Frigul şi alte senzaţii (II)

În fine, trec peste toate ruşinile-pietrele de moară faţă de cei de acasă, peste toate grijile pierzătoare de nopţi. Şi trimit mamei o scrisoare lungă şi plîngăcioasă, în care anunţ, cu multe-multe explicaţii răsfirate, că nu vrea să mai stau la liceul militar. După ce trimit scrisoarea mă simt puţin eliberat: zîmbesc în mine de colegi, de profesori şi trec ca sultanul din Scrisoarea III "fără păs" peste toate. Nu mai învăţ şi rezultatele la învăţătură scad brusc. După un timp şi profesorii încep să mă lase în pace, ba şi sergenţii într-o anume măsură - simţeau, aflaseră, nu ştiu.

Dirigintele, profesor de fizică, un om tînăr, cu ochelari cu multe dioptrii şi glas molcom, mă cheamă la el. Cineva îmi transmite să merg la camera cutare, etajul cutare. Acolo, printre planşe şi instrumente pe care le privesc ca pe broaşte rîioase, dirigintele, cu ochelarii lui parcă aburiţi, începe să-mi vorbească blînd, moşmondind în acelaşi timp la nu ştiu ce aparat de fizică cu sîrme şi tuburi: aş putea să... de ce nu vreau? că sînt alţii care vor să... dar nu pot. De ce vreau să-i necăjesc pe părinţi? La ei nu mă gîndesc? Numai să fac un pic de efort... Să-i spun lui ce probleme am şi...

O vină bruscă îmi apasă sufletul, îmi strînge pieptul într-un cerc, din care scap din cînd în cînd cîte un suspin, ce-mi ridică dureros pieptul. Dar nu pot să-i explic nimic, să exprim ce simt: că nu-mi place nimic acolo, că ajunsesem să neg şi ceea ce ar fi trebuit să-mi placă şi că îmi este al dracului de dor de casă. Acesta din urmă este sentimentul copleşitor peste toate celelalte. Simt frigul, tonele de gheaţă care se urca în mine faţă de colegi, faţă de ofiţeri, faţă de sergenţi. Acelaşi frig creşte acum în mine ca o apă neagră şi faţă de diriginte, în ciuda tonului lui blînd, bîrîit ca o zbîrnîitoare. Promit umilit şi bîlbîit să... şi să... şi să... Dar cum ies pe uşă ştiu deja că degeaba am făgăduit.

*
... Sînt planton în dormitor. E o dimineaţă frumoasă şi o linişte mi se lasă în suflet ca în grădina de acasă. În această stare, de la difuzorul de sus, de pe un perete, începe să coboare ca o ploaie de aur vocea lui Sergio Endrigo:

Nu ştiu exact ce însemnă, dar legănatul de arcă pe ape mă cuprinde: nava scîrţîind din toate încheieturile, dar biruitoare, care străbate "mişcătoarea mărilor singurătate" spre un viitor nedesluşit, dar neapărat fericit... în orice caz, avînd în faţă posibilitatea fericirii; acea arcă mîntuitoare, multvisată, în care intră şi cîini şi pisici, şi buni, dar şi răi, şi slabi, dar şi puternici, şi biruitori, dar şi biruiţi...

Mi se "taie" neputincioase mîinile şi pornesc să-mi curgă din ochi şiroaie de lacrimi... Nava aceea măreaţă, mergînd tot înainte... prin toate negurile şi furtunile lumii... spre ţinuturi însorite, calde şi luminoase...

*
Vine tata la mine. Vorbeşte cu comandantul plutonului meu. Nu ştiu ce-au vorbit. Apoi mă ia în oraş. Mergem la un birt popular cu specific bucovinean. Ne serveşte o doamnă cu un cojocel garnisit cu blană de vulpe la margini. Tata i se adresează cu "duduie", nu mai auzisem niciodată vorba asta la el. "Duduia" îmi aduce o mîncărică de cartofi cum se face şi pe la noi. Mîncarea seamănă cu cea de acasă şi de aceea mănînc lupeşte. Totuşi, pofta îmi este stricată în parte de teama viforului discuţiei cu tata ce va urma. Apoi aceeaşi doamnă cu pieptul bogat, izbucnit de sub bundiţă, ne aduce cafele şi tata îşi aprinde o ţigară. Ştiu: fumează mult, pînă la două pachete de "mărăşeşti" pe zi. Mama îi impusese să nu fumeze în casă. Mi-l amintesc fumînd noaptea la gura sobei, ca să nu ne deranjeze fumul pe mine şi pe Doina. Adormeam cu imaginea jarului din sobă şi a mucului de ţigară aprins, umblînd parcă singur la gura sobei.

Îmi trec prin cap toate acestea în timp ce stau cu nasul în farfuria goală, gata să plîng. Atunci vine momentul de graţie al tatei pentru care o să-l pomenesc cît voi trăi. Nu mă ceartă, nu mă dăscăleşte, nici măcar nu mă descoase cu întrebări. Mă întreabă doar:
- Vrei să pleci?
- Vreau.
- Bine.

Şi îşi aprinde o ţigară.

E gălăgie în restaurant şi destul de întunecos. Dar eu aud totul în surdină şi îl văd pe tata într-o lumină mare: cu semnul lui în obraz, învăluit în fumul de ţigară, privind nu ştiu cum în zare...

*
Şi lumina aceea...

Lumină şi căldură... ca la frizeria de pe partea dreaptă cum ieşeai din liceu, unde ne duce din cînd în cînd un elev-sergent ca să ne tundem. Căldura plăcută din frizerie. Albeaţa halatelor apretate. Eu tronînd, picotind aproape, pe un scaun înalt, şi doamna frizeriţă care se învîrte în jurul meu. Un radio cu sîrbe îndrăcite în surdină. Şi discuţia anodină a frizeriţelor, cu mulţi "ci" moldovineşti. Iubesc halatele acelea albe, picoteala dulce, pînă şi "ci"-ul moldovenesc! Nu sînt atent la spusele lor, pătruns fiind de atmosfera caldă, de ţăcănitul blînd pe la urechi, care alungă pe un sfert de oră frigul din dormitoare, de pe culoarele lungi şi străine, răceala din sala de mese cu scaunele ţipînd metalic pe pardoseală.

Apoi lumina şi căldura emanate de acel elev-sergent ardelean, supraveghetorul orelor de după amiaza. Se ordonă să învăţăm. Dar eu nu mai vreau să învăţ, vreau să-mi de drumul să plec! Stau cîş, ca o scîndură pusă de-a curmezişul într-o grămadă de scînduri aşezate drept, la locul lor. Îmi trec gînduri amestecate prin cap, în timp ce mă uit neputincios la capetele aplecate zbîrnîind de învăţătură ale colegilor. Mă prefac totuşi că învăţ, ca să nu am probleme din partea sergenţilor supraveghetori. Dar se vede treaba că nu o fac prea bine. Elevul-sergent se apropie de mine: "Vrei să pleci, aşa-i?" "Da", spun răguşit. Şi vine glasul lui alungînd frigul, semănînd cu al tatei: "Bine."