Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Omul cu ciocanul


Simona Cratel

13.05.2020
Editura Limes
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Simona Cratel
Omul cu ciocanul
Editura Limes, 2020




***
Intro


Romanul Simonei Cratel, prozatoare română stabilită în Germania, este un thriller autentic, cu elemente de psihologie abisală şi subtile descrieri ale mediului social din România comunistă a anilor '70, plin de suspans, dinamism şi imprevizibil, inspirat de povestea criminalului în serie Vereş, cunoscut ca "omul cu ciocanul" sau "Râmaru de la Cluj", cel care a terorizat capitala Ardealului în perioada anilor 1972-1974, o izbândă parţială - căci vinovatul, bolnav psihic, nu a plătit cu viaţa, ci a fost internat într-un spital de boli psihice - a lui Ceacanica, celebrul colonel de Miliţie, supranumit Comisarul, care rezolvase şi cazul Râmaru.

Fragment

Ajuns la maşină, Munteanu îi făcu semn din cap lui Popescu. Acesta ieşi, merse spre uşa din spate, deschise portiera şi îi ordonă să iasă unui bărbat chel, slab mort, cu un aspect şters. Toţi trei se îndreptară solemni spre malul râului şi se opriră în spatele comisarului.
După ce aşteptară degeaba o vreme, îl auziră cum începe să vorbească ca şi cum ar fi dictat cuiva:
"Ion Florea. Cincizeci şi cinci de ani. Căsătorit de treizeci de ani. Şase copii, dintre care trei deja adulţi şi mutaţi la casele lor. Funcţionar în administraţia dormitoarelor muncitorilor."
"Da, să trăiţi."

Undeva în depărtare lătrau nişte câini, de parcă ar fi răspuns unei ofense de neiertat. Coman se întoarse spre bărbatul adus de miliţian şi îl abordă brutal.
"Cine sunt eu?"
"Sunteţi marele criminalist dîn Bucureşti... Or plecat cei de la judiciar şi or venit cei de la omoruri din IML. Dumneavoastră sunteţi şeful ăl mare."
"Ştii de ce te afli aici?"
"Pentru reconstituire."

Coman dădu din cap mulţumit. Nu i-ar fi plăcut să fie luat drept altcineva.
"Spune-mi cum ai omorât-o."

Munteanu îşi roti ochii în orbite cu disperare, dar când văzu că şoferul îl priveşte cu coada ochiului amuzat, se adună la un loc şi privi scena cu un aer profesional.

Bărbatul deveni extrem de palid şi încercă să răspundă. Dar pentru câteva secunde nu fu apt să spună ceva. Gura lui formă cuvinte mute. Apoi începu să bâlbâie ceva neinteligibil. Munteanu, deşi stătea destul de departe, putea simţi mirosul înţepător de transpiraţie proaspătă amestecată cu una veche, venind puternic dinspre suspect. Frica animalică.
"Ce-ai spus?", întrebă Coman aplecându-se spre cel interogat.
"N-am omorât-o eu."
"Dar cine?"
"Dă un' să ştiu? Ce-s io, Mafalda?"
"Hai nu fii obraznic. Nu uita în faţa cui te afli. Nu locuia în blocul de care aveai grijă?"
"Ba da."
"O ştiai?"
"Sigur c-o ştiam. Eu cunosc pe toată lumea. Nu există locatar cu care să nu fi vorbit. Cu care să nu fi schimbat măcar câteva cuvinte. Eu ştiu totul despre toţi. Nu e în sarcina mea să fiu informat despre cine locuieşte în cămin şi cu ce se ocupă?"
"Era frumoasă?"
"Păi... da."
"Şi tânără... Precis o plăceai."
"Era faină fata. Toată lumea o plăcea. Sigur. Nu numai eu. Când venea de la serviciu, toţi ieşeau brusc pe hol să arunce gunoiul, ori să ducă nişte rufe la spălat sau să fumeze o ţigară în faţa scării. Sigur c-o plăceam."
"Ai văzut-o în noaptea în care a fost omorâtă?"
"Nu."
"Unde erai?"
"Acasă, cu soţia şi copii. În aceeaşi clădire locuiesc şi eu, la ultimul etaj."
"Deci erai la locul faptei."
"Eram cu soţia."
"O fată tânără de douăzeci şi cinci de ani, frumoasă de pică, cu un serviciu bun ca tânără ingineră constructoare, adică şi deşteaptă brici pe deasupra, cu prieteni, veselă, plină de viaţă. Ţi-a respins avansurile? Asta cred ca te-a înfuriat cumplit. Ia zi, când te-ai apropiat de ea şi ai atins-o, te-a făcut tataie, te-a pus la punct, ţi-a arătat unde ţi-e locul? Ţi-a zis că te spune lui nevastă-ta?! Ţi-a spus că eşti un porc?"

