Am cunoscut pe vremea studenţiei un băiat de la Drept sau de la Istorie (fusese coleg de liceu pedagogic cu un coleg şi prieten al meu). Era proaspăt căsătorit cu o fată frumoasă, cu ochi negri ca doi cărbuni încinşi, doar că arareori îi "ardeau" cînd se uita la tine. Vorbea cu o privire absentă, doar cînd se uita la el, soţul ei (am uitat cum îl chema), i-am văzut privirea aceea intensă, ardentă.
Cei doi stăteau la o gazdă şi prietenul meu mi-a spus că gazda, o bătrînă de la mahala, se îngrijora că nu-i auzea vorbind în cameră. Băga capul pe uşă, îi vedea învăţînd sau trebăluind prin cameră, dar nu vorbeau:
- Mămicule - avea ticul ăsta gazda: "mămicule" - vi-e rău?
- Nu.
- V-aţi certat cumva, de nu vorbiţi între voi?
- Nu.
- Atunci pentru ce nu vorbiţi, mămicule?
Bătrîna nu putea pricepe că tinerii aceştia nu aveau nevoie să vorbească - ei se iubeau. Le erau suficiente doar privirile, ochii aceia ai ei ca doi cărbuni încinşi. Pentru ce să mai vorbeşti? Ca să tulburi liniştea, ordinea frumoasă a lumii şi dragostea?
PS: Iertaţi-mă că la povestea aceasta despre tăcere, am vorbit atît de mult.