Drumul la bunici

Drumul pe care-l făceam în copilărie la bunici era pentru mine călătoria lui Magellan, a lui Marco Polo sau Columb despre care citeam cu nesaţ pe atunci. Mai cu seamă ultima parte a drumului, în urcuş, de la fîntîna fără cumpănă şi pînă la poarta bunicilor mi-a rămas în suflet, un drum de poveste tainică dintr-o tinereţe fără bătrîneţe. Anume asupra acestui sfîrşit al călătoriei vreau să zăbovesc în desfătarea aducerii aminte; să mă las destrămat în visare precum o picătură în plinul apei.

Ţin minte o bură uşoară atunci, cînd urcam capătul drumului cu verişoarele de la Focşani, Mariana şi Rodica. Cînd am ajuns la fîntîna fără cumpănă, numai cu colac de piatră, nu ne-am uitat în ea. În fîntînă se înecase, copil fiind, Grigore, fratele tatei. Durerea pierderii atît de năprasnic a fratelui se păstrase în sufletul tatei şi al fraţilor şi surorilor lui, erau nouă de toţi. Ceva-ceva din amintirea acestei dureri ni se transmisese şi nouă, nepoţilor, aşa cum simţi cîteodată locul unei vechi răni. De aceea nu ne uitam în fîntîna care-l înghiţise pe Grigore cel mic.

Drumul urca apoi pieptiş pe ultima parte. Rîsetele noastre nepăsătoare se opreau aici, în întunecimea misterioasă, căci drumul era acoperit de coroanele copacilor de pe marginile lui. Doar pe mijlocul drumului mai rămînea o fîşie de lumină. În sus, pe calea rămasă liberă printre coroanele arborilor, cerul cu nori aluneca odată cu noi. Ne însoţea larma piţigoilor, zvîcnind printre ramuri. Pe marginile drumului - grămezi de vreascuri putrede în loc de garduri. Din cînd în cînd în malurile de pe margini se căscau gropi galbene, rotunde, de unde femeile scobeau argila pentru făcut "lut" de lipit casele şi şurile. Oh, aceste gropi urîte, cu guri galbene, hrăpăreţe!

Vorbirea muntenească a Marianei, care mă fermeca prin noutatea ei, şi cea moldovenească a Rodicăi încetau pe această parte a drumului; urcam capătul drumului în tăcere. Apoi se ivea pe partea dreaptă gardul lung al lui nenea Grigore, fratele cel mic al tatei. Pentru pomenirea lui Grigore cel înecat următorul copil a primit acelaşi nume - Grigore.

Urmînd gardul lung, ajungeam la portiţa bunicilor. Urcam pe cărarea îngustă spre casă. Auzind vorbele şi rîsetele noastre, ieşea bunica. Venea păşind repede, clătinat, dup-dup! cu braţele în sus şi bătîndu-şi palmele: "Vai, Răducu!" Cu ochii zîmbind pe faţa stafidită, mai spunea şi alte vorbe, dar nu înţelegeam nimic. Atunci îşi dădea seama după feţele noastre nedumerite şi dispărea în casă. Îşi punea "dinţii", placa dentară, şi se întorcea, reîncepînd să vorbească. Acum înţelegeam.

*
Las amintirea acelui drum să mi se scurgă în suflet uşooor, ca un sirop gros făcut în casă - siropul dulce-amar al copilăriei. Că am făcut acel drum cu Doina, soră-mea, cu Mariana sau Rodica, cu cealaltă Rodică sau cu Adriana, cu Violeta ori Mitică sau cu Cornelia ori Geta, vărul şi multele mele verişoare - totuna. Pentru mine toate drumurile au rămas la fel. A fost o singură călătorie, unica, mai ceva ca aceea a lui Magellan, Marco Polo sau Columb.

În primăvară am fost iarăşi pe acest drum. Unele lucruri sînt la fel: putregaiul grămezilor de vreascuri de pe margine, unde rămîneam ceasuri întregi să mă uit la Vacile Domnului, gropile galbene, gardul - altul, dar la fel. Păsăretul fulgerînd printre ramuri asigura fondul sonor al primăverii de acum, ca şi al copilăriei. În locul colacului de piatră de altădată, fîntîna are ghizduri de bîrne şi e spoită cu var. Există chiar şi cărarea pe care urcam de la portiţă, iar bunica îmi ieşea înainte ridicînd braţele şi bătîndu-şi palmele: "Vai, Răducu!" Acum locuieşte aici Ramira, fiica Antonetei lui nenea Grigore. Cu ceva timp în urmă, am trecut pe la Ramira şi pe la soţul ei. Sînt oameni de treabă şi primitori, mai ales că aici, pe deal, rar cînd urcă cineva pînă la ei.

Însă acum, în drumul meu, n-am simţit nevoia să trec pe la Ramira, unde a fost casa bunicilor. N-am simţit nevoia nici să văd restul de livadă care a mai rămas sau vechiul beci, unde bunelul, în zilele călduroase, îşi aşternea pe primele trepte ale beciului şi îşi făcea aici "aniaza".

Altul este drumul meu. Deşi mă mai amăgesc cîteodată cu lucrurile din vechiul drum, păstrez în suflet un alt drum, numai al meu, cel care s-a construit încet-încet de-a lungul anilor în sufletul meu. Drumul acesta a înghiţit deja în gropile lui galbene de lut pe tata, pe nenea Grigore şi pe toţi fraţii şi surorile lor. A început deja să înghită pe unele din verişoarele mele.

Urc drumul care-mi pare acum mai anevoios. Dar drumul celălalt spre bunici e uşor, cu primăvara răsuflînd din toţii porii, înmiresmîndu-mă. E ca şi cum o furtună de vară s-a depărtat, dar răsunetul trăsnetelor şi şuvoaiele de apă mai rămîn în tine. Urc drumul acesta, care-mi pare acum atît de normal, de la locul lui, ca altădată în copilărie - veşnic. Şi viaţa... oh, viaţa, se aşterne nesfîrşită, ca o poveste tainică dintr-o tinereţe fără bătrîneţe. Ce simplu e! Iar noi, cine ştie de ce, dramatizăm totul.