Perţ

Petruţă, lumea-i zicea Perţ, că aşa se recomanda el făcînd economie de sunete, îşi făcuse casă chiar în coasta ţiganilor. De la el începea Rîpa Adîncă, mahalaua ţiganilor. Lumea îi mai zicea Pătură - era moale ca o pătură. Dar şi-o făcut casă, şi-o pus vie în spatele casei. Se duceau copiii după flori prin pădurea de acolo şi vedeau de sus drept în ograda lui: muncea toată ziua. Ograda lui Perţ se vedea ca-n palmă din marginea pădurii, de unde culegeau primăvara ţîncii viorele, toporaşi, brebenei de toate culorile, floarea Paştelui, laba gîştei, lăcrămioare, moşnegei cu firişoare albe pe clopoţelul catifelat mov, mierea ursului, oiţe. Dacă Luchian ar fi cunoscut oiţele, cu petalele lor albe, gingaşe şi cu tulpiniţa firavă, adesea răsucită chinuit, sînt sigur că le-ar fi înnemurit ca şi pe anemone. Şi cîte mai şi mai cîte flori nu erau! Numai ghiocei nu se găseau acolo, tocmai la Beldeasca găseai ghiocei. Căutau şi urechiuşe roşii-ciclamen, care se iţeau pe crenguţele putrezite din stratul de frunze vechi. Pe urmă, cu ciuboţica cucului se termina cu florile de primăvară. Cînd apărea ciuboţica cucului, însemna că venea vara. Cînd se făcea maronie beşina porcului, o călcam cu chiot, rîzînd de mirosul puturos care se împrăştia şi fugind spre casă. Gata cu florile! Venea vara şi nu îi mai interesau - acuma erau flori pe toate coclaurile. Ei, am fost şi eu la vremea mea după flori, primăvara, în pădurea de deasupra Rîpei Adînci.

Pădurea din stînga era mai mică ca cealaltă de pe partea dreaptă, că satul nostru iese din găoace între dîlmele unor dealuri cu păduri. De povîrnişurile dîlmelor, printre vii şi livezi, stau agăţate casele, aşa cum se agaţă vara albinele şi tot felul de muşte însetate de nişte lemne care ies din apă. Liniile pădurilor, cafenii iarna şi verzi pe timpul verii, mărginesc satul nostru din trei părţi, iar în a patra parte linia se deschide şi se întinde pînă hăt departe o luncă albăstrie, care ne făcea pe noi, copiii, să visăm la o altă lume, depărtată, aşa cum cei din porturi îi apucă dorul de ducă la vederea pacheboturilor. Aici este lumea noastră: satul în care am văzut lumina zilei şi am crescut, locul cel mai drag de pe pămînt! Şi, oriunde m-aş duce în lume, păstrez în suflet satul, care a pătruns definitiv în mine şi în noi toţi crescuţi la sat, vrem nu vrem să recunoaştem, ca o otravă dulce.

Dar uite că m-am luat cu vorba şi... Am să vă mai zic mai încolo de cum îi aşezat satul nostru. Să mă întorc la Perţ. După ce şi-o aranjat gospodăria, Perţ şi-o căutat fată să se însoare. Aşa făceau flăcăii înainte: nu exista să nu-şi facă casă mai întîi, ca să aibă unde să-şi aducă mireasa. Perţ o găsit pe Anuţa, una din fetele Panainteştilor, mai aveau şase fete şi doi băieţi. Buuun! Fac ei nunta şi se pun pe gospodărit. Perţ o început să lucreze pe un şantier, care mai tîrziu o devenit uzina metalurgică, unde s-o angajat după aceea la "întreţinere". Peste tot se angajau oamenii în fabrici şi uzine pe atunci, mai ales că satul nostru se află la doi paşi de oraş. Faţă de salariul de la uzină, banii primiţi pentru munca în "colhoz" erau un fîs. Perţ primea an de an categorie după categorie şi salariul creştea pe măsură, tot mai frumos.

Începuse să bea încă de pe vremea şantierului, cu gaşca de colegi de muncă, iar la uzină bea şi mai vîrtos. Dar învăţase să se ferească: intra, de pildă, pe poarta uzinei cu sticla de lapte vopsită în alb, dar plină de ţuică. Făcea tot felul de şmecherii de genul ăsta, ca şi mulţi alţii de altfel, aşa că trecea mai totdeauna neobservat. Cînd bea prea mult şi se dădea în petec, îi dădea maistrul o sancţiune şi gata; că de muncitor era muncitor.

Dar şi Anuţa începuse să bea. Lumea zicea că bea fiindcă nu putuse să facă copii. Alţii ziceau că din cauza lui Perţ n-aveau copii, dar ştii cum judecă lumea la noi: cînd într-o familie nu se nasc copii, "vinovată" e întotdeauna femeia, niciodată bărbatul.

Şi lucrurile mergeau din rău în mai rău. Perţ încuia crama, blestemînd ziua cînd a pus vie în spatele casei. Cîteodată o şi plesnea pe Anuţa, dar degeaba. Cînd n-avea vin acasă şi nici bani, Anuţa mergea pe la vecini şi cerea spirt medicinal: cică avea o rană. Şi tot arăta o umflătură roşie, urîtă pe faţă, pe care o căpătase pesemne de la vreo căzătură cînd era beată. Acum bea numai spirt, îl trecea prin pîine.

