Căţeluşa Flauschi suferă şi ea din cauza mea. Singurul lucru bun, pe lângă faptul că nu am timp să-mi cheltui salariul, e că pot dormi până la nouă dimineaţa. Mă scol totuşi la şapte, fac un tur de bloc să se uşureze şorecara, apoi mă mai bag iar în pat până la nouă. La unsprezece sunt în redacţie, la prima şedinţă a zilei. Următoarea e seara, la şase. Când am noroc, mai dau o tură pe-acasă, între şedinţe, pentru Flauschi. Totul s-a decalat cu câteva ore spre seară, Dan a gândit acest program nou, cu scopul să prindem toate evenimentele zilei, şi cele petrecute seara târziu, când ziarele concurente au pornit deja spre tipografii. Un reporter stă cu noi până la închiderea ediţiei, face un tur de telefoane la poliţie, la spital, la ambulanţă, la pompieri şi răspunde la toate apelurile de urgenţă, pe care trebuie să le şi verifice. Toate astea intră la "Ultima oră", pe o coloană de pe pagina şaisprezece. Când e goală, avem o problemă. Am învăţat să trişăm şi păstrăm un subiect - două pentru rubrică în caz că nu se întâmplă nimic seara – ceva proaspăt dar fără importanţă majoră, ca să nu fie nici o tragedie dacă nu mai apucă să intre.
Apoi, după ultima pagină dată spre corectură, comandăm două taxiuri şi ne îndreptăm fiecare spre casa lui.
Astfel, ziua mea de muncă are acum douăsprezece ore şi uneori chiar mai mult. Am început să fumez, trag până la jumătate din nişte ţigări slabe care îmi fac şi rău şi bine totodată. Şi bine şi rău îmi face şi să stau lângă Dan atâtea ore pe zi. Probabil era inevitabil să mă îndrăgostesc de el.
"Goldie" a devenit a doua noastră redacţie. Dan mă invită acolo ori de câte ori vrea să disecăm secrete şi strategii pe care colegii n-ar trebui să le audă. Stăm mereu la aceeaşi masă, de lângă pian. Iar pianul tace în continuare. Dan are o voce plăcută – a lucrat câţiva ani în radio, imediat după facultate – şi ştie să povestească. Cuvintele lui se plimbă printre ceştile de cafea neagră, se amestecă cu fumul de ţigară şi plutesc deasupra mesei şi uneori se sting enigmatic odată cu ţigara strivită în scrumieră.
De cele mai multe ori, discuţiile noastre se abat de la subiectul iniţial. Doar nu venim la cafenea să ţinem şedinţe de redacţie, deşi întrunirile noastre între patru ochi sunt un fel de prelungire a lor. Chiar dacă la început mă învăţa tehnica titlurilor – cu verb, mereu cu verb! – sau a modelării unui text deja scris, astfel încât să atingă coarda sensibilă a cititorului, încet, încet a-nceput să-mi vorbească despre el. A uitat şi de metodele de manipulare pe care voia să mă facă să mi le însuşesc.
După câteva întâlniri, Dan îmi vorbea de strategii pe care nu le mai puteam asculta, fiindcă îi descoperisem ochii şi mâinile şi umerii. Erau acolo, desigur că fuseseră acolo şi înainte, dar iată că până acum nu le observasem frumuseţea. Iar fumuseţea lor sporea oglindită în retinele mele lărgite, cu fiecare cuvânt care avea sau nu de-a face cu redacţia, cu şefii şi colegii noştri, cu titlurile atractive sau cu reportajele sparte de subtitluri alerte. Poveştile lui Dan mă purtau în altă lume, porţile erau larg deschise şi undeva pe acest canal primitor m-a fulgerat îndrăgostirea, fără să bănuiesc că tocmai de-aceea de la un timp dăduse şi el drumul poveştilor.
Când m-am dezmeticit, am înţeles că mă îndrăgostisem de el tocmai fiindcă discursurile lui nu îşi doreau să mă seducă. Eram doi colegi la cafea, nici unuia dintre noi nu-i trecuse prin minte că am fi putut forma un cuplu. Eram relaxaţi, crisparea obişnuită la întâlnirile cu miză amoroasă era inexistentă. Îmi spunea lucruri interesante, iar eu eram un receptor larg deschis. Ca răspuns, îi vorbeam de muzicile mele, îi aduceam casete cu Cocteau Twins sau cu Dead Can Dance. Eram "ca la noi acasă", nu ne atârnau de umeri acei saci de balast care tensionează întâlnirile amoroase, de care de altfel reuşeam să mă feresc cu mare artă, fără să înţeleg nici eu prea bine de ce. Pe Dan îl acceptasem ca pe un coleg alături de care nu mă păştea nici un pericol. Şi iată că tocmai pe acest coridor liber s-a produs îndrăgostirea noastră, dintr-o dată, fulgerător.
- Eu aşa nu mai pot continua, mi-a spus Dan privindu-mă fix într-una din zile, fără nici o legătură cu ceea ce discutam.
Vorbea despre Gutenberg, dacă îmi amintesc bine. Am crezut că a observat că nu mai eram foarte atentă. Mă pierdusem în irişii lui maronii, umbriţi de genele dese, mă scăldam în lumina lor ca un purcel fericit în noroi, convinsă că nimeni n-ar putea citi ce-i în sufletul meu păcătos.
- Scuză-mă. Acum te ascult.
