O poveste încurcată cu cai

Prin '90 am primit la redacţie o scrisoare de la un învăţător de undeva din Neamţ. Omul ne semnala o serie de nereguli la împărţirea pămîntului în satul său. Pe atunci tocmai se retrocedau prin lege pămînturile foştilor proprietari şi lumea satelor era în fierbere. Nu ştiu cîtă dorinţă de înavuţire şi cîtă visătorie nostalgică era în acest melting pot agricol postdecembrist. Scrisoarea a stat uitată destulă vreme pe o masă din redacţie, pînă ce într-o zi am citit-o din plictiseală. Viaţa în redacţie devenise tare anostă pe atunci, iar o călătorie mă ademenea - orice călătorie însemna o aventură.

L-am informat pe redactorul-şef de scrisoare şi despre intenţiile mele:
- Lumea s-a săturat ca de mere acre de subiectul ăsta, mi-a zis redactorul-şef. Pe urmă, noi sîntem mai mult revistă culturală, aşa că...

La drept vorbind, revista noastră nu era nici cal, nici măgar. Nu ne hotăram asupra caracterului ei. Plus de asta nu se prea mai vindea, după boom-ul de entuziasm din primele luni de după Decembrie, iar cei mai mulţi dintre primii redactori părăsiseră revista, încadrîndu-se în învăţămîntul superior. Noii veniţi, mai simpluţi şi mai fără carte, aşa mi se păreau, tindeau să dea revistei o tentă mai mult socială şi politică, decît culturală. Puţinii rămaşi din vechea gardă, de fapt doi mari şi laţi, eu şi Dorin, prietenul meu, ne înecam amarul pe la crîşmele din preajmă, apărute pe atunci ca ciupercile după ploaie. Şeful părea că înclină şi el de partea noastră. Nici bani nu prea mai erau, cum spuneam, aşa că redactorul-şef ezita. Am plusat:
- Directorul de la Combinat mi-a promis o sponsorizare babană. Luna viitoare vine cu biştarii!
- Cine? Hoţu' ăla de Pavelescu? Te duce cu preşu', nu fi fraier.
- Da' mi-a zis şi Bîrzu. Doar să-i facem un portret bengos în revistă, i-am promis.
- Eh, dacă-i Bîrzu e altceva!... Bine, du-te! Mergi la casieriţă şi spune să-ţi dea bani... dar numai de transport şi trei zile diurnă. Restul te descurci.

Cam minţisem. Pavelescu era el însuşi în rahat cu Combinatul. Îmi promisese, ce-i drept, o sponsorizare, dar asta se întîmplase cu vreo două luni înainte, cînd o făcusem pe traducătorul faţă de o delegaţie venită de la Krivoi Rog, de la care Pavelescu spera mult. Pe fondul "alcoolizării" cu ruşii de la Krivoi Rog, Pavelescu mi-a promis sponsorizarea respectivă. Pe urmă însă mi-a rîs în nas: "Tu nu ştii că promisiunile făcute la beţie nu se ţin?" Bîrzu însă, inginer la Combinat, era uns cu toate alifiile. Avea nişte combinaţii cu şeful meu de la ziar. Nu ştiam exact ce combinaţii, însă Bîrzu era mai credibil decît Pavelescu în ochii şefului.

*
În fine, am plecat la Neamţ, după ce am tras această minciunică. Nu prea îmi păsa. În anii aceia nebuni, viaţa îţi apărea ca un mănunchi de păpădie: suflai nepăsător puf! puf! şi zburau toate greutăţile.