Când îl privi pe administrator, Munteanu constată că acesta avea ochii plini de lacrimi şi tremura din tot corpul. Apoi bărbatul a închis ochii să nu mai vadă, ca şi cum şi-ar fi dorit ca scena căreia îi era protagonist să nu aibă loc niciodată. Îşi înghiţea sughiţurile, ca un om care ştie că nu foloseşte oricum la nimic să se apere.
"Zi, hai, vorbeşte, aşa a fost?"
"Nu, tovarăşe."

Faţa lui Coman căpătă deodată o culoare mai închisă decât era deja şi i se strânse într-o grimasă:
"Domnule, nu tovarăşe. Adresează-mi-te cu domnule. Domnule Coman. Sau domnule Comisar. Aştept de la tine adevărul! Eşti în stare să mi-l spui?"
"Am spus tot timpul adevărul."
"Eu nu aud adevărul. Ştii ce aud eu? Doar minciuni."
"Vă spun cum o fost, domnule. Mai mult n-am ce să spun. La patru eram deja în picioare şi-am trecut la treabă. Jos la parter, în hol, nu era lumină. Întâi am crezut că s-or ars becurile şi m-am dus să aduc altele, dar după ce l-am schimbat pe primul, mi-am dat seama că erau doar deşurubate. L-am înşurubat pe al doilea la loc şi i-am spus femeii de serviciu să-şi facă treaba mai departe. Ea se ocupa deja să spele o mică baltă de sânge de lângă un perete. Şi pe perete erau urme de sânge, m-a atenţionat ea, dar io i-am zis să spele tot. M-am dus şi am adus şi a doua găleată şi am spălat împreună cu ea."
"Exact. Ai curăţat locul faptei după tine, ca să nu fi prins."
"Nu... staţi puţin!"
"Nu femeile de serviciu fac curat în clădire? De când e treaba administratorului?"
"Am crezut că Nistor şi Prisăcaru de la etajul unu' s-or bătut din nou. Se îmbată şi se bat. Îs tăţi pretini. Nu-i mai ia nimeni în serios, de câte ori a venit maşina miliţiei din cauza lor? Câte nopţi albe am făcut din cauza lor? Dar se repetă la infinit, domne."
"E adevărat că ai întreţinut relaţii sexuale cu multe locatare din bloc?"
"Da, e adevărat. Mi s-o pus întrebarea asta de un milion de ori şi nu am negat niciodată."
"Eşti un păcătos. Un afemeiat."
"E adevărat că mai am o concubină din când în când, dar nu le forţez la nimic. Avem deja 6 copii şi nevasta nu mă mai primeşte la ea în pat."
"Dar câţi ani are nevastă-ta?"
"Păi, patruzeci şi cinci."
"Mai face copii la patruzeci şi cinci?"
"Spune că am traumatizat-o cu naşterile prin care a trecut. Că e vina mea că am sămânţa prea a dracu' şi se prind ăia mici de uterul ei unu' după altu' ca nebunii."
"Nu sunteţi pocăiţi? Credeam că aşa e lăsat de la Dumnezeu al vostru. Să vă puiţi."
"Eu ştiu ce să zic, cred că şi-a pierdut credinţa."
"Şi ce spun cei din biserică despre apucăturile voastre?"
"Nu ştiu, că nu mai mergem la biserică. Am avut probleme prea mari acolo. Dar eu cred în continuare în Dumnezeu, chiar dacă sunt un păcătos. Ştiu că o să ajung în iad."
"Ce-s pocăiţii ăştia, mă, Muntene?"
"Sunt o sectă creştină, domnule comisar. Din cauza posturilor severe şi serviciilor divine foarte lungi ajung într-o stare de convulsie, de aceea li se spune tremurici. Cică ar fi capabili să retrăiască miracolul biblic trăit de primii apostoli creştini, acela de a vorbi în limbi. La 50 de zile după Învierea lui Hristos şi la 10 zile după Înălţarea lui, Biblia scrie cum că: Iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. În ziua cincizecimii, adică Rusaliile, Duhul Sfânt pogorâse asupra apostolilor lui Hristos făcându-i să vorbească în limbi necunoscute de aceştia înainte."
"Iar tu poţi aşa ceva, Florea? Ia vorbeşte-mi în chineză."