- Tu să mă ierţi. Trebuie să îţi spun. La început, într-adevăr, am avut nevoie de tine, să mă ajuţi în redacţie. Acum lucrurile s-au schimbat. Cafeneaua asta... Ea să fie de vină sau noi? Ai observat, ceasul de pe perete a stat pe loc de la prima noastră vizită – este două şi treizeci şi cinci de minute de atunci - iar pianul tace mereu. De parcă ne-ar crea un culoar doar al nostru, unde totul e permis, fiindcă de fapt suntem pe un drum închis, care nu duce nicăieri. E locul unde ne rupem de tot şi de toate, nu mai contează ce-i dincolo de uşi şi de geamurile fumurii, nici în trecut, nici în viitor. Am vrut să te învăţ tehnici de manipulare şi recunosc că am vrut eu însumi să te manipulez, fiindcă aveam nevoie de ajutorul tău. Dar nu mai pot continua aşa. Trebuie să facem o deschidere în drum, trebuie ca el să meargă undeva, indiferent că ne va fi bine sau rău. Sau pur şi simplu să îl abandonăm. Aşa nu mai pot.
Ascultam uimită cascada de cuvinte. Când am înţeles despre ce vorbea, aş fi vrut să mă dezbrac şi să dansez goală sub şuvoaiele ei fierbinţi. Dar eram prea speriată ca să mă pot bucura.
- Te iubesc.
Atât a mai spus şi a plecat fără să mă privească, cu pas împleticit, precum un urs rănit de propria zbatere în capcană. Vocea lui sunase straniu, ca şi când corzile vocale i se destrămaseră.
Când emoţia s-a mai topit, am înţeles că aveam o problemă. Căci Dan e căsătorit. Iubirea mea secretă pentru el aş fi putut s-o duc mai departe aşa, ascunsă adânc în marsupiu-mi, fără s-o las să scoată capul afară. Eu, una, puteam şi aşa. Acum însă, abia acum aveam cu adevărat o problemă. Una mare de tot.
*
Cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în redacţie, de când am acceptat noua funcţie, este apropierea de Livia.
Livia este profesoară de română, dar nu a lucrat niciodată în învăţământ. Nici nu mi-o pot imagina, poate şi fiindcă este atât de tânără. A terminat facultatea acum un an şi imediat s-a angajat la ziar. Face corectura, aplecată pe pagini, stând la o masă pătrată faţă în faţă cu un corector bătrân. Pletele îi ajung până la talie, iar când apropie faţa de pagină ca să vadă mai bine, suviţele laterale îi îmbracă obrajii străvezii, ca o glugă de mătase. M-a fascinat din prima zi părul ei negru atât de lung şi atât de strălucitor. Şi felul în care se îmbracă, mereu în nuanţe închise, cu falduri care îi ascund trupul şi bijuterii de argint încărcându-i încheieturile fragile. Pare ruptă dintr-o mănăstire, din alt secol, de parcă o mână nevăzută a luat-o direct de acolo şi a plantat-o aici, în redacţie, direct înaintea paginii pe care o corectează cu răbdare, fără să se revolte că reporterii scriu cu atâtea greşeli.
Ne înţelegeam deja foarte bine - deşi încă nu eram cu adevărat prietene, cum aveam să devenim - când m-am apropiat de ea într-o seară târziu. Stătea sprijinită de balustrada de la intrare, ca o statuie impasibilă la trecerea oamenilor şi-a timpului. În redacţie mai erau numai bătrânul corector şi un tehnoredactor care lucra la machetarea ultimei pagini, cu Dan. Ieşisem să respir aerul serii, departe de titlurile zilei, secată de toate verbele adunate cu forţa în ele.
Atunci s-a întâmplat. Tăcerile noastre s-au unit ca fumul din hornurile a două case în miezul iernii. Pluteau deasupra noastră ca o masă consistentă, ne învăluiau plăcut. I-am privit câteva clipe cearcănele vineţii şi am spus, fără să mă gândesc o clipă ce fac, de parcă aş fi fost singură cu mine însămi:
- Îl iubesc pe Dan. Sunt foarte deprimată şi foarte fericită în acelaşi timp.
Nu m-a privit ca şi când ceea ce îi spuneam ar fi luat-o prin surprindere. S-a uitat în sus, de parcă ar fi trebuit să termine de numărat stelele multe, apoi m-a întrebat, fără să se întoarcă spre mine:
- Şi el?
- Nu ştiu.
- Aş vrea să ne întâlnim şi să ne cunoaştem mai bine. Departe de pereţii ăştia.
Am stins ţigările şi am intrat în redacţie, dar mai întâi ne-am înţeles, din puţine cuvinte, ca sâmbăta, singura noastră zi liberă, să o petrecem împreună. Eu urma să stabilesc un program.
Aşa a început prietenia mea specială cu Livia, iar întâlnirile noastre nu s-au putut limita doar la sâmbete. Avea să mă viziteze chiar şi noaptea, în zilele de lucru; la puţin timp după ce ajungeam acasă şi trăgeam zăvorul, apărea la uşa mea. Povesteam în şoaptă, grăbite, ceea ce nu puteam vorbi în redacţie, şi-apoi o rugam să rămână. Mi-era teamă să meargă noaptea pe străzi. Dar ei nu îi era frică deloc. Pornea spre casa ei pe jos, o priveam din balcon cum se îndepărta, cu gluga în cap, cu pletele răsfirate, păşind pe aleea luminată în portocaliu, până se pierdea dincolo de blocuri.
I-am spus de multe ori apoi, iar ei îi plăcea şi mă tot punea să-i repet: doar câinii vagabonzi sunt aşa de primitori la prima întâlnire cu mine, cum a fost ea. Numai ei ştiu să răspundă cu atâta receptivitate la câteva amărâte cuvinte sau la o simplă privire. Sunt convinsă că dacă ar fi avut coadă, ar fi dat discret din ea pe sub fustă în semn de acceptare şi, dacă eticheta i-ar fi permis-o, mi-ar fi lins mâna, ca Flauschi. Desigur că şi eu aş fi făcut exact la fel.