În autobuz am intrat în vorbă cu o bătrînică ce mergea în acelaşi sat ca şi mine. Era agitată, surescitată. Nu mai fusese în satul ei natal de peste patruzeci de ani. Se măritase cu un "drumar" prin anii '50. A plecat şi a umblat cu el prin toată ţara, unde o duceau şantierele lui. N-a mai venit niciodată acasă, în satul natal. Acum o chemaseră fraţii şi surorile, ca să se înţeleagă asupra împărţirii pămîntului. Bătrîna spunea că nu are nici un fel de pretenţie la pămînt. A venit numai să revadă locurile din copilărie şi să semneze actele cum că renunţă. N-o credeam chiar pe deplin, bănuiam că trebuie să aibă şi ceva pretenţii băneşti.
- Aveţi pămînt mult?
- Avem-avem. Că bunelu' o avut ce lăsa lu' tata. Avea pămînt mult bunelu'. L-o şi închis pe urmă comuniştii. O murit la Canal. Că era nălbar.
- Nălbar? Ce nălbar?
- Păi, cum să vă spun? Un fel de doctor de animale. Aşa erau înainte la ţară.... Ehei, multe vaci o lecuit bunelu', şi cai, şi porci... Ţin minte că am mers odată cu bunelu' la cineva, nu mai ştiu la cine, că eram mititică, care avea vaca turbată. Parcă-l văd pe bunelu': nant, cu plete răsfirate pe umeri şi cu chimirul de-un lat de palmă domnească. De chimir avea atîrnate tot felul de bricege, de stricnele, de suvace şi de andrele. Doamne, să-l fi văzut! Era om de breaslă veche. Şi după ce bunelu' o văzut vaca, gospodarul l-o întrebat: "Are leac, bade Ioniţă?" "Da' cum să n-aivă, bre? Ia răpede un băiet pînă la dugheană la jupîn Şmil şi să ceară de zece lei putoarea dracului, aşa să-i spui, că ştie el jupînul. Şi să mai ieie un kil de vin alb, da' să aivă grijă să nu fie botezat. Pe urmă mai trebuie sare, multă sare. Un lighean mare cu jăratic s-a găsi la 'mneata". Pe urmă bunelu' Ioniţă o luat o funie lungă şi tare. O făcut un laţ cum ştia el, s-o luat după vacă, care umbla ca nebuna prin ogradă, şi cînd i-o fost la îndemînă, i-o aruncat laţul în coarne. Iute s-o dat după un stîlp, o tras funia şi-o ţintuit vaca cu capul lîngă stîlp. Scurma ea pămîntul şi dăde să se răpeadă, dar era cetluită bine acuma.

Eu şi vecinii mei din autobuz ascultam cu sufletul la gură. Parcă anume, ca să sporească tensiunea poveştii, bătrîna tăcu o vreme şi-şi aşeză mai bine mulţimea de pungi şi punguliţe. Pe urmă continuă:
- Într-o oală mare o turnat vinul, sarea şi putoarea ceea de care v-am spus. Îţi cîrnea nasul din loc, nu altăceva! Între timp se făcuse la vatră un lighean mare cu jăratic, cum poruncise bunelu'. În lighean o înroşit trei andrele ascuţite pe care le-o desprins din chimir. Tot din chimir o scos un căluş pe care l-o vîrît vacii în gură. După aceea i-o căscat gura cît ce-o putut, i-o apucat limba cu mîna stîngă şi i-o tras-o afară mai pînă la rădăcină. Pe urmă, cu andrelele înroşite în foc, i-o fript căţeii de turbă de pe dosul limbii. Lăsa o andrea şi apuca alta, pînă ce i-o fript pe toţi. O frecat bine-bine limba cu sare, i-o sucit capul în sus şi i-o turnat pe gît vinul amestecat cu praful cela puturos adus de la dugheană. Iaca-şa!
- Şi s-o făcut bine vaca?
- Adăuza nu mai ave nimică. Răge să-i dăm drumu' la islaz.

*
Cînd am coborît din autobuz la o răscruce de drumuri, am rămas puţin descumpănit. Voisem să întreb pe unul din fraţii bătrînei, unde locuieşte învăţătorul cu scrisoarea, dar n-am vrut să perturbez momentul lor de întîlnire: ţipetele de bucurie, ţocăiturile zgomotoase, lacrimile revederii. Aşa că am luat-o la întîmplare pe şoseaua care cobora spre satul acoperit de nori plumburii, străbătuţi ici şi colo de razele soarelui. Numai biserica strălucea în lumina aurie, vîrful turlei străpungînd stratul de nori.

Am ajuns din urmă un om, care ducea de frîu un cal: ţac-ţac! pe şoseaua asfaltată. Era o iapă de mai mare mirarea: castanie peste tot, cu botul mic şi nările largi, cu capul fin, tăiat în linii dulci, cu trupul sprinten şi subţire şi cu ochi negri, mari şi vioi. Avea mai mult înfăţişarea unui lucru de artă, decît a unui cal de ham. Mi-am arătat mirarea pentru un asemenea animal, ceea ce mi-a atras pe dată simpatia omului:
- Ehei, ce crezi! E iapă din soiul popii Gheorghe de la Călugăreni.

