Maestre!

Nu că mă fudulesc şi mai ştiu eu ce, dar toată lumea îmi zice "maestre!" Toate cocoanele mi se adresează cu maestre, îmi fac ochi dulci (dar eu mă prefac că nu le bag în seamă) şi dă-i cu maestre şi maestre. La drept vorbind, ce maestru sînt eu, le zic. Dar ele sar cu gura pe mine - că nu, că genial şi maestre!

Vă rog, nu mă adulaţi toată ziua! Nu mă ridicaţi în slăvi prea tare! Nu-mi trebuie lauri, vorba lui Eminescu. Să-mi împletiţi un pătucean, cum zice el acolo, din răchită, din salcie, nu ştiu cum. În definitiv, ce am făcut să merit laurii voştri? Dar ele nu, că maestre. Mă rog!

Şi dom director mi-a zis: "Vezi să nu mă încondeiezi la ziar, mă, Maestre!" Şi mi-a zîmbit. Aşa cam cîş, dar mi-a zîmbit. E drept, şi Maestrul Ursachi mă aprecia. Chiar mi-a oferit odată un scaun la berărie. Iar Maestru Brumaru mi-a zis odată pe Lăpuşneanu: "Ai, mata, ceva aşa... Semeni cu un soldat sovietic". Iaca pîrţ! Cică Brumaru era doctor, ca şi Rabelais, ca şi Smollett, ca şi Cehov, ca şi Vasile Voiculescu. Ei, şi ce dacă ăştia-s doctori şi eu nu? Eu-s doctor de suflete, bre!

Bun! O să spuneţi că sînt cam comediant şi puţin fanfaron, dar vă spun sincer, acesta-i adevărul. Oriunde mă duc, cînd se află că scriu la ziar, oamenii îşi schimbă atitudinea faţă de mine şi devin ca la Mark Twain: din cerşetor ajung prinţ. Asta fie la nunţi, fie la înmormîntări, la market sau pe stradă. Sigur, există şi partea cealaltă: Zilele trecute mi-a tras unul o înjurătură îndesată din fuga maşinii. Dar n-am înţeles bine - din cauza celor scrise la ziar sau pentru că mergeam neregulamentar? Uite, doamna Irina de la frizerie, aflînd la un moment dat că eu sînt "ăla de la ziar", mi se adresează cu "maestre", mă tunde de atunci în aşa fel încît să pară că am mult păr pe cap, că rămîn ca bătut în cap cînd mă uit în oglindă. Dacă mi-aş mai şi vopsi părul, aş semăna cu o paraşută; nu paraşută pentru salturi, ci din aia care-ţi saltă banii.

Da, maestre şi maestre! De "maestre" nu scap. Uite, la o nuntă, o doamnă cu rochie somptuoasă de dantelă cu ciocănele (aşa m-a asigurat că se cheamă) de Bruges sau de Brabant, nu mai ţin minte, cu piept la fel, mi-a comunicat cu entuziasm puţin bahic că mă citeşte săptămînal şi mă adoră; că trebuie neapărat să ne întîlnim, dar fără prostii, numai platonic; că i-ar plăcea să ne plimbăm prin Copou şi Parcul Expoziţiei şi să-şi pună puţin capul pe umărul meu, numai platonic, desigur, şi cu mare atenţie, că a dat o grămadă de bani, ca să-şi facă părul special pentru mine, păr care e vai! cărunt, şi are patru nepoţi, nu părul, ci doamna, şi ar fi minunat să mergem cu toţii în grădina Copou, la muzeul Eminescu, iar domnul Liviu Apetroaie să ne ghideze, iar dacă nu însuşi domnul... în fine, nu-şi aminteşte cum îl cheamă, dar îl cunoaşte, e un domn poet, iar după aceea ar fi minunat să ne jucăm, eu, dumneaei şi nepoţii, jocul "ţară, ţară, vrem ostaşi", platonic, desigur.

Numai oamenii inculţi nu mă adulează cu "maestre". Nea Tilică tinichigiul îmi zice din lipsă de respect "şefu", cu toate că eu îi zic "maistre". Păi, ce! am şefit cu mă-sa? Cine se crede el!

Cînd mă duc la scriitori, nevastă-mea îmi zice: "Vezi să nu te umfli iar în pene, nu te cucuruţa şi să te enervezi". Dar despre ce umflat în pene poate fi vorba? Despre ce cucuruţat leorbăieşte? Păi, toţi scriitorii se dau la o parte din calea domniei mele şi se fac că nu mă văd. De aia, că-s măiastru de maestru! Na!

Cum spun: Sînt eu modest şi la locul meu, dar trebuie că se află oareşicît geniu în făptura mea. Şi mărturisesc cu mîna pe inimă: nu pizmuiesc pe nimeni pentru aceasta. Sînt maestru şi pace bună. Şi, în modestia mea nemaiîntîlnită, nu născocesc niciodată vreun mijloc ce duce la progresul evident al meşteşugului scriitoricesc, fără să-l aduc îndată la cunoştinţa tuturor. Aceasta pentru că am în mine dorinţa acerbă ca întreaga gloată scriitoricească, toţi puţoii scribalăi să scrie la fel de bine ca mine şi să ajungă şi ei maeştri. Ceea ce fără îndoială vor şi face, cînd vor avea încredere în ei ca şi mine. Şi dacă vor avea talent cu T mare... Dar slabă nădejde, ăsta-i adevărul în ceea ce-i priveşte. Pe cînd eu... În rest ce să spun! Îi las în păcatul lor, în îngustimea lor grobiană, în egoismul lor ferchezuit, de chelie pudrată cu apă de trandafiri.

În ceea ce mă priveşte, e greu de spus ce e. În orice caz, e ceva genetic, nu sînt un "maestru" de ici colea. Să fie clar!