*
- Să iei materialul ăsta şi să îl publici la mă-ta în ziar, nu la mine!
Patronului i s-au umflat două vene pe frunte, iar gulerul cămăşii stă să-i pocnească. A dat buzna în cămăruţa improvizată pentru noi pe post de birou – este doar un separeu din rame de lemn şi cu geamuri largi, unde putem cât de cât să ne izolăm de larma din redacţie, ca să edităm textele şi să punem titluri pe măsura marilor aşteptări.
- La mine în birou, acum! strigă spre mine şi Dan, iar noi îl urmăm, transpiraţi.
Din urma lui, Dan îmi face semn cu mâna, "stai calmă", dar nu-i aşa uşor. De mai bine de-o săptămână, patronul taie şi spânzură în redacţie. Iar directorul, care spusese că va sta deoparte – anunţul oficial despre apartenenţa lui politică şi despre retragerea de la ziar a fost publicat cu majuscule pe prima pagină - nu s-a ţinut de cuvânt. Minunea a ţinut doar trei zile. Măndoiu vine la şedinţe când are timp şi chef şi, exact ca înainte, citeşte textele, ne înjură, dă cu pumnul în masă şi împarte amenzi. Când el nu poate să vină, apare Gheorghiu, care parcă a înnebunit. Acum avem doi stăpâni la care să sclavagim. Oribil.
În birou, patronul pare că s-a mai calmat.
- Pe aia care a scris articolul nu o amendez, că e proastă. N-avea de unde să ştie că n-are voie să mai scrie nimic de partidul ăla. Dar voi, care aţi publicat, voi trebuia să ştiţi. Aţi făcut un mare căcat, aia aţi făcut. Noi muncim să aducem bani în redacţie, vă ţinem pe toţi în spinare şi voi... Văd că deloc nu băgaţi la cap ce şi cum. E chiar aşa greu? Cine nu a plătit, nu mai intră în ziar până la alegeri. Deloc! Nici cu o ştire de trei lei. Clar?
- Păi, poate ar trebui să ne faceţi o listă: de cine nu mai avem voie să scriem. Să o punem pe perete, în somptuosul nostru birou.
Dan a înnebunit? O să îl înfurie şi mai tare. Cum să ne facă listă? Aşa, pe faţă? Dar lui Gheorghiu îi scapă ironia şi ideea i se pare chiar bună.
- Vă fac. Mâine o aveţi: "Cu ăştia, nu!". Şi să v-o lipiţi pe perete, că de-aia v-am făcut birou. Şi-n cur să v-o lipiţi!
Înainte să ieşim, "cu bucile strânse de spaimă", cum avea să le descrie Dan întâmplarea colegilor care se tăvăleau de râs, îl mai auzim bombănind în spatele nostru:
- Anunţaţi în şedinţă că facem petrecerea de Crăciun, la "Porumbiţa". Să vină toţi, dar frumos îmbrăcaţi. Vă mai dau şi pungi, după ce că...
*
Singurătatea ne poartă tot mai mult înapoi, acolo unde ştim cu siguranţă ce găsim. Trecutul nu poate să ne dezamăgească niciodată, mai ales că putem alege noi înşine cotloanele în care să ne cuibărim, confortabil.
În condiţiile în care îmi este imposibil să dau o formă concretă viitorului şi chiar şi dorinţelor mele, cel mai sigur loc unde mă pot retrage rămâne trecutul. Total neproductiv, ar spune Dan.
Fiindcă el, chiar şi îndrăgostit, caută să construiască strategii. Numai femeile se învârt în cercuri concentrice, în jurul aceleiaşi şi aceleiaşi probleme, decojind-o ca pe o ceapă, foaie cu foaie, amânând descoperirea miezului. Operaţiunea de decojire produce plăcere. Plăcerea tristeţii. Bărbaţii sunt cei care, în astfel de momente, planifică - îşi fac ordine în toate sertarele, pe rând, elimină fără strângere de inimă ce nu le mai este de trebuinţă iar restul este clasificat, etichetat şi folosit ca material pentru proiectare. Mă tem de strategia pe care ar putea să o construiască Dan, în timp ce eu încă mă învârt în cercul meu, al cărui miez nu-l pot atinge şi pe care probabil mă şi tem să îl văd. A proiecta nu numai că îmi este imposibil, dar mă îngrozeşte gândul că aş face parte din planul la care Dan lucrează acum. Eu încă mă bălăcesc în fericirea-mi mizerabilă. Nu pot să fac abstracţie de faptul că undeva, într-un apartament din centrul oraşului, există o femeie; ea este de mult timp parte din viaţa acestui bărbat, de care întâmplător m-am îndrăgostit eu acum, fără să vreau. Sunt, desigur, liberă să îl iubesc. Dar nu şi să schimb viaţa acelei femei despre care nu ştiu absolut nimic. Decât că Dan a ales-o cândva.
Astfel, trecutul îmi este insula pe care mă pot retrage. Da, total neproductiv, ştiu, dar cui îi mai stă mintea la productivitate?
