Frigul şi alte senzaţii (I)

Mi-am pierdut inocenţa la liceul militar,
pe cînd aveam 14 ani,
aşa cum alţii şi-o pierd în bordeluri
cu prostituatele.
Eu - cu tîrfa asta de viaţă!

Sînt cu băieţii pe deal, pe undeva pe la Bodron, cu vacile la păscut. Şi nu ştiu de ce soarele e mereu la asfinţit. Se zăresc în depărtare matahalele aurite ale fabricilor oraşului în lumina asfinţitului. Parcă curge o boare peste tot. Aud tălăngile vacilor în apropiere; le simt cum se depărtează, apoi cum se apropie încet-încet; şi răsufletul greu al vacilor rupînd iarba cu botul. Iar noi lăsăm beţele şi ne aşezăm lîngă un foc de găteje. Cineva povesteşte stînd în capul oaselor, dar de la un moment dat nu mai aud decît o duruire dulce. Mă aşez pe spate, rumenit de lumina focului, şi mă uit la cerul albastru cu nori albi, învîrtejindu-se. Şi picur într-un somn moale...

După aceea focul se stinge şi rămîne întunericul. Şi vine frigul strigătului: "Scularea!" Apoi frigul atotstăpînitor. Din bulucul înceţoşat de trăiri această senzaţie mi-a rămas în primul rînd - frigul. Frigul dimineţii, cînd ne îmbrăcăm în dormitor dîrdîind, uitînd pînă şi de sfiala de băiat crescut în cultul ruşinii de a mă dezbrăca faţă de treizeci de oameni. Apoi sergentul mînîndu-ne în curtea liceului la "înviorare", cuvînt care în mintea mea se încăpăţînează să se numească "înfiorare". "Hai, mocăiţilor! Mai repede! Mai repede!" Îmbulzindu-ne pe scările impecabil lustruite, reflectînd lumina multelor ferestre. Teama de a nu mă împiedica în bulucul alergînd bezmetic şi de a nu aluneca pe scările lustruite.

Şi iarăşi goniţi pe coridorul lung, apoi pe alt coridor care seamănă perfect cu primul: cu aceleaşi ferestre pe o parte şi cu uşi pe cealaltă cu numere şi cifre. Mă zgîrie pe creier ideea că trebuie să existe o legătură între uşile acestea de pe o parte şi ferestrele de pe cealaltă parte. Mozaicul lucios ca o gheaţă, străbătut tronc-tronc! tronc-tronc! de sutele de bocanci grei şi bine lustruiţi - mozaicul care stîrneşte şi mai mult frigul. Ne pun să-l ungem cu ceară, să-l lustruim cu bucăţi de cîrpă kaki, ca şi uniformele noastre, care degajă frig prin toate cutele. Uniformele ofiţerilor sînt la fel, mai strînse pe corpurile subţiri. Ca să nu pătrundă frigul, pesemne.

Şi ieşim afară, în aerul dens şi tulbure. Cîteodată soarele se încordează chinuitor să iasă de după nori. Alergăm apoi, mînaţi spre platou, tronc-tronc!, tronc-tronc! Stăm în aşteptare pe platou, aşezaţi "în careu". Ceilalţi dîrdîie în maiouri, ca şi mine. Clădirile care ne strîng în jur: şirurile de ferestre înalte, luminate difuz, dincolo de care, desigur, se află şirurile de uşi identice, numerotate cu cifre şi litere neînţelese.

Ochii îmi fug spre valea cu brădet. Liceul nu are nici o împrejmuire, nici o barieră, nici un gard. Dar Ionescu, colegul meu de bancă, mi-a spus că există santinele ascunse prin toate colţurile. Pe vale curge zdroncănit dulce de căruţe şi miros de mere cu miresme de livezi. E sîmbătă! Vin ţăranii cu fructe de vînzare. Va fi program "de voie", vom coborî în vale şi vom cumpăra fructe! Nişte mere şi pere zbîrcite. Cînd îmi amintesc de merele şi perele din grădina de acasă o negură mi se lasă pe suflet. Dar acum nu contează asta. Avem la dispoziţie program "de voie" şi toată lumina aceea blîndă de pe valea cu brădet. Mă înfior. "Ţi-e rău", mă întrebă Ionescu. Tremură şi el, dar nu mă uit înspre dînsul: "Nu. Mă gîndeam".