Florea îi aruncă o privire scurtă şi îşi lăsă privirea înapoi în pământ.
"Ai bătut-o pe nevastă-ta ca să spună că ai fost cu ea în noaptea aia? Ca să-ţi dea un alibi?"
"Nu."
"Atunci cum ai convins-o să mintă?"
"Nu minte."

Coman îşi scoase pachetul de Kent din buzunarul costumului impecabil, pe care-l purta cu vestă şi batistă la piept, şi îşi alese o ţigară. După ce trase câteva fumuri i-o întinse administratorului.
"Hai, te calmează în cap. Face bine la nervi."

Bărbatul primi. Acum totul se terminase. Erau prieteni. El spusese ce ştia. Adică nimic. Altceva nu ştia. Nu avea cum să ştie cine o omorâse pe Carmen. Iar dacă ar fi ştiut, ar fi spus imediat. Carmen era o fată frumoasă şi bună. Politicoasă. Sigur că o plăcuse. I se scurseseră ochii după ea. O femeie frumoasă e o bucurie pentru ochi şi pentru suflet. Sigur că şi-ar fi dorit o iubită ca ea. Cum să nu? Ar fi dat orice. Dar nici măcar nu trecuse peste zâmbete şi cuvinte fără importanţă, căci ştia că nu are nicio şansă la ea. Nu se uita o domnişoară aşa mândră la unu' ca el! Măcar să fi avut bani ca să-i ofere ceva, dar el n-avea nici după ce bea apă, cu şase copii şi o nevastă acasă... Şi ştia şi singur cât de urât este, ce respingătoare era faţa sa prost proporţionată, acea faţadă diformă cu care umbla prin lume, cu obrajii scobiţi şi nasul coroiat, părul de nicio culoare, corpul osos, picioarele scurte şi crăcănate, pungile de sub ochi. Dar cumva avea noroc la femei, iar asta se datora doar felului politicos şi umil cu care le aborda. De milă, îi pica şi lui ceva. Plus că îşi dădea silinţa ca cea care-i făcea o asemenea favoare să nu regrete niciodată. El era oricum un om credincios şi avea respect faţă de femei, doar că din păcate uneori legile Domnului nu se potriveau cu realitatea. Iar fi plăcut să aibă aroganţa celor care puteau trăi exact după porunca LUI, dar el fusese redus la umilinţă de propriile nevoi.
"Ia uite ce frumos e aici, nu e aşa, măi Florea, mă?"
"Da, tov_...domnule."
"Acesta e un oraş frumos, nimic de zis. Nu am mai fost niciodată aici. Adică am fost, dar doar pe fugă, nu să stau aşa luni de zile cât o să rămân acum. Hai poate o lună. Cât pot să stau? Eu zic că într-o lună prind criminalul. Într-o lună, două, cazul e rezolvat. Dar am mai venit ca omu' în trecut, pentru câteva zile. Tot umblu prin ţară de acolo-acolo. Asta e meseria mea. Sunt chemat ba acolo, ba acolo. Unde lumea nu mai are soluţie, nu mai ştie ce să facă, mă aduce pe mine. Asta e singura viaţă pe care o cunosc. Biata nevastă-mea a fost mamă singură, o femeie singură în general. Are multe prietene, unora nici nu le ştiu numele, doar ea ştie cum îşi petrece timpul. Numai ea singură. Io sunt tot timpul pe drumuri. Fata mea, tot aşa, abia de ştie ce e ăla tată. Tu îţi iubeşti copii, mă, Florea?"
