Palatul Braunstein

Am mers în Palatul Braunstein din centrul Iaşilor cam de pe la 5 ani. Intram cu mama prin gangul din staţia de tramvai într-o curticică de formă neregulată, înconjurată jur-împrejur de zidurile înalte-înalte ale clădirii. Abia dacă era luminată de soare o oră pe zi această curticică. Apoi, la dreapta, era o intrare. Urcam scările întunecoase pînă la ultimul etaj, unde era un palier pardosit cu scînduri. Scările erau mai înalte ca la blocurile noi, abia le urcam treaptă cu treaptă cu paşii mei de copil; şi palierul trosnind şi scîrţîind mă impresiona întotdeauna.

Nu ştiam pe vremea aceea că se cheamă Palatul Braunstein, că fusese construit de un evreu bogat, iar cînd au venit comuniştii la putere l-au naţionalizat. Aici au primit locuinţă politruci ai vremii, profesori universitari şi artişti de seamă ai urbei. Ne ducea mama, pe mine şi pe soră-mea, la nana J., care mă botezase. Nana J. era nepoata mamei, fiind fiica surorii mai mari a mamei, mama fiind cea mai mică dintre surori. Astfel că mama era cam de aceeaşi vîrstă cu nepoata ei, nana J. Au copilărit împreună şi au rămas toată viaţa bune prietene. Nana J. era profesoară de socialism "ştiinţific", cum se zicea, la facultatea de medicină, iar nenea Mitică H., soţul ei, era mare pe la partid. Asta o vreme, că pe urmă l-au dat jos şi a ajuns astfel jurist consult la fabrica de ulei. Tare puţin pentru el, care, am aflat după aceea, avea şanse să ajungă chiar secretar de partid al judeţului. O să vă spun mai încolo ce s-a întîmplat cu el.

Mama ne lăsa, pe mine şi pe soră-mea, cam cîte două săptămîni pe vară, la nana Jenica. Stăteam toată ziua şi ne jucam cu Felicia, fata nanei. De pe balcon se vedea un colţ din Piaţa Unirii. Dar mie-mi plăcea şi mai mult să mă uit din baie pe un gemuleţ din partea cealaltă a locuinţei şi să văd un turnuleţ rotund de pe acoperişul actualului restaurant Select. Mă urcam cu picioarele pe colacul WC-ului şi mă zgîiam la acest turnuleţ de tablă ruginită, cu nişte stîlpişori în partea de sus şi cu o mulţime de porumbei zburînd în jurul lui. Pentru mine era un turn feeric, de basm şi tare aş fi vrut să aflu ce este înăuntru. Mai vreau şi acum.

Dar nici nu prea aveam timp să ne uităm pe fereastră. În locuinţa nanei J. era o "grămăzimea" de jucării. Aşa povestea mamei cu ochii cît cepele Doina, soră-mea. Era tare uimită şi încîntată. Şi eu eram la fel de încîntat, dar, mai mare fiind ca soră-mea, nu arătam în vorbe şi gesturi încîntarea, exersînd încă de pe atunci povara unui mod de comportament pe care aveam să o duc toată viaţa - reţinerea. Din timiditate, din mîndria frustratului, din ambele? Nu găsesc cîntarul cu care să le drămuiesc. În orice caz o comparaţie făceam: Noi nu aveam atîtea jucării.

Cînd Felicia deschidea dulapul-minune, se revărsau peste noi o mulţime de jucării. Apoi repetam revărsarea miraculoasă. Îngrămădeam la loc în dulap jucăriile, după care lăsam să cadă peste mine "grămăzimea" aceea de girafe şi ursuleţi, de maşinuţe şi cărţi cartonate colorate.

Răsfoiam încîntat cărţile minunate cu basme ruseşti, cu Maria Morevna şi Ivan Ţarevici, şi nu mă mai săturam. O carte din aceasta făcea cît patru-cinci "traiste cu poveşti", cărţuliile noastre de acasă mici cît palma.

