Lavinia Lazăr: Cum arată o zi în izolare structurată pe ore?
Clara Popadiuc: Mi-aş dori să fiu atât de organizată încât să pot să îmi structurez ziua pe ore. Dar nu sunt. Paradoxal, fiecare zi arată diferit. Câteodată mă trezesc la 8:00, câteodată la 12:00. Câteodată îmi beau cafeaua şi mă culc înapoi, în alte dăţi lustruiesc toate cotloanele şi sertăraşele până mă prinde noaptea. Câteodată citesc, câteodată gătesc, câteodată mă joc, câteodată alerg, câteodată mă prinde dimineaţa apăsând "Next Episode" sau vorbind la telefon. Asta e partea frumoasă la perioada asta. Poţi să îţi faci singur programul. Şi cea mai bună zi e aceea în care le fac pe toate cele mai sus menţionate.
L.L.: Ce activităţi diferite practici acum, în timpul izolării şi nu te-ai fi gândit niciodată că le vei desfăşura?
C.P.: Gătitul. Sună clişeic. Te uiţi pe Facebook şi vezi că toată lumea s-a apucat de gătit. Da, şi eu. Şi nu că m-aş fi gândit că n-o s-o practic Niciodată. Doar că părea că nu e ceva ce mi-ar face plăcere. Dar îmi face! Aproape zilnic mai caut o reţetă, un fel de mâncare pe care nu l-am făcut niciodată. Şi nu numai că e o activitate care mă bucură, dar se pare că îmi şi iese. Abia la asta nu mă aşteptam.
L.L.: Încercăm să nu facem exces de ştiri negative, de tensiuni şi ne umplem timpul cu...
C.P.: Ce am zis mai sus: curăţenie, citit, gătit filme, seriale, spectacole online, şi muuult timp petrecut la telefon în şedinţe interminabile de videocall-uri cu fetele în care facem sinteza zilei.
L.L.: La ce planuri personale şi profesionale ai fost nevoită să renunţi înainte de pandemie?
C.P.: La premiera spectacolului Micul Prinţ, în regia lui Cari Tibor şi la debutul unui nou proiect în regia lui Zalan Zakarias. Abia aştept să le reluăm...
L.L.: Cum este să priveşti spectacolul în care joci în spaţiul online?
C.P.: Teatrul "Matei Vişniec" a optat să nu difuzeze spectacolele online.
L.L.: Din punct de vedere psihologic, prin ce stări şi emoţii ai trecut şi cum ţi s-a adaptat corpul în această perioadă sedentară?
C.P.: La început am fost într-adevăr speriată de ceea ce se întâmpla în jurul meu. Din ce în ce mai mulţi oameni care se îmbolnăveau, din ce în ce mai mulţi morţi, din ce în ce mai multe restricţii. Acum sunt mai împăcată cu situaţia, dacă pot să zic aşa. În sensul în care realizez că nu pot schimba nimic. Tot ce pot să fac e să stau potolită acasă şi să evit să ajung la spital. Nu mă ajută nici dacă mă încarc constant cu ştiri negative. Ajut cum pot prin mici donaţii sau câteva mesaje şi apeluri către persoane despre care ştiu că au nevoie să vorbească cu cineva.
Cât despre corp... Am o tendinţă naturală către sedentarism. Îmi place. Aş minţi să zic că nu. În primele două săptămâni am refuzat să fac mişcare. Mă consideram în vacanţă. Recent, însă, am simţit că începe să îmi fie dor de sport, de alergat, de puţină febră musculară. Şi, după un mic imbold dat de energicul meu coleg, Răzvan Bănuţ, iată-mă bucurându-mă de străzile din jurul blocului în paşi de jogging.
L.L.: Cu ce documentare / filme / muzică te delectezi în acest timp?
C.P.: colectiv, Miracle in Cell 07, The Death of Stalin, The Two Popes. Filme pe care le-am văzut acum şi le-aş mai vedea de trei ori dacă nu ar fi şi altele pe listă.
Tocmai am terminat de urmărit serialele Unorthodox şi After Life. Extraordinare.
M-am bucurat să văd şi câteva spectacole online care mi-au plăcut enorm: Pasărea retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte şi Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine (ambele în regia lui Radu Afrim), Chiritza în concert şi Insula (ambele în regia Adei Milea).
L.L.: Ce cărţi restante şi-au găsit locul pe noptiera ta?
C.P.: Recent am terminat de citit Jurnalul Fericirii de Nicolae Steinhardt, o carte care îmi va rămâne un reper de acum încolo. Apoi am reuşit să termin Scrisorar de Mihail Şişkin, o carte tulburătoare şi emoţionantă pe care de doi ani îmi doresc să o citesc. Acum am reluat lectura cărţii Dimineaţa Actriţelor de Anca Haţiegan. Sunt multe informaţii de prelucrat despre istoria actriţelor din România şi durează ceva mai mult să o parcurg. Dar mai este timp :)
L.L.: Consideri că după aceste zile, activităţile obişnuite vor fi mai conştientizate şi îţi vei schimba perspectiva, atât profesională, cât şi cea socială?
C.P.: Îmi şi imaginez euforia primei îmbrăţişări, a primei ieşiri la o bere cu prietenii pe terasă, a primei intrări în teatru sau în cinema imediat după ce se va încheia perioada aceasta de autoizolare. Şi sunt sigură că o vreme vom fi cu toţii recunoscători că putem să petrecem din nou timp unii cu ceilalţi. Din păcate, oamenii au tendinţa să intre în rutina obişnuită destul de repede. Dar sunt sigură că în primă fază nu vor mai exista răspunsuri negative la întrebarea: "N-ai chef să ieşim diseară?"
Cât despre perspectiva profesională... Evident că toţi abia aşteptăm să ne reluăm spectacolele. Şi mă îngrijorează puţin că încă nu ştim când se va întâmpla asta. Oricum, până atunci încerc să-mi îmbogăţesc arsenalul creativ ca să mă prindă repetiţiile cu mai multe resurse decât înainte.
L.L.: Cât de implicată ai fost din punct de vedere civic în soluţionarea problemelor actuale?
C.P.: Tot ce am făcut a fost să respect normele impuse. Şi până acum văd că mi-a ieşit. Nu a fost atât de greu pentru mine să stau în casă. Îmi plăcea asta şi până acum, mă simt bine cu mine. Dar, cum spuneam şi mai sus, o să treacă muuuult până când o să refuz din nou o invitaţie în oraş :)
Până atunci, rămân în casă. Observ că în Suceava e din ce în ce mai multă lume pe stradă. Înţeleg că unora le e din ce în ce mai greu să stea între patru pereţi, mai ales când vremea e atât de plăcută. Dar cred că nu e în regulă să ne relaxăm încă. Pericolul nu a trecut întru totul. Le doresc tuturor încă "puţintică răbdare" şi sper să ne revedem cât de curând la teatru.