Stau deci în aşteptare pe platou. Mă uit în vale, în zare, peste culmi muntoase şi păduri de brad. Ionescu e lîngă mine, îi simt tremurul trupului, dar nu-i spun nimic. Sînt incapabil de deschidere către el. Şi către oricine altcineva. Mă strîng ca un arici.

Un ofiţer ne anunţă că Olaru, şeful de promoţie, "va face exerciţiile de dimineaţă cu dumneavoastră". Serios ca toţi şefii, apare Olaru. E înalt, cu braţe lungi. Învîrte braţele ca o morişcă. Noi îl imităm: "Pe vîrfuri cu braţele sus!" Mă apucă deodată un tremurat şi mă buşeşte sîngele pe nas, stropindu-mi maioul. Sînt scos pe tăcute din rînduri. Ionescu şi încă un coleg de clasă primesc ordin să mă ducă la cabinetul medical. Dus de subsuori în pas grăbit, mă cuprinde sentimentul de neputinţă şi de ruşine că stric ordinea şi nu-s ca ceilalţi.

Ajungem la o uşă cu un număr şi o cifră pe tăbliţa metalică. Intrăm într-un cabinet rece, cu caserole şi borcane. Şi o asistentă în halat alb ca zăpada. Mă înfior! Îmi dau brusc seama că de o lună de zile nu mai văzusem nici o femeie. Mă învîrtisem numai între bărbaţi în uniforme. Doamne! Ce frumoase sînt femeile! Ce bune! Ce calde!

Apoi mica mea victorie, cînd asistenta îmi dă o hîrtie pentru internare în clădirea de pe munte: susă, albă, frumoasă ca într-un vis. Iată-mă-s bolnav! Şi cît îi invidiasem pe cei bolnavi! Aflasem din şuşotelile din dormitor: se mănîncă cretă ca să faci temperatură şi să fii internat. Eram tentat să mănînc şi eu cretă, dar pînă la urmă mi s-a părut prea scîrboasă s-o înghit.

Acum însă chiar sînt bolnav! Îmi vine să ţopăi de bucurie, dar am destulă viclenie ca să-mi ascund bucuria faţă de colegi. Urc căznit drumeagul spre clădirea albă, golgota mîntuirii mele! Sînt însoţit de un soldat, dar mă simt biruitor de singur - o săptămînă de chiuleală!

*
Dar n-am stat decît trei zile în clădirea albă. Blestemata de boală m-a părăsit prea repede.

Apoi iarăşi monotonia de zi cu zi, cu programare pe ore şi pe minute. Greutatea de moară pe care o simt, cînd la sfîrşit de săptămînă trebuie să scoatem afară "cazarmamentul", salteaua grea, parcă umplută cu plumb, pe care s-o batem cu nişte beţe. Spaima care mă apasă: că trebuie iarăşi s-o car în spinare şi apoi, abia suflînd, s-o bat cu ciudă. Apoi iarăşi, de vineri mi se înşurubează sfredelitor gîndul că a doua zi trebuie să car salteaua şi s-o lovesc cu toată ura de care sînt în stare: buf! buf! buf! Salteau îmi răspunde înfundat, indiferentă, iar asta mă înfurie şi mai tare: buf! buf! buf! Apoi iarăşi ziua de vineri, care vine atît de repede, şi speranţa absurdă, firicelul de speranţă că poate săptămîna aceasta nu va mai trebui să scoatem salteaua. Şi minune - într-un sfîrşit de săptămînă, de ziua armatei, mi se pare, NU MAI SCOATEM SALTEAUA! URAAA! ca la paradele militare. Pentru mine e o victorie personală, ca şi cum aş fi băgat un gol decisiv pe toloaca din Tomeşti, ca şi cum aş fi fost bolnav, aş fi stat cocoloşit în pat, iar multele mele verişoare ar fi stat în jurul meu zîmbindu-mi, cu flori în mîini.