Dar Felicia nu lua în seamă muntele de jucării. Se plictisea repede de ele şi le arunca pe unde apuca. Mai tîrziu (ne lăsa mama în Palatul Braunstein pînă pe la 12-13 ani) aveam să constat că şi de învăţat se plictisea Felicia. Nu am văzut-o niciodată învăţînd, iar nana, care venea întotdeauna seara de la ore şi de la şedinţele ei interminabile, nu o verifica. Rar, cînd primea ştirea de la şcoală că Felicia are rezultate proaste, nana o certa blînd, iar la final îi dădea o ciocolată ca s-o împace. I-a şi pus un preparator, un domn profesor pensionar, cu un glas la fel de blînd ca al nanei J. Felicia îşi amintea în ultimul moment că trebuie să vină "Dărăscu ăla". De fapt, îi dădea telefon nana J. de la facultate să-i amintească că trebuie să vină profesorul. E inteligentă, dar "n-are continuitate" o asigura împăciuitor profesorul pe nana, vorbind despre Felicia, prilej pentru mine şi Doina să rîdem pe înfundate de această formulă. Acasă o foloseam deseori, bunăoară, cînd lăsam mîncare în farfurie. "Nu mai mănînci?" întreba mama. "Nu am continuitate", răspundeam. Şi Doina se strica de rîs. "Nu-i frumos să vorbeşti aşa", mă atenţiona mama, dar zîmbea şi ea complice.

Pe nana J. o vedeam abia seara, cînd noi, obosiţi de joacă, aromeam a somn. Venea obosită, preocupată de multele probleme de la facultate, de la partid. Colegii de facultate, ştiind-o şi cam naivă şi prea îngăduitoare, lăsau o mulţime de sarcini pe seama ei. Aducea fructe, dulciuri şi salam de la "Unic", alimentara din Centru, mîndria oraşului pe atunci. La "Unic" era şefă tanti Lidia, cumnata nanei J, soţia lui nenea Titi, fratele nanei, care şi el era "mare mahăr" la sport. Ar fi fost şi mai mare, spunea mama, dar nu avea studii. Pe atunci începuse să se ceară studii şi la partid, nu numai "şcoala de partid". Tanti Lidia îi dădea pe sub mînă nişte salamuri pe care nu le găseai prin galantare. Oh, salamurile acelea străine, învelite în hîrtie fină! Cît îmi plăcea să-mi ating obrazul de această hîrtie subţire, fîşîitoare! Nici nu-ţi venea să le mănînci salamul. Numai să-l atingi cu vîrful buzelor.

Cam sărace sînt amintirile mele braunsteiniene (să le spun aşa, ca să le facem mai interesante)! Pe nana Jenica o mai vedeam cum o mai vedeam, dar pe nenea Mitică nu-l vedeam aproape deloc. Era mereu plecat "pe linie politică" - aşa se confesa nana mamei cu un soi de mîndrie-justificare. Vorbeau mult la întîlnirile lor de obicei duminicale, la o "cafeluţă" la noi acasă, întîlniri care se întîmpla să se întindă pe ore întregi de confesiuni. Alergam cu Doina sau cu Cărăbuş, căţelul nostru, prin grădină, iar cînd mă apropiam de masa de sub nuc, se întîmpla să o aud pe nana: "Şi atunci m-am dus în audienţă la..." Nana J. voia să-şi dea doctoratul, dar un şef o tot amîna şi îi punea beţe în roate. Iar atunci cînd nenea Mitică a fost dat afară din funcţia de la partid, ba, mai mult, era să facă puşcărie, chestiunea doctoratului nanei J. a fost închisă definitiv. A rămas doar lector de socialism "ştiinţific" la medicină şi aşa a ieşit la pensie.

Nana îi povestea mamei că "Mitică nu a fost vinovat nici cît negru sub unghie", dar a fost "săpat" de alţii, care i-au pus în cîrcă vini inventate. Sigur, aceasta s-a întîmplat pe fondul luptei pentru funcţia de prim secretar, aveam să-mi dau seama mai tîrziu. Pentru funcţii tovarăşii îşi dădeau la gioale mai ceva ca burghezii. Nenea Mitică avea toate şansele: tînăr, provenit, cum se cerea, dintr-o familie de ţărani săraci de pe undeva din Botoşani, cu un moş erou în lupta împotriva războiului antisovietic (de fapt, fusese împuşcat de un ofiţer cînd la 23 august vrusese să părăsească frontul). Pe deasupra făcea Dreptul la seral şi avea şi trecere la tovarăşe şi la soţii de tovarăşi, lucru nu puţin important pe atunci şi întotdeauna. Dar "n-a fost să fie", spunea nana J. I-au atîrnat de gît o delapidare, iar nana J. s-a luptat ani de zile, cu tot felul de cereri şi memorandumuri peste memorandumuri, ca să demonstreze la diverse instanţe de partid şi la diverşi tovarăşi şi tovărăşei că nenea Mitică a fost eliberat din funcţie pe nedrept, că... şi că... Nu a reuşit.

Nana J. mai venea pe la noi şi de Paşti, de Crăciun şi de hram, care se ţine la noi de Sfînta Maria "mică", adică pe 8 septembrie. Atunci nana se ducea la biserica din sat, fiindcă în oraş nu se mai încumeta, de cînd un student o reclamase că a văzut-o în Vinerea Mare cînd s-a ieşit cu Sfîntul Aer. Era înaltă, ieşea în evidenţă "ca măgarul între oi", spunea nana, şi studentul ei de la socialism "ştiinţific" a văzut-o. Era probabil un îndoctrinat sau mai degrabă un parvenit în devenire - personaje tipice ale timpului. Nenea Mitică a reuşit pînă la urmă să muşamalizeze afacerea cu studentul reclamagiu. Chiar şi din poziţia de jurist consult la Fabrica de ulei, nenea Mitică mai putea să pună în acţiune diverse "relaţii".

Nu ţin minte să-l fi văzut în copilărie pe nenea Mitică în apartamentul lui din Palatul Braustein. A venit de cîteva ori la noi, o aducea pe nana J. cu maşina. Arăta cam plictisit, căsca şi mai să închidă ochii de somn. Explica că are tot felul de "combinaţii", spunea că e omul de încredere al directorului Cutare de la fabrică (îi spunea pe numele mic, ca să demonstreze astfel relaţia foarte apropiată cu directorul respectiv), îi face tot felul de servicii. În familie însă mătuşile atotştiutoare şopteau pe la colţuri că nenea Mitică umblă cu tot felul de "depravate" şi se ţine de chefuri cu politruci expiraţi. Nana a aflat ultima, cum se întîmplă de obicei în chestiuni de acestea. La naivitatea ei funciară nici nu mă mir. S-a petrecut pînă la urmă chestiunea clasică: nana J. i-a găsit o scrisoare de amor în buzunarul unei haine a lui nenea Mitică. Nana nu a căutat anume, voia pur şi simplu să dea haina la spălat. S-au certat, au parlamentat, s-au împăcat... Pînă la urmă totul s-a rezumat la faptul că nenea Mitică venea şi mai rar pe acasă. Pe la noi nu mai venea decît nana J. - cu autobuzul de data aceasta. Acum se confesa şi mai îndelung mamei.

Ceva despre decameronul lui nenea Mitică aveam să aflu chiar şi eu printr-o întîmplare. Cînd lucram în învăţămînt în judeţul Bacău, veneam des acasă la sfîrşit de săptămînă, ieşind la "ia-mă , nene". Aflîndu-mă într-o zi pe marginea şoselei, pe undeva pe la Roman, am văzut trecînd maşina lui nenea Mitică. I-am făcut semn să oprească - ce bucurie pe capul meu să merg cu o asemenea "ocazie". Nenea Mitică, oarecum curios, a oprit abia după vreo optzeci de metri. Cînd am ajuns gîfîind, am observat că maşina era burduşită cu bagaje. Nenea Mitică era însoţit de o doamnă tinerică şi foarte degajată, care pe parcursul discuţiei mele cu nenea Mitică nu a scos nici un cuvînt. Doar se uita uimită la mine. De altfel, şi eu mă uitam uimit la ea. Am schimbat din fugă cîteva informaţii despre familie cu nenea Mitică, apoi mi-a explicat ceea ce era evident, că nu poate să mă ia: "Ui' şi tu! E plină maşina".

Nu ştiu cum ar fi evoluat, mai bine zis involuat, relaţiile dintre nana J. şi nenea Mitică. Nu putem prevedea mersul sinuos al întîmplărilor vieţii. Iată ce s-a întîmplat. La unul din chefurile cu tovarăşii săi dubioşi, foşti politruci şi chefuitori de meserie, la Piatra Neamţ, căci cimentarea "prieteniilor" dintre politruci se făcea mai cu seamă la "băute", nenea Mitică, cherchelit fiind, a căzut de la etaj la parter, aceasta în interiorul unei vile unui "mare barosan" de la partid. S-a lovit rău, "s-au hrentuit maţele în el", spunea soacră-sa, mătuşa Frăsină, sora mare a mamei. Respectivul "mare barosan" nu a trimis să-l consulte un doctor - se temea să nu se afle la partid despre cheful "neprincipial". Cum-necum, l-au urcat pe nenea Mitică în maşină. A pornit spre Iaşi şi chiar a reuşit să conducă pînă acasă, luînd în acest timp un pumn de calmante. În gangul de la Palatul Braunstein era un telefon public. I-a telefonat nanei. Nana a coborît şi, împreună cu un vecin, l-au urcat ţinîndu-l de umeri pe scările întunecoase pînă la ultimul etaj. Doctorii au spus că atunci, în timpul urcării scărilor înalte, s-a petrecut infarctul. Ar fi trebuit să-l ducă la spital, dar uneori sîntem ca animalele - ignorăm moartea.

Efortul a fost prea mare pentru nenea Mitică. În acea noapte a murit. Îl ţin minte mort. El, care fusese un brunet atrăgător, cu păr cîrlionţat şi ochi albaştri, era acum ca o bucată de cărbune: negru-negru, probabil din cauza hemoragiei interne, un antracit strălucind la lumina soarelui de iulie. Îl mai ţin minte pe Abud, soţul Feliciei, care-şi făcea cu gesturi largi cruci pentru cruci în timpul slujbei de înmormîntare spre mirarea încîntată a mătuşilor pioase.

Ce băiat de treabă era acest Abud, palestinianul şi marxistul convins! Îmi amintesc de discuţiile politice cu el şi de înflăcărarea lui marxistă. Atunci mi-am dat seama că, de fapt, nu ştiu mai nimic despre doctrina marxistă, ca majoritatea românilor de altfel. Ceauşescu are un merit: A reuşit să ne facă să ne fie silă de respectiva doctrină.

În afară că s-a măritat, Felicia n-a făcut nici o brînză în viaţa ei - n-a terminat nici o şcoală mai sus de liceu (şi pe acesta l-a făcut cu pile) şi nu a lucrat nicăieri. Nici copii n-a făcut. În totul şi-a urmat drumul ei inconturnabil de fiică de bani-gata. Era incapabilă să muncească, fiindcă n-a învăţat-o nimeni să muncească. În mediul în care s-a învîrtit de mic copil nu exista aşa ceva. După ce a terminat liceul, a avut o aventură cu un baschetbalist sîrb, pe care l-a cunoscut la un turneu de baschet la Bucureşti. Relaţia n-a durat. Felicia se ducea mereu la tot felul de turnee, festivaluri şi alte manifestaţii. A avut întotdeauna bani şi, oricum, trebuia să-şi treacă cumva viaţa.

Apoi l-a cunoscut pe Abud la o întîlnire a studenţilor palestinieni. Pe atunci Felicia făcuse o pasiune pentru "cauza palestiniană". Aşa se entuziasma ea din orice. Lui Abud trebuie să-i fi plăcut bunătatea şi blajinătatea firii ei, căci şi el avea aceeaşi fire. După căsătorie, Abud a dus-o la părinţii lui în Siria. Dar Felicia n-a făcut mulţi purici pe acolo. Mi se destăinuia că trebuia să stea numai în casă cu soacră-sa şi cu o grămadă de cumnate şi alte femei, că, rar cînd putea ieşi pe ţărmul Mediteranei, nu se putea dezbrăca pentru plajă: Dacă îşi ridica puţin fusta ca să calce prin apa mării, bărbaţii azvîrleau cu pietre în ea.

Nu ştiu cît adevăr sau fabulaţie erau în cele povestite de Felicia. Mătuşile îmi spuneau însă că n-a vrut să stea în Siria din alt motiv. Nu voia în Siria, fiindcă acolo nu putea să bea. Începuse să bea pe vremea aceea. În primele luni ale căsătoriei cu Abud, cînd au mers în călătorie de nuntă prin Europa, îi scria maică-sii că s-a lăsat de băutură. Mda, nu de tot.

Văzînd că în Siria nu se vrea, Abud i-a propus să se stabilească la Paris. Avea el un frate bogătan (petrol, bineînţeles!), care, de fapt, întreţinea regeşte pe toţi cei nouă-zece fraţi. Dar Felicia a refuzat şi Parisul, preferînd alcoolul. Se spune că viciile sînt călăi care te omoară încet, cu o sabie neascuţită. Călăul Feliciei s-a grăbit, iar sabia a fost teribil de ascuţită. A murit la nici 50 de ani. Alcoolul a deschis calea morţii, iar viaţa în mizerie a făcut mai repede ceea ce era de făcut. Locuia acum în casa din Ciurchi a bunicii, fiindcă Palatul Braunstein ajunsese într-o stare avansată de degradare. De fapt problemele cu locuinţa ale Feliciei şi maică-sii începuseră mai dinainte. După '90 au revendicat apartamentele din Palat urmaşii celui care a construit imobilul. Ce se va fi întîmplat cu el şi rudele lui? Vor fi ajuns în străinătate? Sau au terminat la Canal sau în garsoniere sărăcuţe de stat? Dar aceşti urmaşi s-au ales şi ei cu praful de pe tobă. Blocul zis Palatul Braunstein era, cum am zis, o dărăpănătură.

Felicia şi nana J. s-au mutat în Ciurchi. Felicia bea şi mai mult acum. Redacţia Ziarului de Iaşi era prin apropiere, aşa că mă mai duceam cîteodată în Ciurchi, în casa aceea mizeră, în care înainte de război fusese cîrciuma lui nenea Ghiţă şi a soţiei sale, tanti Frăsina, sora mare a mamei. "Cred că am făcut două vagoane de mîncare la viaţa mea, Radule" îmi spunea tanti Frăsina. Felicia îmi vorbea cu ochi înceţoşaţi, jumătate de nostalgia amintirii, jumătate de băutură, de anii copilăriei noastre, cînd ne jucam în apartamentul din Palatul Braunstein sau la noi, iar ea îi spunea maică-sii că "tanti mănîncă tisăliţă cu mămăligă", adică mama mănîncă chisăliţă (compot de vişine) cu mămăligă. Mai era impresionată de activitatea mea de ziarist. Îi spuneam că era o meserie ca oricare alta, nu are nimic romantic, cum i se părea ei. Cred că tot aşa trebuie s-o fi impresionat beţivăneşte "prijatelstvo" cu baschetbalistul sîrb sau "cauza palestiniană" a lui Abud.

În casa din Ciurchi, în care s-ar fi infectat şi penicilina, Felicia a făcut apendicită. A făcut puroi, dar Felicia, cu aceeaşi delăsare a ei dintotdeauna, nu s-a dus la doctor. Şi uite aşa a murit.

Nana J. a rămas singură în dărăpănătura aceea de casă: povîrnită, cu acoperişul spart şi podelele de lemn roase, cu stîlpii ornamentali de la fosta cîrciumă putreziţi. Mama, Doina şi Maria, soţia mea, s-au dus pe la ea, dar nana J. nu le-a recunoscut. Se lăsase peste ea umbra declinului mintal ce a primit numele de Alzheimer. Se uita la ele ca dintr-o mare îndepărtare, încercînd să priceapă ce este cu ele. Maria s-a aşezat pe patul ei şi i-a luat mîna în mîna ei. "Ce mînă caldă ai!" a spus nana J. Atîta. "Vai - spunea mama venind acasă, plesnind după obiceiul ei din palme - cînd am văzut-o acolo, în odaia aceea întunecată, uitîndu-se cu ochii goi la mine, fără să mă recunoască, m-am înspăimîntat. Era mai rău ca moartea, zău!" Nana J. a murit curînd după aceea.

Aş vrea să închei mai optimist, dar întîmplările vieţii mi-o iau înainte şi nu-mi dau voie. Am mai mers de vreo două ori cu intenţia nelămurită să mă urc în blocul numit Palatul Braunstein, ajuns acum ca un fagure golit de miere dintr-un stup putred. Se fac lucrări de reabilitare şi, probabil, nu voi mai recunoaşte mai nimic din ceea ce ştiam eu. Am intrat din staţia de tramvai, prin gang, în curticica murdară, plină de gunoaie aruncate de la restaurantul de vizavi. Dar m-am răzgîndit, nu am mai urcat în ceea ce a mai rămas din fostul Palat Braunstein. Am ieşit pe intrarea cealaltă în bulevardul Ştefan cel Mare, bucurîndu-mă să aud zumzetul oraşului nou.