Aşa că am pornit spre grotă în această dimineaţă de sâmbătă, însoţită de Livia. Şi, bineînţeles, de Flauschi. Amânasem de mult plimbarea în pădure. Aveam, desigur, mai multe intenţii. Să revăd patinoarul, încărcat de amintirile primei iubiri. Ele ieşiseră timide din colţişorul unde stătuseră ascunse ani de-a rândul, când venisem cu Edi la reportaj. Alături de fotograf era însă aproape imposibil să gândeşti, cu atât mai puţin să savurezi astfel de întoarceri în trecut. Hotărâsem chiar de atunci să revin, iar acum era un moment foarte bun. Singură nu ar fi fost posibil, iar Livia se dovedise, de-a lungul ultimelor săptămâni, o parteneră foarte potrivită. Era o minune că o descoperisem. Şi ea părea la fel de încântată ca mine să deschidă uşa singurătăţii pentru a face loc încă unei persoane.
Al doilea scop era să văd grota şi, pe cât posibil, să cercetez zona. "Omul care mănâncă ciori" îmi bântuia nopţile, era una dintre fantomele care nu mă lăsau să adorm. O fantomă fără faţă şi fără trup. Una mult mai înfricoşătoare decât toţi morţii despre care scrisesem. Pentru că pe-acest om, devenit dintr-o dată în ziarul nostru un personaj – cu trecut, cu obiceiuri, cu chip! - nici măcar nu-l văzusem vreodată. Din fericire, nici el pe mine, astfel că puteam să spionez în voie. Încă purtam pe fundul rucsacului ziarul găsit în grotă, ca pe-un soi de ancoră secretă într-o realitate neclară.
Şi iată-ne înaintând pe aleea înzăpezită, cu stejari pleşuvi de-o parte şi de alta. Flauschi sare iepureşte peste valuri pufoase de nea, pentru a patina apoi în tuneluri săpate direct de ţâşnetul ei pe sub pătura albă. Sub bocancii noştri zăpada scârţâie încântător - o muzică pe care tăcerea ni se aşază plăcut, ca o pătură caldă.
În fiecare sâmbătă ne întâlnim, fie în oraş, fie la mine în apartament. Cel mai bine ştiu să vorbească doi oameni care ştiu să tacă. Livia, ca şi mine, este foarte reţinută când se află înconjurată de lume. La redacţie abia o auzi scoţând câteva vorbe pe zi. Pe canapeaua de la mine de-acasă însă, cuibărită cu picioarele sub ea, mângâind cu degetele cerga de parcă ar căuta răspunsuri între firele de lână, frumoasa mea prietenă vorbeşte înflăcărată despre iubirea ei neîmpărtăşită. Iubeşte la limită, suferinţa ei e ridicată la rang de artă şi, deşi pare că ar căuta soluţii, eu simt că nimic nu ar alina-o, pentru simplul motiv că nu alinare caută – Livia îşi iubeşte rănile. Şi le îngrijeşte aşa cum alte femei udă florile de pe balcon, în fiecare dimineaţă, căutând cu atenţie fiecare semn de boală de pe frunze şi tăind uscăturile.
Îl iubeşte pe Marius, tehnoredactorul cu care îşi petrece serile târzii în redacţie, după ce eu şi Dan pornim spre casele noastre. Ea îi aduce pagina corectată, iar el, în faţa computerului, scoate virgulele, adaugă literele lipsă, urmând cu ochii traseul pixului ei roşu şi supunându-se conştiincios. Livia ştie că nu e potrivit pentru ea. Dar lângă el se simte mică şi vulnerabilă şi insignifiantă, deşi e puternică şi, dacă nu crede când îi spun că este extraordinar de frumoasă, măcar ştie că e interesantă. În realitate, este absolut încântătoare, are ceva aparte, o frumuseţe iluminată de umbrele interioare, dacă pot spune aşa. Lângă el îşi pierde însă sclipirea, devine "doar o fată care îl iubeşte" şi ar vrea să înţeleagă de ce. Ar vrea ca el să o vadă aşa cum o vedeau foştii ei iubiţi, cei pe care ea îi lua în derâdere şi pe care i-a părăsit, unul câte unul. Dar Marius nu-i vede frumuseţea, pur şi simplu nu e capabil; iar ei îi e peste putinţă să înţeleagă ceea ce eu din exterior văd atât de limpede. Cearcănele ei se adâncesc pe zi ce trece, faţa îi devine tot mai pământie, dar rămâne frumoasă. Telefonul care tace a doua zi după ce fac dragoste a devenit barometrul stărilor ei. Suferinţa ei, spre deosebire de a mea, a trecut de faza în care era plăcută.
Şi plânge tăcut pe canapeaua mea, care iată că dacă a putut duce o singurătate în braţe atâţia ani, o poate duce şi pe a doua.
Suntem două suflete împletite, care-mpreună nu dau decât o altă singurătate, însă una rotofeie şi cu simţul umorului.
- "Canapeaua terapeutică" s-a mutat azi în pădure.
Glasul Liviei, de fetiţă cuminte, se loveşte de ţurţurii uriaşi, care atârnă magnifici de pe stâlpi. Da, a primit şi un nume canapeaua mea de însingurată, acum că are rol terapeutic. Ne găzduieşte toate confesiunile, sâmbătă de sâmbătă şi în fiecare seară în care Livia alege să vină la mine în loc să se ducă în apartamentul în care locuieşte cu părinţii.
- Uite cum aruncă banii pe geam americanii, plătind psihoterapeuţi în loc să-şi găsească un prieten bun, căruia să i se poată destăinui, tot pe o canapea! mi-a spus Livia într-o zi, râzând cu lacrimile abia zvântate pe obraji.
- Sunt atât de fericită că ai ales să plângi lângă mine, i-am răspuns.
Marele avantaj al prieteniei noastre este că putem folosi cuvintele cu deplină libertate. Ele nu ne sunt nici prea mari, nici prea mici. Au dimensiunea pe care dorim să le-o dăm şi se aşază ascultătoare acolo unde le punem, fără să ne temem că ar putea să o ia razna. E un lucru rar, pe care nu-l pot înţelege decât cei care se bucură de privilegiul rarisim al unei astfel de relaţii.
Paşii noştri scârţâie sacadat pe zăpadă, sunt notele muzicale ale singurătăţilor noastre gemene. Ar putea fi, la fel de bine, cântul fericirii de a ne fi găsit una pe alta.
Dincolo de pod, câţiva copii se dau cu sania chiuind de plăcere. Cu Flauschi în braţe, masându-i uşor degetele îngheţate, cobor spre terasă atentă să nu alunec. Ce bine că Livia îmi e partener de încredere în acest demers. Grota este, ca şi data trecută, închisă cu poarta metalică. Între timp, multă lume s-a perindat pe aici – probabil mai ales copii veniţi la săniuş – astfel că nu pot să descopăr urme care să fi dus la grotă. Toată zăpada e tasată, ca un covor bătucit de-atâta trecere. Prima oară ar fi fost poate uşor, dar atunci nu mă gândisem la asta şi ratasem. Acum sunt hotărâtă să inspectez mai atentă.
Livia se uită prin geamlâc, dar nu desluşeşte nimic prin întuneric. Nici eu. Stăm cu obrajii lipiţi, răsuflările noastre se unesc pe sticla îngheţată, răscolind-o cu cercuri aburinde. Pentru o fată atât de fragilă, Livia este foarte curajoasă. Mult mai curajoasă ca mine, în tot cazul. Nu întreabă, ca Edi, "Să bat?". Apasă pe clanţă cu hotărâre şi intră. Eu, pe urmele ei, cu Flauschi zbătându-mi-se în braţe. Grota este mult mai curată, se vede că o mână de om a intervenit de atunci. Nici urmă de grămăjoară de oase, nici urmă de ziare. O stivă de lemne în dreapta intrării, un taburet şi o saltea aşezată pe un pat improvizat, din scânduri zdrenţuite, pe care nu le văzusem prima oară, asta e tot.
- Ce loc minunat să te retragi, departe de lume!
Livia se învârte în grotă cu mâinile larg desfăcute, iar pletele îi ies de sub căciulă, ca braţele unui carusel. Zâmbeşte încântată spre bolta înnegrită ca şi cum ar privi o eclipsă totală de soare.
- Asta dacă nu ar veni unii ca noi, să te deranjeze. Hai, hai să ieşim odată!
- Mai stai puţin. Nu vezi, suntem piticii care au invadat camera zmeului. Nu simţi frumuseţea poveştii?
Nu simt decât teamă. E clar că aici a fost cineva, e clar că grota nu mai e doar un loc părăsit. Poate că şi atunci... Mi-e frică, trebuie să ieşim cât mai repede. Flauschi se zbate tot mai tare, abia o mai pot ţine.
- Hai, Livia! Eu am plecat.
Ies din grotă, convinsă că mă va urma. Nici gând. Livia e fericită şi nimic n-o poate rupe din visare. Nu ştiu cum funcţionează mintea ei, dar are puterea de-a vedea, în cioburi de realitate, frânturi de poveste, din care îşi construieşte lumi ale ei. În astfel de momente ştie să se bucure, la fel de autentic cum ştie să sufere.
Flauschi latră tot mai tare şi se agită, nu mai vrea să stea. Mă îndepărtez de grotă şi, dincolo de terasă, o pun jos. În clipa în care atinge pământul cu lăbuţele, ţâşneşte ca glonţul spre grotă şi se pierde înăuntru lătrând cu toată puterea. Fug după ea, însă până să ajung, Livia deja iese alergând, cu ea în braţe.
- Hai după mine! îmi strigă din fugă.
Schimb direcţia şi mă prind în joc, fug şi eu în urma lor, şi fugim, şi fugim fără oprire, până dincolo de pod, până pe patinoarul zgrunţuros. Un câine cam prăpădit s-a luat şi el după noi şi iată-ne ce adunătură de alergători, două fete şi doi câini cu limbile scoase, tăind pădurea în lung. Râd cu lacrimi, până nu mai pot să respir. Mă trântesc frântă pe malul de zăpadă. Flauschi şi zdrenţurosul fac cercuri în jurul meu, răscolind zăpada. Mă simt bine, hohote de râs îmi zguduie pieptul, ca în copilărie. Şi-atunci, deasupra mea apare chipul Liviei, un chip îngrozit. Cu o forţă incredibilă, mă ţintuieşte pe gheaţă cu mâinile, iar răsuflarea ei rece mi se izbeşte în faţă:
- Nu l-ai văzut? Tu nu l-ai văzut, nu-i aşa?
*
- Hai la pungi, ţărane! Hai la pungi, la pungi, la pungi!
- Ia punga, frate, ia punga! Ia punga şi lipeşteţi-o-n...
Suntem cu toţii convocaţi diseară – sau să spun totuşi invitaţi – la petrecerea de Crăciun dată de patron. Gheorghiu ne-a atras atenţia să ne îmbrăcăm frumos. E una din temele care se repetă mai nou în discursurile lui. Nu o dată, stând la masa din capul redacţiei, a ţinut să atenţioneze angajaţii că ar fi cazul să dea mai multă atenţie hainelor pe care le pun pe ei. În timp ce gesticula împrăştiind damfuri de parfum, brăţara de aur i se lovea de tăblia mesei.
- Vă vede lumea aşa prin oraş şi zice că nu vă plătesc. Păi ce aia a mă-sii, chiar aşa, nu aveţi şi voi bani de-o cămaşă, de-un diopiez?
Acum ne cheamă "să ne dea pungi". "Pungile" sunt pachetele de Crăciun. Sau pachetele de Crăciun sunt pungi de plastic, cât mai colorate, de preferinţă cu moşi, pline ochi cu fel şi fel de porcărioare, luate pe contract de la firmele cu care ziarul are publicitate. Ne-a dat şi anul trecut, am avut cu toţii un Crăciun îmbelşugat: chiar dacă nu ne luasem salariile, nu ne-au lipsit ciorapii cu Ben Laden, pastele făinoase sau şamponul expirat. Pungile erau pline cu vârf, trebuia să le iei în braţe şi să mulţumeşti fericit. Dacă le luai de toartă, se rupeau.
- Hai la puuungi!
Dar nu poţi să nu te duci. În plus, spectacolul e garantat. Anul trecut, Gheorghiu s-a suit pe masă şi a dansat din buric, apoi a urcat pe scenă şi a cântat cu lăutarii. Seara s-a încheiat apoteotic, cu un număr de striptease în cadrul căruia i-am putut admira boxerii de mătase.
Cu trei ore înainte de începerea petrecerii, unii redactori încă mai scriu. Cei care au terminat s-au căţărat pe mese şi, convinşi că la ora asta nici unul dintre şefi nu mai intră în redacţie, strigă sloganul lui Gheorghiu:
- La pungi, băi, băga-v-aş undeva pe toţi, cu diplomele voastre cu tot!...
Petrecerea începe la nouă. N-am cum să termin ziarul înainte de opt. M-aş bucura să mă folosesc de scuza asta ca să nu merg, dar ţi-ai găsit, Gheorghiu vrea să spunem fiecare câteva cuvinte lângă brad. Mă mir că nu vrea să zicem, noi, fetele, câte o poezie din poala lui, în timp ce ne caută pe sub fuste.
Ieri, în timp ce duceam o pagină la corectură, l-am observat privindu-mă suspect de fix. I se lipiseră ochii undeva între genunchii mei. O simţeam scrâşnindu-mi sticloasă între rotule, la fiecare pas. M-am făcut că nu observ, când deodată îl aud:
- Ia hai până la mine în birou!
Am încurcat-o, mi-am zis, şi nici nu e Dan pe-aici. Mă gândeam că iar am publicat vreun partid fără cotizaţie. Pe drum spre birou, fac inventarul în minte – ce a intrat azi în pagina de politică.
- Închide uşa.
Se aşează cu fundul pe marginea biroului şi zice:
- Auzi, Oana, să vezi ce chestie ciudată. Am visat azi noapte că făceam sex. Noi doi, noi făceam sex.
Mi se usucă gura, cred că nu aud bine.
- Şi era bine. Ştii ce bine era? Foarte, foarte bine.
Îşi leagănă un picior, urmărindu-mi reacţia.
- Visele astea, cum ne joacă feste, visăm uneori nişte lucruri total lipsite de sens...
Ce să fac, n-am găsit nimic mai bun de spus, nemernicul mă luase pe nepregătite. Mi-a mai spus de câteva ori că-n vis era nespus de bine. Mă treceau deja toate apele. Auzisem că are obiceiul să facă avansuri fetelor din redacţie, dar niciodată nu luasem zvonurile în serios. Până la urmă, a văzut că n-are cu cine vorbi şi m-a lăsat să plec. Mi l-am imaginat bombănind în urma mea: "a dracu', ori e frigidă, ori e lesbiană". Fără să înţeleagă că astfel de bărbaţi te pot face să ajungi aşa.
Aşa că nu-mi arde de petrecerea lui astă-seară.
Dan este şi el cam agitat. Aşa zisul nostru birou pare că a devenit dintr-o dată mult prea strâmt. Corpurile noastre stau mult prea aproape, pentru nişte trupuri care nu mai sunt indiferente unul faţă de celălalt. Orice atingere întâmplătoare trebuie evitată, în timp ce mintea lucrează... Avem tentaculele întinse permanent, iar ele sunt prea sensibile la orice stimul; retractilitatea lor e prea des pusă la încercare. Apropierea aceasta este cea care ne-a stârnit simţurile, şi tot ea ne incomodează acum teribil. Să stai câteva ore pe zi alături de trupul celui la care tânjeşti, ştiind că nu îl poţi atinge, poate deveni foarte frustrant. Obositor de-a dreptul.
De când mi-a făcut mărturisirea din cafenea, Dan a cam început să mă evite. Şi mă întreb dacă îi pare rău că atunci cuvintele i-au scăpat printre buze aşa cum îţi scapă hăţurile din mâini – iar el e un tip care trebuie să aibă controlul mereu – sau dacă, dimpotrivă, nu regretă nimic, decât faptul că nu îi dau un răspuns. Desigur că nu am putut să reacţionez în nici un fel. Nu vizibil. În interior, am fiert şi am explodat, m-am recompus şi m-am resetat de câteva ori. Dar, e drept, lui nu i-am dat să înţeleagă nimic. Astfel că tensiunea dintre noi a crescut ca o cocă pusă la dospit deasupra cuptorului, şi-ar putea exploda în fiecare gest, în fiecare replică.
Nu ne va fi uşor în seara asta, când vom ieşi dincolo de aceste uşi, şi nu singuri, ci în prezenţa colegilor. Ochii lor iscoditori sporesc tensiunea dintre noi, fiindcă cu atât mai mult conştientizăm că trebuie să ne reţinem gesturile, cuvintele, şi-aşa cenzurate, şi-aşa şchioape.