"Mult, domnule, mult. Şi pe nevastă-mea."
"Şi pe nevastă-ta?"
"Sigur."
"Şi eu îmi iubesc nevasta. Dar ştii cum este, uneori te scoate rău din minţi femeia. Cine să le înţeleagă? Ştii cum este în cuplu, uneori îţi vine s-o omori. De mai multe ori m-am gândit ce uşor ar fi să îi tai gâtul şi să scap de ea! Am mulţi colegi care îşi bat regulat nevestele. Păi ce să facă, săracii? Te poţi înţelege cu femeia? Pe muiere trebui s-o altoieşti regulat, să-şi bage minţile în cap. Altfel se obrăzniceşte. Trebuie să îi araţi unde îi e locul, altfel ţi se urcă în cap. Dar pe fată o iubesc mai mult, dacă mă înţelegi. Cu nevasta te mai cerţi, apar neînţelegeri, se ţipă mult, se fac scene. Uneori ajungi să îţi urăşti consoarta. Ţie nu ţi se întâmplă?"
"Ne mai certăm aşa, da, din când în când, ne mai certăm câteodată, ca toţi ceilalţi. Dar mai ales din cauza banilor. E nemulţumită. Cred şi io. Dar ce să fac, dacă astea sunt salariile. Fata cea mare are nevoie de bani, că are copil mic. Băiatul vrea şi el bani. Cât costă aia, cât costă ailaltă... Sunt sătul de socoteli."
"Şi o urăşti, nu-i aşa?"
"Nu pot să zic că o urăsc. Doar că mă supără câteodată."
"Ai vrea uneori să-i zdrobeşti creierii, nu-i aşa?"
"Să-i zdrobesc creierii?"
"Da. Să vezi sânge, mult sânge."
"Nu."
"Vecinii spun altceva. Vecinii spun că se aud des certuri de la voi. Şi că o şi atingi des. Că-ţi baţi şi copii de altfel. O urăşti şi simţi aşa o furie îngrozitoare. Şi urăşti toate femeile."
"Nu. Încetaţi, domnu' comisar. O mai ating, ce să-i fac dacă e un drac de muiere? Cu ceru' gurii negru ca smoala? Ce să fac io? Ea mă face să o trosnesc! Iar mucoşii ăia n-are frică de nimic, cum să-i învăţ ce e binele?"
"Femeia te aţâţă, nu-ţi dă pace, ba vrea, ba nu vrea, trăncăneşte într-una vrute şi nevrute, îţi aruncă în faţă toate eşecurile, e geloasă, te urmăreşte, te spionează. Şi trăncăneşte zi şi noapte fără încetare. Nu-i aşa că urăşti femeile, ia zi?"
"Nu urăsc femeile.", spuse Florea şi expiră fumul din plămâni.

Iar în momentul acela simţi o palmă peste faţă care îl proiectă un pas înapoi. Îl privi şocat pe Coman. Lăsase ţigara să îi alunece dintre degete în iarba în care stăteau. Dar nu avea un aer agresiv. Nu părea să se pregătească să se apere. Ci doar abandonase lupta. Iar asta de mult. Cu doi ani în urmă.
"Zi adevărul! ", urlă Coman. "Tu ai omorât-o pe Carmen! Nu vrei să te eliberezi de povara asta? Cum poţi să dormi noaptea?"

Bărbatul căzu în genunchi ca secerat. Plângând, rosti:
"Domnu' îmi este martor că nu m-am atins de această fată. Lăsaţi-mă domne în pace, că nu mai am putiere..."
"Nu lua numele Domnului în deşert! Nu mă minţi! Priveşte aceste poze!"

