Bacoviene

Maestrul George Bacovia stă pe o bancă în parc şi scrie pe o foaie de hîrtie ruptă dintr-un caiet. E cufundat în gînduri nu prea vesele, după cum se vede pe faţa lui schilavă şi nerasă. Două liceene, poete în devenire, care chiulesc de la şcoală, îl observă neîntîrziat. Îl urmăresc înfiorate de la distanţă. De bună seamă că poetul e abstras de contingent, îngîndurat fiind asupra treburilor sale poeticeşti. Oare ce poezie scrie?

Tinerele poete, cu inimile ticăind sub uniforme, dau ocol băncii pe care poetul Bacovia, într-o jantilică sărăcuţă şi tuşind, scrie înfrigurat. Dar fetele nu îndrăznesc să se apropie. Nu se încumetă să lezeze liniştea Poetului. Cum să tulbure clipele astrale ale Creaţiei sale? Să întineze Poezia?

În fine, Maestrul termină. Rămîne obosit, sfîrşit, cu ochii goi. După o vreme se ridică încet de pe bancă şi pleacă cu paşi şovăielnici. Tinerele poete în devenire rămîn cu ochii duşi după el - au avut şansa să asiste la naşterea Poeziei, la germinarea Creaţiei însăşi!

Apoi, minune! Liceenele văd înfiorate pe bancă hîrtia pe care scrisese Poetul. Ooo, uite o poezie! Fetele se apropie cu inimile bătînd mai să le spargă piepturile. Una abia îndrăzneşte să ridice hîrtia cu vîrful degetelor. Apoi citesc:
"Bercu: roşu - 40, alb - 30, roze - tot 30
Stambuliu: alb - 30
Ciobotaru: achitat
Rosenbaum: tulburel - 25, secărică - 6
Total datorie: 161 lei."
*

Gheorghe Andone Vasiliu alias poetul George Bacovia nu-i putea suferi pe poeţii bucureşteni. Îl indignau pur şi simplu. De aceea se revolta adesea împotriva lor.

Îmi duc eu zilele într-un tîrg pluvios, zicea, în crîşme umede şi murdare, dar bucureştenii parcă ce fac, dacă trăiesc o viaţă zgomotoasă şi plină de plăceri? Cîrnaţi! Nimic. Opera lor e zero barat.

Mă paşte anemia, lîncezeala şi deznădejdea, rîd eu hidos, dar parcă ce răsare de sub rîsetele contagioase şi optimismul de paradă al bucureştenilor? Nimic. Creaţie ioc!

Zgudui eu cercevelele la fereastră cînd mă întorc de la crîşmă, răcnesc la ploaie şi rîd în "hî" şi "ha", dar viaţa bucureştenilor e o poză, domnule, o prefăcătorie jalnică; trăiesc într-o lume de minciuni.

O fi avînd Agatha sînii surpaţi, dar ce folos că bucureştencele îi au ţonţoroi? Cîrnaţi! Le mănîncă ftizia cu tot pieptul lor voluminos.

Merg eu la crîşmă cu banii şparliţi din portofelul Agathei, mă afund prin măhălăli, dar eu am Operă, domnule, cu O mare. Pe cînd ei ce operă au? Cîrnaţi!

Umblu eu bîjbîind prin odăi, calc covoarele cu bocancii murdari de glod, cad pe jos şi nu mai tac din gură - da, recunosc. Dar eu scriu Poezie cu P mare, pe cînd bucureştenii cu poezelele lor sînt de cacamaca. Iar pe urmă nici nu le mai ajungi cu prăjina la nas! Se fandosesc, se sclifosesc. Cîrnaţi! Sînt dezgustători cu făloşenia lor. Nu-i mai suport, zău!

Pe cînd eu, domnule... Oi fi eu într-un tîrg pluvios, dar...

P.S. Doamne, fă în aşa fel încît aceste două "bacoviene", ca şi tot ce am scris, să fie citite de oameni care iubesc literatura şi, deci, o pricep. Fă asta pentru mine, Dumnezeule, ca oamenii să înţeleagă că nu vreau să fiu sarcastic cu clasicii. Amin!