Sunt momente ca acesta, când stau pe scaun alături de el. Mâinile noastre urmăresc atente cuvintele din textele redactorilor, mouse-ul mângâie pagina. Îi simt răsuflarea lângă mine, îi văd pieptul animat de respiraţia sacadată, îi simt trupul alături de al meu, la doar câţiva centrimetri. Dacă mintea mea ar rupe conexiunea care îmi cenzurează dorinţele, lăsând libertate acţiunilor, aş întinde braţul şi mi-aş odihni mâna pe umărul lui. Atât. Şi aş sta aşa, ca şi când aş fi un soi de seismograf. Aş măsura fiecare ridicare, fiecare coborâre şi le-aş transmite în mine. În palma mea s-ar odihni răsuflările lui, şi ele ar trece prin braţ, în pieptul meu, în plămânii mei, s-ar strecura prin gât şi în cele din urmă printre buze. Ar respira prin mine. Dar nu pot. Mouse-ul mi s-a lipit de palma transpirată, de parcă aş fi mutat un munte din loc.
Tristeţea mea e o picătură de apă care se prelinge pe parbriz. Am urmărit-o de când m-am urcat în taxiul care mă duce acasă, cu maxim interes, de parcă de drumul ei ar fi fatalmente legat destinul meu. Va ajunge jos, de una singură, netulburată? Sau poate va fi înghiţită de şuvoiul din strânga, care se cască ameninţător la doar un centimetru de ea. Luminile străzii se înzecesc în picătura mea, înnobilând-o, în timp ce ea parcurge segmente nesigure, schimbându-şi pe neaşteptate direcţia şi tot pe neaşteptate revenind pe vechea verticală tremurată. Un oraş întreg se reflectă în tristeţea mea, prelinsă pe parbriz.
Am ajuns acasă înainte ca ea să atingă capătul, oricare ar fi fost acela.
Flauschi sare cu labele din faţă pe mine. Fericirea însăşi schelălăie de sub mustăţi şi mă plesneşte cu coada peste picioare. De-atât de puţin ai tu nevoie ca să fii fericită? Sărman animăluţ flauşat, nu ştii că şi nimicurile astea îţi vor fi luate în curând. O mângâi pe capul ţuguiat, îi caut în coarne, iar ea se rostogoleşte cu burta în sus şi-mi cuprinde gleznele cu lăbuţele scurte, de parcă m-ar ţine în braţe. "Mai stai, mai stai". Mai stau. Mâna mi se plimbă fără grabă pe pieptul ei fragil, pe la subţiorile-i calde, pe guşa pieloasă. Mai stau, mai stau. O ridic în braţe şi o strâng până ce pufăie ca o gogoaşă. Şi tu să mai stai, rogu-te.
E mâna mea cea care-mi spală trupul, ca o perie care şterge geamul unei maşini. Dar mă simt de parcă ori mâna, ori trupul nu ar fi ale mele. E ceva străin în această acţiune, astăzi, acum, când mă pregătesc de petrecere fără nici un pic de chef. O mână străină îmi săpuneşte corpul, prin fiecare cotlon secret. Sau poate a mea e mâna care descoperă acum cu uimire aceste dâmburi de carne vie, fierbinţi, care nu sunt ale mele.
E o ruptură undeva între ce fac şi ce simt. O ruptură pe care abia acum, în acest gest simplu, o conştientizez.
Sunt atât de obosită. Dar i-am promis Liviei că voi veni la petrecere. De fapt, trebuie, fiindcă avem chiar de lucru, împreună. Noi două ne vom întoarce mai devreme, împreună cu Marius, ca să facem o pagină de ziar despre petrecere. Faptele bune trebuie făcute publice, nu? Vom pleca pe la ora zece de la petrecere, imediat după ce se dau primele daruri. Vom macheta o pagină cu multe poze şi puţine cuvinte – puţine, dar alese; din ele trebuie să reiasă că patronul "Realităţii zilei" este darnic şi bun – şi apoi ne vom putea întoarce la chef. Dacă vom vrea, desigur.
Dan nu m-a întrebat nimic. Dar ştie că vin; ca şi el, nu am încotro. La sfârşitul zilei de lucru, şi-a pus lucrurile în buzunare – ţigările, bricheta, stiloul – şi a plecat zâmbindu-mi vag. În zâmbetul acela glisând dincolo de geamurile separeului, am văzut ferecată dorinţa şi deopotrivă renunţarea, într-un amestec ezitant, dureros.
*
Livia e strălucitoare.
Ne întâlnim în redacţie ca să mergem împreună la petrecere. Şi-a făcut o intrare spectaculoasă, fără ca măcar să-şi dea seama. Adevărul e că în mizeria asta, orice fată drăguţă îmbrăcată în rochie de seară ar arăta ca Lady Di abia coborâtă din caleaşcă; dar ea chiar ne-a lăsat fără cuvinte. Poartă o rochie neagră simplă, dar cu o croială impecabilă, care îi pune în evidenţă trupul subţire. Puţin deasupra genunchilor, rochia lasă să se vadă nişte picioare superbe, pe care prietena mea a avut grijă să şi le ascundă până azi. Bijuteriile de argint îi completează ţinuta în cel mai rafinat mod. Iar părul, părul şi l-a lăsat despletit, aşezat în şuviţe sălbatice, care curg până dincolo de talie, voit neglijent. Cei câţiva redactori care şi-au ales tot aici punct de întâlnire deja roiesc în jurul ei, dar pe ea n-o interesează decât părerea unui bărbat, iar el e marele absent.
