de altă parte ideologică, şi există întotdeauna o graniţă, niciodată trasată foarte clar, pe care nu ai voie s-o depăşeşti. Întâlneşti graniţa asta în viaţa publică, în politică şi, la fel, în critică.

I.P.: Critica e deci şi ea o artă a compromisului?

I.E.: Arta criticului constă nu numai în a-şi exercita libertatea de expresie, ci, în acele momente în care opinia lui riscă să forţeze limitele de care vorbeam, să aibă isteţimea de a nu le încălca, fără a face rabat de la propria libertate. Problema mea – ca să ne referim la cazul concret - îşi are originea în faptul că, în ultima vreme, limitele presupuse de "Babelia" şi "El Pais" au devenit din ce în ce mai strânse. Scriind despre Atxaga, n-am făcut nimic din ce nu făcusem înainte, dar acum ziarul aparţine unui concern media - presa în Spania e în plin proces de "berlusconizare" şi se întâmplă din ce în ce mai des ca un număr mare de mijloace de comunicare, de la ziare şi edituri la televiziuni, case de discuri şi agenţii de ştiri, să fie concentrate într-o singură mână. Şi pe măsură ce aceste grupuri media se măresc şi devin mai puternice, iar interesele lor, mai diverse, libertatea de mişcare scade. "El Pais" e un cotidian hegemonic, la care colaborează aproape toţi autorii de limbă spaniolă - unii au rubrici, alţii scriu editoriale sau articole de fond, ceea ce face ca reţeaua de interese să fie deja foarte extinsă, iar critica agresivă, dură la adresa unui mare nume a literaturii actuale să devină din ce în ce mai puţin acceptabilă.

I.P.: Şi vi se pare un dat, o situaţie inevitabilă? E criticul literar în permanent război?

I.E.: Dacă în mod obişnuit criticul se mişcă într-un spaţiu limitat, în Spania acest spaţiu a ajuns aproape sufocant, iar cauza e tocmai concentrarea mijloacelor de comunicare şi interesele multiculturale ale acestor concerne.
Mi se pare normal ca un critic care scrie pentru un ziar să nu vrea să-şi impună propria grilă de valori morale şi ideologice. Rolul criticului e cel al unui soldat explorând teritorii inamice, nu al unei armate invadatoare. În postura de critic, eşti mereu pe teren duşman, fiindcă jurnalismul şi critica nu sunt niciodată de aceeaşi parte a baricadei, de aceea trebuie să-ţi schimbi permanent tipul de discurs, retorica, poziţia. Iar uneori ţi se poate întâmpla, ca mie, să-ţi explodeze o mină drept în faţă.

I.P.: Totuşi, tonul dvs. virulent era de mult cunoscut. Ce a făcut un caz atât de special din Atxaga?

I.E.: E adevărat că, pentru mulţi ani, cronicile mele din "El Pais" s-au caracterizat prin duritatea şi uneori agresivitatea lor; pe măsură ce interesele ziarului au ajuns mai complexe, modul meu intempestiv, provocator de a face critică a-nceput să-i scandalizeze tot mai mult, printre altele pentru lipsa mea de corectitudine politică. Pe de altă parte, trebuie spus că în cazul concret care a declanşat "scandalul" (romanul lui Bernardo Atxaga) există un substrat politic inevitabil. În ce mă priveşte, critica este şi trebuie să fie socială, trebuie să evalueze o carte nu numai după criterii estetice şi literare, ci şi sociale, mai ales când e vorba de critica de cotidian. Cred că presa e un obiect social, literatura e un obiect social, iar critica făcută în ziare trebuie să trateze un produs literar ca pe un obiect social. În ce-l priveşte pe Atxaga, el este reprezentantul la vârf al unei culturi, cea bască, extrem de disputată, şi a fost mult timp respectat şi protejat tocmai pentru că toată lumea ştia că subiectul e exploziv. Editorii de la "El Pais" au reacţionat în maniera şocantă în care-au făcut-o din cauză c-au simţit că intrasem într-o zonă interzisă mie, cea a politicii. Cronica mea e una literară, dar ia în acelaşi timp în consideraţie implicaţiile politice ale discursului ideologic ale romanului – fiindcă romanul chiar are o miză politică (cartea lui Atxaga încearcă să arate motivele pentru care, în anii ’60, tinerii s-au înrolat în masă în ETA, o bandă de terorişti înarmaţi). De vreme ce romanul are o astfel de miză, mi se pare de datoria criticului să ia în discuţie verosimilitatea, realitatea sau falsitatea punerii ei în pagină.

I.P.: Asta pentru că un critic, fie el şi literar, e obligat să aibă şi viziune socială?

I.E.: În Spania, criticii literare i se cere din ce în ce mai des să rămână exclusiv estetică. Dar cum aş putea eu să spun despre o carte că e bine sau prost scrisă ţinându-mă departe de subiectul ei – terorismul basc, care întâmplător e problema fundamentală a Spaniei de azi? Intrasem de ceva timp pe un teritoriu în care nu puteam decât să pierd, şi e un lucru pe care mi l-am asumat odată cu încrederea în rolul social şi politic a criticii literare, fără de care ea nu-i interesează decât pe profesorii universitari.

I.P.: E criticul un misionar?

I.E.: Sunt convins că un critic are o misiune socială, îndeplineşte o funcţie de orientare; face un serviciu public, care nu se suprapune cu publicitatea. Foarte multe dintre revistele şi paginile culturale spaniole tind să se transforme în trambuline publicitare, să facă din discursul critic unul de promovare a lecturii; despre o carte, într-un astfel de sistem, se scrie ori de bine, ori deloc, pe când eu cred în rolul criticului de a orienta lectura, cumpărarea unei cărţi şi decizia de a o citi (sau nu). Cred în această funcţie publică a criticului, şi în necesitatea criticii de a rămâne critică. Trebuie să plece de la literatură, de la cărţi, pentru a vorbi despre societate, despre lumea în care trăim, fiindcă literatura e un instrument al discursului colectiv. Critica e o formă de reflecţie socială, care pune în dezbatere, prin intermediul cărţilor, problemele comunităţii. O asemenea viziune pare tot mai nelalocul ei în spaţiul cultural spaniol. Totuşi, eu cred că dacă arta criticii literare va supravieţui, o va face mulţumită acestei duble vocaţii a ei, de serviciu public şi critică socială. E ca şi sigur că n-avem nici o şansă, nu-i aşa?


(interviu preluat din Ziua)