Un clasic al generaţiei nouăzeci: Cristian Popescu

Poemele lui Cristian Popescu au fost audiate şi citite pentru prima dată în cadrul Cenaclului "Universitas" al Facultăţii de Litere din Bucureşti. Astfel, printre primii comentatori şi susţinători ai poetului s-au numărat: Ioan Es. Pop, Milail Gălăţanu, Daniel Bănulescu, Gabriel Stănescu, Lucian Vasilescu, Marius Oprea, Cătălin Ţârlea, Horia Gârbea, precum şi conducătorul cenaclului, Mircea Martin. Amintirea acestor nume nu este pur decorativă. Scriitorii mai sus amintiţi au fost cei care au văzut în Cristian Popescu pe liderul generaţiei lor, intuiţia acestora fiind confirmată la scurta vreme şi de nume mult mai sonore în acea perioadă precum Zigu Ornea, Radu Cosaşu sau Marin Sorescu, cei care în anul 1990 i-au facilitat intrarea în Uniunea Scriitorilor din România.

Cele trei volume antume Cuvînt înaine, Familia Popescu şi Arta Popescu, precum şi textele puse în circulaţie după moartea poetului sunt rodul unor elaborări de durată ce vor să răspundă unui deziderat teoretic foarte clar exprimat: "Desfidăm, cu toate riscurile, statutul de Artist-Creator, considerîndu-l un produs nociv al orgoliului artistului de a fi altfel decît ceilalţi oameni, de a-şi statua o compatibilitate directă cu divinitatea. Scriitorul nu este un Dumnezeu făcător de lumi, ci un om care încearcă să priceapă această lume. În fond, orice meserie nu este altceva decît un demers spre înţelegerea mai adîncă a Lumii lăsate de Dumnezeu. Nu produsul acestui demers interesează în mod absolut, ci demersul însuşi. Textul rezultat este util social şi valoros estetic în măsura în care poate conduce spre recompunerea procesului facerii lui. De aceea literatura nu va mai fi o nobilă inutilitate, ci o simplă utilitate în descifrarea existenţei celui ce o produce". Acest fragment de manifest este în măsură să numească doar parţial liniile de forţă ale unui discurs poetic ce scapă de multe ori de sub supravegherea strictă a autorului. Textul publicat în revista "Nouăzeci" (din care am citat adineauri) pune în discuţie necesitatea diferenţierii de paradigmele generaţiei 80. Autorii publicaţiei şi-au dorit o departajare clară, o "independenţă în plan estetic şi moral" faţă de perioada culturală imediat precedentă. Orice intenţie de acest gen are ca rezultat o resuscitare a receptării şi o schimbare a accentului în ceea ce priveşte modelul de referinţă. În cazul de faţa, problema e puţin mai complicată. Nouăzecismul este o continuare firească a optzecismului. Nu există diferenţe fundamentale decît dacă vrem cu adevărat să vedem un hiatus acolo unde pare mai degrabă evoluţie, metamorfoză. Mulţi scriitori răspund ambelor formule, îmbrăţişează uneori chiar aceleaşi deziderate teoretice. Indiferent dacă se face raportarea la modernism, postmodernism sau suprarealism există un animit spirit al timpului care îi uneşte şi pe cei mai doritori de conflicte ideologice. Nu se poate înţelege nouăzecismul fără optzecism, cum nu se poate privi optzecismul în limita celor cîţiva ani în care s-a afirmat. Şi ca să continuăm în acelaşi registru al isme-lor, trebuie menţionat faptul că opţiunea pentru "îmbunătăţirea" istoriei literare o dată la zece ani cu noi şi noi promoţii de scriitori a creat o redenumire chiar şi a generaţiilor anterioare. De exemplu, şaptezecismul, termen inexistent în anii `70 (după cum observă şi Mircea Cărtărescu). Memorabilă este afirmaţia lui Cezar Ivănescu: "eu nu sînt şaptezecist, ci şaizecioptist". Mai mult decît atît, acum cînd au început să devină vizibile numele unor scriitori, debutanţi în preajma anului 2000 (Teodorovici, Lazărescu, Baetica, Bogdan Suceava, T.O. Bobe etc), luăm la cunoştinţă despre existenţa unui nou curent literar, douămiismul sau, şi mai penibil, milenarismul. De aceea cred că o mai potrivită abordare a unui scriitor precum Cristian Popescu trebuie sa pornească de la textele sale şi de la programul unui grup literar cum a fost cel de Cenaclul Universitas.

Prozopoemele lui Cristian Popescu reprezintă ruptura clară, definitivă de un model de poetizare a realităţii (din lăuntru şi din afară) impus de Nichita Stănescu. Mai mulţi scriitori ai întunecatului deceniu literar nouă au reluat, într-o mai mică sau mai mare măsură, ideologia stănesciană, bineînţeles transformînd-o în punctul de plecare al propriilor inovaţii. Aici trebuie amintit excelentul volum Totul al lui Mircea Cărtărescu. Narativizarea limbajului liric la Cristian Popescu (care nu este o inovaţie, ci o opţiune) atrage după sine o altă disponibilitate a receptării. Atenţia cititorului nu se orientează către sintagma revelatoare restrînsă şi concentrată; există ample momente de respiraţiei în care textul ordonează, în modul dorit de poetul- narator, lumea. Banalul captivează prin déjà vu şi îl face pe receptor, părtaşul unui schimb de esenţe: "Toată familia mea benchetuieşte la Localul familial. Bere. Lăutari. Antren. Mama aduce liliac alb în halbe. Verişoare. Bunicul, după tejghea, ascute cuţit pe cuţit, priveşte buchetul de liliac, rîde, ascute: hîrşti, hîrşti, hîrşti, cuţit pe cuţit. Într-un colţ un ţigan îşi înmoaie vioara în halba de bere, ca pe un miez de pîine. Bunicii mei din flori, mătuşile. Cu poze din albumul de familie, bine amestecate, filate febril, rudele mele joacă un joc. ... eu arunc pe masă poza mea de la 13 ani drept valet de verde, drept damă de cupă, drept şeptar rupt la un colţ".

Lumea poetului Cristian Popescu poartă numele de Popescu. Şi nu e nici o ironie aici. Este vorba despre proiecţia fidelă a unui univers asumat cu sinceritate. Pentru prima oară în istoria literaturii române, numele de Popescu (personaj al unei opere literare) nu exprimă ideea de generalitate, loc comun, frivolitate, demagogie. Popescu iese din categorie eşti-lor. Şi cu toate acestea nu se poate vorbi despre biografism. "Datele personale" sînt transformate oniric în date ale materializării unei componente afective psihoanalizabile. Poetul imprimă senzaţia de firesc, de întîmplare cotidiană, unor acţiuni ferite de incidenţa locului comun. De aceea, toate asperităţile de limbaj (atunci cînd ele există) provenite din juxtapunerea tonului grav al metaforelor revelatoare cu inserţia de colocvialitate sînt anulate sub presiunea ansamblului: "Bunicul spunea că ferestrele sînt lipite de zidul neted al blocului. Lipite ca nişte etichete pe borcanele de compot, ca afişe pentru muzeul înfiinţat în apartament. Spunea că de pe vremea lui sînt lipite acolo. Îi răspundeam cu toţii că o să dezlipim ferestrele de pe zidul neted al blocului, o să le vindem drept ziare pe stradă, le vom folosi drept cerşaf unsuros pe cele din sufragerie. Şi-apoi, bunicule, tu ai să priveşti cît vrei de la pervazul lor. Bunicul are un copăcel sub fereastră şi ca să fie de-o vîrstă cu el a dat copăcelul cu lac. A împăiat poza bunicii şi plînge şi-i spune pe numele de fată. Bunicul şi-a dat şi ridurile cu lac, a devenit maestru în artizanat, le lustruieşte în fiecare dimineaţă cu o cîrpă moale".

Cristian Popescu reuşeşte să creeze un alt fel de a fi al poetului în poezie. Este prezent pretutindeni, în gîndurile ascunse ale mamei, în memoria bunicului, în moartea bunicii, în proiecţia viitoare a surorii sale. Este o prezenţă ce ţine locul unui fluid care alimentează vasele capilare ale unui ţesut complex. Nici bufoneria şi nici jocul nu îi sînt străine poetului. "Esenţial, Cristian Popescu e un oniric, un spirit fantast, un clovn trist dintr-un bîlci freudian". Cam aşa arată poetul în viziunea lui Mircea Cărtărescu; o definiţie la care opera răspunde: "Arborele genealogic al familiei Popescu e falnic. El creşte în Cişmigiu, lîngă lac. Mai întotdeauna e împodobit cu globuri şi beteală şi e altoit cu un stîlp de telegraf. Printre crengile lui am aşezat bibelouri, fructe de porţelan. Am scrijelit cu un cuţitaş pe coaja lui: Popescu + Dana + Cristi + mama = LOVE".

Cristian Popescu are neşansa de a fi primul clasic al generaţiei sale. Dosarul de presă dezvăluie o diversitate surprinzătoare a opiniilor critice formulate în legătură cu o operă de dimensiuni relativ restrînse. A avut parte în general de o primire entuziastă, deşi au existat şi critici la adresa "inepţiilor despre tramvaiul 26". În cazul acestui scriitor nu contează numărul volumelor publicate. Edificiul său are la bază inventarea unui limbaj poetic, asumarea unei maniere ce-l individualizează. Cristian Popescu nu a avut timp să se repete.