Plecăm împreună spre "Porumbiţa", într-un taxi ticsit de deziluzii şi speranţe neclare.
*
La ora patru a dimineţii, maşina lui Dan goneşte spre casă. Spre casa mea.
Micuţul Volkswagen broască taie în două oraşul. Iar eu, de parcă aş sta de-a curmezişul drumului, cu mâinile strânse în poală, aştept epilogul acestei seri, măcinată de toate contradicţiile adunate dincoace de fruntea dureroasă.
Pentru prima oară de când ne cunoaştem, trupurile noastre s-au atins, astă-seară. Fiarele s-au dezlănţuit în timpul unui dans ce s-a vrut, ca întreaga noastră relaţie fără de nume, inofensiv. Palmele ne-au transpirat instantaneu, dorinţele au urcat până la cer şi înapoi pe pământ. Şi iată-ne amândoi în maşină, în timp ce soţia lui doarme, cu pruncul în braţe. Ajută-mă, Doamne!
Portiera se trânteşte cu un sunet înfundat şi, înaintând fără vorbe pe aleea care duce spre bloc, îmi doresc ca bărbatul acesta să fi fost al meu. Să îl fi putut strânge în braţe, liberă de toată această cenzură cumplită. Ruptura dintre ce doresc şi ce fac este atât de mare, încât între ele s-a căscat o prăpastie uriaşă; numai o minune m-ar putea face să zbor peste ea, pasăre greoaie şi înfricoşată.
E o seară încărcată de mister, pericolul pluteşte în aer şi mă tem, cu fiecare pas către scara blocului, să nu greşesc, de parcă ar exista un traseu bine definit, precum cel al autobuzelor, iar eu numai şi numai pe acolo aş putea să o iau. Dar eu nu ştiu traseul, iar asta mă îngrozeşte de-a dreptul.
Casa scării este peştera noastră. Trupurile noastre sălbatice, acum o jumătate de oră lipite ca unul, se domesticesc odată ajunse între patru pereţi şi nu mai ştiu ce să facă. Dorinţa mi se scurge din corp, o simt pur şi simplu curgându-mi pe pulpe ca valurile de sânge, umplându-mi pantofii, sub tălpile reci.
- Noapte bună.
- Noapte bună.
Uşa apartamentului este uşa spre nicăieri. Singurătatea, draga mea Flauschi, are culoarea acestei mochete maronii care poartă numai urmele noastre, ale mele şi ale tale, are forma acestui frigider mic şi a acestei mese pe care se aşează un singur tacâm şi, în fine, a acestui telefon care sună numai pentru a-mi aduce în casă gâfâitul unui necunoscut.
Dragă, dragă Flauschi. Singurătatea eşti chiar tu, care îmi ronţăi papucii sperând că-mi vei găsi gustul acolo, în talpa căptuşită cu păr de cămilă.
Telefonul sună până să apuc să-mi pun pijamaua mea groasă, de iarnă. În pielea goală, dar purtând încă machiajul acestei nopţi crunte, ridic.
- Oana?
Vocea lui curge caldă prin kilometri de cabluri şi pătrunde în casa mea, în urechea mea, în mine.
- Da.
- Trebuia să te sun. Scuză-mă.
- Nu m-am culcat.
Tăcerea e un şarpe alunecos. Sâsâie strecurându-şi trupul în cablul de telefon, şi muşcând ba dintr-un capăt, ba din celălalt.
- E mai bine aşa. Deşi – voiam să-ţi spun - deşi nu e bine deloc.
- Da, ai dreptate, e mai bine aşa. Deşi nu e bine.
- Noapte bună.
- Foarte bună. Somn uşor.
Tremur, mi-e frig, mi-e groaznic de frig.
Dar somnul, uşor sau greu, nu vine. Când noaptea se-nclină, saltimbancii redacţiei, cu bancurile, cântecele şi salturile lor de la petrecere, mă lasă să adorm, în braţele unei iubiri fără şanse. Iubirea aceasta e un făt de cinci săptămâni, pe care mama ştie că-l va ucide. Inima lui bate, dar într-o zi, foarte curând, se va opri - atunci când mâna neutră a doctorului va scobi în adâncurile dragostei după el, în timp ce-i va face cu ochiul asistentei drăguţe.
Singurătatea, dragă Flauschi, este spinarea ta lipită de picioarele-mi îngheţate şi sforăitul tău liniştit, amestecându-se-n noapte cu ruga mea stângace.
*
În noaptea aceea s-a sinucis Livia. Ultimul gest a fost cel al mâinii întinse spre flaconul cu somnifere. La ora la care eu mă luptam cu somnul, ea se cufunda în întunericul veşnic, ducând dincolo cele mai frumoase cearcăne din câte-am văzut vreodată.
Am aşteptat-o a doua zi la redacţie, dar nu a venit. Cum mulţi colegi au lipsit de la serviciu după petrecere, absenţa ei nu ne-a dat de gândit. Am sunat-o şi după două apeluri am renunţat, fiindcă nu credeam că e mai mult decât o zi liberă pe care şi-o oferă.
Aveau să o găsească părinţii la întoarcerea din weekend, în dormitorul ei plin de secrete.
Livia a fost îngropată alaltăieri, deasupra trupului ei frumos stă acum o lespede albă. Tot acolo, sub piatra grea, zace şi o parte din mine. Cealaltă parte a rămas aici, afară, împovărată de-o vină de care nu cred că voi putea şi nici nu vreau să mă lepăd vreodată.
"Îţi mulţumesc că ai ales să plângi lângă mine."