Cînd am întrebat unde se află casa învăţătorului, omul s-a oprit, şi-a scos molcom pălăria cît roata carului de pe cap, ştergîndu-se de sudoare cu o năframă roşie:
- Dom' 'ţtor? Vă arăt eu. Avem acelaşi drum.

Apoi luînd-o înainte şi trăgînd calul după el, continuă să-mi vorbească despre cai:
- Acuma abia mai sînt cîţiva care ţin cal. Dar vai de capul cailor aceia, că amare zile mai au! Nici nu-i ţesală! În loc să-i ţesale, îi freacă în fugă cu un şomoiag de paie din cînd în cînd, aiasta cînd îşi aduc aminte, cînd să trezesc din băutură. N-au nici măcar ţesală şi perie. Apăi, oameni buni, ţesala şi peria cresc mai degrabă calul decît ovăsul. Calul trebuie să-l buşumezi des. Şi să-l păstrezi curat. În grajd să fie tot timpul curat, fără umezeală, iar calul să aibă strohul uscat. Acuma şi-au luat nevolnicii cai, care neam de neamul lor n-o ţinut cai, da' n-au o ţesală măcar acasă, n-au o cutie cu unsoare măcar să-l tămăduiască de-o julitură, de-o bătătură.

Omul tăcu o vreme şi nu se mai auzi decît ţac-ţacul. Soarele în asfinţit întinde umbre lungi pe asfalt:
- Apăi îi şi mai bate! Măi, Ghiţă, i-am zis unuia din iştia, de ce nu cruţi animalul? El, săracu', nu poate spune nimic, dar înţelege pe cine-l are prieten şi pe cine duşman. Rabdă loviturile şi ocările şi vorbele urîte. Şi se uită la tine şi numai nu zice: "Uite ce fel de om eşti! Uite ce suflet negru ai!" După ce că nu-i dă apă la timp, nu-i dă să mănînce, după ce că-l înjură ca la uşa cortului, îl şi bate cu ce se nimereşte. "Da' nu vrea să se urnească din loc, moş Petruţă, nu vezi?" Păi, cum nu? Că vita mută, după ce rabdă atîtea cîte i-ai făcut, se îndărătniceşte şi ea şi nu mai vrea să se mişte din loc. Ea, de fapt, îţi spune cu nemişcarea asta ca şi omul: "Bate-mă cît vrei, mai bine omoară-mă acuma, decît să mai trăiesc aşa viaţă". Mîngîie-l şi vorbeşte-i calului. Tot aşa să-i vorbeşti porcului din gospodărie, şi vacii, şi la celelalte animale. El nu pricepe cuvintele tale, dar înţelege bunătatea ta. Cînd mîngîi calul, numai vezi cum face vălurele muşchii pe spate. Înseamnă că-ţi mulţumeşte şi că te pupă drept mulţumire. Cum şi cîinele cînd îl mîngîi: se culcă la picioarele tale şi se lipeşte de tine ca şi cum ţi-ar mulţumi.

Omul se opri, îşi scoase iarăşi pălăria cît roata carului şi se şterse cu năframa roşie. Pe urmă:
- Să mai bem şi nişte tiutiun, cum zicea bunicu-meu.
- Noroc, Calistrat, îl salută cineva care venea dimpotrivă.
- Noroc că te cunosc, măi!

Apoi, aprinzîndu-şi ţigara, continuă:
- Ghiciuşca eu n-o folosesc decît rar de tot. Caii mei îmi cunosc glasul şi înţeleg unde şi cum vreau să merg. Dar nici nu-i mare lucru de înţeles, că eu nu mîn caii ca nebunu'. Tot într-un pas îi duc. În afară de asta, n-am eu inimă să-i bat. Dacă-i la deal, uite, cum mă vezi cu reumatismul meu, cobor din căruţă şi las calul la pas; cînd ajung în vîrful dealului, las calul să răsufle mai întîi; pe urmă, pe loc drept, îl mîn mai repejor. Aşa s-o făcut că în viaţa mea n-am avut cal să-şi frîngă picioarele, să facă aprindere la plămîni ori cine ştie ce boală... Ei, iaca, pînă aici mi-a fost drumul. O iau încoace, în satul vechi. Rămîneţi cu bine, că eu dusu-m-am.

