Lavinia Lazăr: Cum arată o zi în izolare structurată pe ore?
Emanuel Becheru: Pe ore... Greu de zis, nu sunt niciodată aceleaşi. Mă trezesc la 8:00. Mă culc la loc. Mă trezesc la 10:00. Mă culc la loc. Noaptea nu apuc să dorm prea bine. Prin urmare niciodată nu simt că e momentul oportun să-mi încep ziua. Am noroc când prietena mea are cursuri, că nu mai pot să dorm din cauza sporovăielii lor. Uneori chiar mă prinde tare subiectul, sau mă amuză vocea vreunui profesor şi scap - rămân şi eu cu ei pe fir. La 10:00, la 11:00, la 12:00, la... pun mâna pe telefon, citesc repede o ştire, ştiind bine că o să mă agit, o să mă enervez, o mă pierd în alte ştiri, şi o să plec într-un final mâhnit spre bucătărie. Gătesc, o sun pe mama, sun un prieten: "Ce faci? Ţi-e teamă? Şi mie / nici mie. Ai grijă, da? O să fie bine!" Urmăresc un spectacol filmat. Pe alocuri îi mai fac poze iubitei mele. Sau ea mie. Ceva prin casă. Articole. Clasica aventură la cumpărături care are loc o dată la două-trei zile. Iar articole, iar gătit, iar un spectacol, iar articole. Mă pun în pat, stau ore bune cu ochii deschişi, amintirile mă chinuiesc, amintirile mă răscolesc, nu mai rezist şi adorm. De mâine gata - exerciţii fizice la prima oră! Aha...
L.L.: Ce activităţi diferite practici acum, în timpul izolării şi nu te-ai fi gândit niciodată că le vei desfăşura?
E.B.: Mai nou mănânc carne doar o dată pe săptămână. Cumva se datorează izolării. A fost ocazia perfectă să reconsider nişte lucruri. Azi am mâncat carne şi m-am necăjit tare. Şi nici nu mi-a picat bine. Eu zic că renunţ de tot.
Altă noutate ar fi că iubita mea îmi arată clipuri pe Tik-Tok. Eu mi-am zis că nu mă voi alătura trendului. Degeaba. A tot insistat şi... recunosc acum că reprezintă totuşi un motiv să mai râdem; aşa măcar avem alte subiecte de discuţie, departe de teatru şi situaţiile din ţară, care generează din nou şi din nou alte glume între noi de-a lungul zilei. În curând presimt că o să ne facem şi noi clipuri.
L.L.: Încercăm să nu facem exces de ştiri negative, de tensiuni şi ne umplem timpul cu...
E.B.: Gătesc întruna. Mă relaxează total. Îmi dă un scop. O nouă reţetă, o nouă provocare. Acum sunt la a doua carte de bucate. De asemenea, îmi place vânatul raioanelor goale în magazine. Inclusiv momentul în care dai nas în nas cu cineva după colţ. Îi observ şi pe ei, mă observ şi pe mine... Nişte şoricei speriaţi într-un labirint. Un deliciu! E noul thriller al vieţii mele.
În unele seri mă joc Sims pe calculator cu iubita mea şi ne certăm pe chestii precum unde ar trebui să stea WC-ul. E tare!
Ieri şi azi am pus din nou mâna pe muzicuţă.
Uneori mai desenez.
L.L.: La ce planuri personale şi profesionale ai fost nevoit să renunţi înainte de pandemie?
E.B.: Pe lângă lucrul la un spectacol, pornisem şi un proiect personal: "Ai timp liber - fugi pe un deal!". Fie în ziua liberă, fie în zilele de lucru mai scurte, în care repetiţiile erau mai comprimate, apucam să merg pe un vârf, la o mănăstire sau la un schit - mereu alt loc. Sufăr rău de tot după asta.
L.L.: Cum este să priveşti spectacolul în care joci în spaţiul online?
E.B.: Groaznic. Mereu mi-a fost teamă să mă văd într-un spectacol filmat. Dacă pe scenă nu am nicio problemă să fiu "judecat", treaba stă cu totul altfel când mă văd că apar pe ecranul unui laptop. Îmi găsesc scuze precum "în ziua aia am fost nu ştiu cum" sau mă oftic că spectatorul nu are cum să simtă şi vadă acelaşi lucru ca pe viu. O prostie! Ca spectator, eu înţeleg perfect asta şi mă bucur fără probleme când mă uit la unul filmat. Sigur mă vor lumina, mă vor bucura aceste spectacole peste nişte ani, când probabil o să-mi spun: "Ia uite, mă, nu ştiam nimic, dar parcă eram simpatic."
L.L.: Din punct de vedere psihologic, prin ce stări şi emoţii ai trecut şi cum ţi s-a adaptat corpul în această perioadă sedentară?
E.B.: De la alertă, la scârbă, la nepăsare, la optimism. Am urmărit valul ăsta ca tot omul - totul a fost nou, de necrezut, copleşitor. Refresh la pagină, căutări cu aceleaşi cuvinte doar data schimbată, orice să îmi fac o imagine de ansamblu cât de cât. Acum parcă m-am mai liniştit. În mod ciudat simt că nu am destul timp într-o zi. Asta pentru că nu am pe ce să îmi consum energia. De aici apar tot felul de stări nevrotice. Îmi e clar că trebuie să mă mişc, altfel mă pasc tristeţurile alea mari.
Burtica e sub control, tot slăbănog cred că rămân.
L.L.: Cu ce documentare / filme / muzică te delectezi în acest timp?
E.B.: Documentare despre mafia deşeurilor. Teatru filmat - german, polonez, românesc, ce pică. Muzică - Justin Johnson, Atmosphere, Aesop Rock. Toţi au scos albume noi de curând.
L.L.: Ce cărţi restante şi-au găsit locul pe noptiera ta?
E.B.: Până acum nu am avut stare să citesc cărţi. Urmăresc articole despre grozăviile din ţară; mai puţin despre virus în sine, mai mult despre celelalte nenorociri. Abia am început A Paradise Built in Hell, Rebecca Solnit - numai bun pentru ce se întâmplă. Ca să mă curăţ un pic, prima carte restantă care mă aşteaptă este Cele mai frumoase povestiri, Hermann Hesse.
L.L.: Consideri că după aceste zile, activităţile obişnuite vor fi mai conştientizate şi îţi vei schimba perspectiva, atât profesională, cât şi cea socială?
E.B.: Despre perspectiva profesională nu ştiu încă ce să zic. Eu mereu am fost un mutulică, şi poate cu ocazia aceasta voi fi mai răspicat în enunţarea şi susţinerea propriilor păreri. Nu că m-ar opri cineva din colectiv sau nu m-ar asculta. Dimpotrivă. Dar am eu aşa un cip al ruşinii implantat în ceafă. Ce-o fi, cum o fi, vedem...
La fel cum experţii au anunţat catastrofa de la orizont şi nimeni nu a făcut nimic să se pregătească (să mai stoarcă din bănuţ, Toma necredinciosul, sau doar durere în pix, nu ştiu, poate o să aflăm), tot aşa ştiam eu cu ceva vreme înainte de izolare că ar fi bine să trec pe la dentist, că parcă simt eu că se apropie ceva. Acum nu mai pot decât dacă e vorba de o urgenţă. Da, mă jenează, dar nu e chiar urgenţă. Acum sunt în aceeaşi situaţie cretină despre care nici nu ştiam că mă aflu - aştept urgenţa. E un exemplu tâmpit, dar ideea e aceeaşi: dacă e ceva ce înţeleg în acest moment din ce tot se întâmplă este că nu mai trebuie în veci să aştept urgenţa. Trebuie să fac ceva. Cu siguranţă când o să revin în Piatra voi căuta să mă înscriu ca voluntar pe undeva şi mă vor interesa mai mult protestele. E ceva cât se poate de mic, dar momentan nu am alte idei măreţe. Oricum, nu mă pot gândi că mă întorc la normal, pentru că ignoranţa mea nu era deloc normală. Până se termină sper să-mi dau seama care e următorul pas.
L.L.: Cât de implicat ai fost din punct de vedere civic în soluţionarea problemelor actuale?
E.B.: Aştept să mi se repartizeze o persoană în vârstă zilele următoare căreia să îi duc medicamente şi/sau alimente. Până atunci rămân un erou de canapea...