Îi apucă violent bărbia cu palma stângă, iar cu dreapta îi băgă în faţă maldărul de fotografii cu trupul neînsufleţit pe care le căra în buzunar. Dacă priveai prima fotografie, arăta ca şi cum o fată s-ar fi scufundat în apă să caute ceva, doar că era complet dezbrăcată şi albul pielii sale contrasta violent cu griurile grele şi negrul din jur. Părul negru şi lung îi plutea deasupra apei asemenea unui veşmânt ridicat. Munteanu cunoştea poza prea bine. I se impregnase undeva în fundul capului şi nu mai scăpa de ea. Dar în momentul acela era doar şocat pentru că şeful său era un cunoscut ateu care tocmai soma pe cineva să nu ia numele Domnului în deşert.
"Priveşte! Uite ce-ai făcut!"

Deschise ochii şi privi poza înfricoşătoare pe care o mai văzuse de un milion de ori. Din ochi îi curgeau lacrimi adevărate. Iar Munteanu putea deja sa recunoască asta ca un profesionist, văzuse destule lacrimi de crocodil.
"Eu ştiu adevărul!", ridică tonul Coman. "În noaptea de 11 septembrie 1972 ai aşteptat-o să se întoarcă de la prietenul ei. Ai deşurubat becurile. Când a ajuns în dreptul uşii ei şi a vrut să îşi scoată cheia, ai atacat-o de la spate cu un ciocan, apoi ai târât-o până în curte şi ai violat-o într-un tufiş. După aceea ai cărat-o peste gard şi ai aruncat-o în Someş."
"Nu", a rostit bărbatul cu o voce sfârşită.

Coman îi privi pe ceilalţi perfect calm şi indiferent, de parcă ar fi jucat un rol de care s-a plictisit brusc şi pe care a fost nevoie să-l abandoneze, şi spuse cu inocenţă:
"Ne pierdem vremea. Dar puneţi-l să care manechinul până în holul căminului şi începem de acolo. La cine-i ciocanul? Hai băieţi, mişcaţi-vă! Mai alert. Că vreau să văd dacă o aruncă de pe pod de acolo, apa duce manechinul aici cu adevărat. Vreau să stabilesc cu exactitate de unde a fost aruncat cadavrul."

Strivi cu talpa mucul ţigării în iarbă, se răsuci şi începu să urle la micii monştri tuciurii care se apropiaseră să se uite ca la urs. În dreapta se formase deasupra apei ceaţă, iar un tunet din depărtare anunţa că vine vremea rea.

Se urcară înapoi în maşină. Comisarul începu pe loc să mormăie ceva pentru sine.

Munteanu îşi răsuci faţa spre stradă şi privi, furios la rândul său, oamenii care treceau pe stradă. Un amalgam de negru şi griuri, feţe anonime şi case dărăpănate. Străduţe neasfaltate, grădini cu flori şi legume, câte un tractor sau o căruţă trecând din sens opus. Oamenii se răsuceau pe stradă spre maşină neagră care le tulbura liniştea. Erau puţine maşini în acest oraş, şi toată lumea avea deja idee cui putea să aparţină aşa o raritate. Aşa că se dădeau în lături cu respect şi frică. Doar o capră rătăcită pe străzi, scăpată din vreo curte, refuza să se dea din drumul lor şi trebuiră să claxoneze şi să aştepte până animalul se hotărî din proprie iniţiativă să plece din mijlocul străzii.

Se aflau în acest oraş de doar două săptămâni, în acel octombrie capricios. În maşina neagră, care nu trecea neobservată, păreau întruparea unei păsări de pradă neagră care se rotea deasupra oraşului în căutarea unei victime. Cu aceasta, o nouă zi fără rezultat se încheia aşa cum începuse: gri, lipicioasă, urât mirositoare şi sufocantă. Într-o supărare îndârjită pentru toată lumea.

*
Romanul Omul cu ciocanul de Simona Cratel poate fi comandat la librarie.net/p/382961/omul-cu-ciocanul.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer