09.05.2020
Am cunoscut pe vremea studenţiei un băiat de la Drept sau de la Istorie (fusese coleg de liceu pedagogic cu un coleg şi prieten al meu). Era proaspăt căsătorit cu o fată frumoasă, cu ochi negri ca doi cărbuni încinşi, doar că arareori îi "ardeau" cînd se uita la tine. Vorbea cu o privire absentă, doar cînd se uita la el, soţul ei (am uitat cum îl chema), i-am văzut privirea aceea intensă, ardentă.

Cei doi stăteau la o gazdă şi prietenul meu mi-a spus că gazda, o bătrînă de la mahala, se îngrijora că nu-i auzea vorbind în cameră. Băga capul pe uşă, îi vedea învăţînd sau trebăluind prin cameră, dar nu vorbeau:
- Mămicule - avea ticul ăsta gazda: "mămicule" - vi-e rău?
- Nu.
- V-aţi certat cumva, de nu vorbiţi între voi?
- Nu.
- Atunci pentru ce nu vorbiţi, mămicule?

Bătrîna nu putea pricepe că tinerii aceştia nu aveau nevoie să vorbească - ei se iubeau. Le erau suficiente doar privirile, ochii aceia ai ei ca doi cărbuni încinşi. Pentru ce să mai vorbeşti? Ca să tulburi liniştea, ordinea frumoasă a lumii şi dragostea?

PS: Iertaţi-mă că la povestea aceasta despre tăcere, am vorbit atît de mult.

0 comentarii

Publicitate

Sus