Îmi arătă cu biciuşca o hudiţă întunecată. Prin umbra înserării abia se vedeau mogîldeţele unor case:
- Dumneavoastră mergeţi tot înainte, spre satul nou. O să găsiţi acolo ce căutaţi.
- Dar nu mi-aţi spus cum vă cheamă, domnule Calistrat.
- Hogaş.
- Ca pe scriitor?
- Care scriitor? a mai zis, dispărînd apoi în ceaţa înserării.
- Cu bine, sănătate, domnule Hogaş.

*
Pe ultima parte a drumului meu cugetam la cai. Rămăsesem cu gîndul la povestea de dinainte. Pentru mine, ca şi în general pentru noi toţi, cei de azi, calul nu mai este calul celor vechi. Nu mai este ceea ce îmi povestise omul numit Calistrat Hogaş. În general, animalele nu mai sînt cele din povestea bătrînei din autobuz sau ceea ce ştia bunicul meu de la bunicul lui, iar bunicu-său ştia de la bunicu-său şi tot aşa despre cai.

Pentru mine calul nu mai este format din copite şi păr, din piele şi oase. Dar trebuie că în spatele acelor cai din fără de copite şi fără de păr se află alţi cai. În sufletul meu. Îi simt cum strălucesc ca o lumină. Trec dincolo de copite şi păr, dincolo de piele şi oase şi devin cai năzdrăvani, aşa cum, de fapt, i-au făcut tot ţăranii din ţărani. Căci şi ei au avut nevoie de miracole şi mistere. N-aveau psihoterapeuţi, care să le amelioreze sentimentul de vid şi de panică al omului, fiindcă omul dintotdeauna este predispus la aşa ceva. Ei, ameţiţii aceia de ţărani din vechime, n-aveau nici terapie intensivă, nici filme cu caii Dragonului, nici cu amorul extraconjugal sau divorţurile nu stăteau prea bine. Cînd şi cînd se mai refulau pe alţii, pe diverşi exploatatori, aşa am învăţat eu la şcoală. Păcat că n-aveau Internet - s-ar fi refulat şi mai bine!

Şi-n rest, în afară de cei patru cai ai Apocalipsei, îşi imaginau poveşti cu Ducipal şi alţi cai năzdrăvani, închipuindu-şi că oricînd căluţul lor din bătătură poate căpăta aripi şi lua zborul spre zări necunoscute.

Uite aşa şi eu îmi imaginez calul mult mai mult decît îl pot vedea aievea. Îl văd dincolo de el, scos din carnea şi din oasele lui, dus dincolo de concursurile hipice şi de cele şcolare "calul în literatură, istorie şi arte". Căci şi eu am nevoie să scap de pielea şi oasele mele, de carnea şi de întunericul din mine; să rămîn curat şi luminat, ca argintul strecurat, de oase lepădat, nestricat, de zîne descîntat, primenit, sfinţit, în grădini de mai, în lumini de rai. Să fiu liber de orice, să mor puţin, lepădîndu-mi carnea şi oasele în fierbinţeala închipuirii. Căci cum în spatele unui cal stă alt cal, tot aşa în spatele unui om stă alt om.

*
Am înregistrat povestea încurcată a domnului învăţător cu pămîntul său. Apoi în final l-am întrebat despre omul cu calul cu care vorbisem pe şosea. Calistrat Hogaş? În afară de scriitor, domnul învăţător nu ştia alt Hogaş. Locuieşte de patruzeci de ani aici, dar în sat nu trăieşte nici un Hogaş... Despre bătrîna din autobuz nu m-am mai încumetat să-l întreb - dacă era şi ea fictivă?

Cînd m-am întors, am aflat că avusese loc o şedinţă-revoltă în redacţie, fusese schimbat redactorul şef. Iar Combinatul care ne sponsoriza dăduse faliment. De reportajul meu cu problema funciară nu mai era interesat nimeni. De cai nici atîta.