Azi aşa, mîine aşa, pînă ce Perţ şi Anuţa au început să se bată ca chiorii. Că şi ea îl pocnea cînd îl prindea beat şi neputincios. Într-o zi au băut care pe unde, iar seara Perţ a văzut-o beată moartă. I-a tras un pumn zdravăn, rostogolind-o pe cele cinci trepte de la intrare în ogradă. Pe urmă Perţ s-o culcat. A doua zi dimineaţă l-o scuturat de umăr un domn cu ramă subţire de aur:
- Scoală, nea Pătură! Ce-ai făcut, ţi-ai omorît nevasta.

Moş Mitriţă, care păştea vacile pe Rîpa Adîncă, o văzuse pe Anuţa ţeapănă, căzută în ogradă. Anunţase miliţia. Pe urmă venise domnul de la criminalistică, cel cu ochelari cu ramă de aur. Perţ o susţinut la anchetă, apoi la proces şi toată viaţa lui că n-a omorît-o el.

S-o întors din puşcărie după vreo zece ani. Zicea că nu-i aşa rău în puşcărie, doar c-o mai făcut încă "două-trei armeţi". Nu l-au mai primit înapoi la uzină. Nici nu-l prea mai trăgea inima spre muncă la uzină, la program. Lucra pe la oameni "cu ziua" sau mergea "cu marfă" - cireşe, zarzăre, struguri - în pieţele din oraş. A adus femei acasă, trei la număr, că îi trebuia muiere la casă, spunea. Dracu ştie pe unde le găsea. Dar nici una n-a făcut purici la el. Cînd vedeau sărăcia de la Perţ, că, dacă apucai o mîţă de coadă şi o învîrteai prin odăi, n-avea de ce se apuca, s-au cărăbănit una după alta.

A patra de-abia terminase zece clase. Era înaltă, zdravănă, cu un piept ca o proră de vapor. "Băi, la asta m-aş băga şi eu!" zicea Iacob tinichigiul şi scuipa o înjurătură de admiraţie. Rămîneai prost să vezi mîndreţea ceea de fată alături de Perţ cu moaca lui boţită de băutor fruntaş de parcă înghiţise o sticlă.

Se aprinsese rău Perţ: o corcolea, o nenerea! Fata n-arăta că vre să plece ca celelalte - cel puţin deocamdată, că fugise de-acasă de la părinţi şi n-ave unde se duce. Dar fraţii lui Perţ - Gheorghe şi Vasile - intraseră la griji. Se temeau că dacă Perţ se ia cu acte cu Minodora, aşa o chema pe fată, pierd moştenirea: via şi casa lui Perţ. Aşa că într-o zi, cînd Perţ era plecat "cu marfă" în oraş, au venit şi-au alungat fata. Gheorghe i-o tras cîteva peste ochi şi:
- Hai, valea! Şi să nu te mai prind pe aici!

Moş Mitriţă, tot el, care păştea vacile pe deal, o văzut cum Minodora o dat s-o ia la fugă să iasă pe poartă. Dar Gheorghe, fratele mai mare, a zis:
- Nie, boală! Pe acolo ies femeile de treabă. Curvele sar gardul.

Şi i-o mai tras vreo două poace, mînînd-o spre gard. Pe acolo o trecut sărmana fată. O încălecat gardul ş-o sărit ca o capră dincolo. Noroc că era năltuţă. Cînd s-o-ntors Perţ, o găsit numai borşul neînăcrit, că Minodora n-apucase să-l termine. Peste vreo două zile Minodora o venit cu unul cu maşina. Pîndise cînd Perţ era plecat, o intrat în casă şi şi-o luat lucrurile. Pe lîngă ale ei, o luat şi o grămadă de boarfe ale lui Perţ.

Şi uite aşa Perţ o rămas chiar în curul gol. Dar nu-i păsa de asta. Nu se sinchisea de sărăcia lui, nici nu se ruşina în faţa oamenilor. Umbla cu nişte haine rufoase, vai de capul lui! Iar pantalonii lui lucioşi de lip, fără nasturi la prohab (e de prisos să mai spun că pe dedesubt nu avea nimic), făceau pe femeile întîlnite pe drum să întoarcă capetele. Vara urca prin pădure şi mergea la iazul de la Gostat să se scalde alături de copii. Iarna - Dumnezeu mai ştie.

După un timp hainele i-au ajuns zdrenţe, dar el nu bindisea de asta: măcar acum nu trebuia să se ducă în lume îmbrăcat cum trebuie. Trîndăvea toată ziulica într-o colibă pe care şi-o făcuse în fundul viei: asculta păsărelele, privea răsăriturile şi asfinţiturile, nucul uriaş care se clătina domol sub bătaia vîntului. Iar primăvara asculta nopţi întregi privighetorile. După care se întorcea pe partea cealaltă. Oamenii numeau coliba cu ironie aspră RFG-ul lui Perţ, adică Refugiul în Fundul Grădinii. Trebuie spus că pe consăteni îi jignea de-a dreptul puturoşenia lui ieşită din albie. Iar lipsa lui de mîndrie era de neînţeles pentru ei. Îi supărau bălăriile din ogradă şi din grădină, gardurile dărăpănate, obosite sub greutatea zmeurişului, via lăsată de izbelişte şi celelalte.

Perţ nici nu mai bea. Iar acest fapt făcea să crească repulsia oamenilor faţă de el. Dacă ar fi băut, ar mai fi avut o scuză, ar mai fi trezit un fel de milă, dar aşa... Pe vremea aceea, era în primii ani ai lui Ceaşcă, lumea începuse să bîzîie harnic precum albinele într-un stup: îşi cumpăra televizoare ruseşti cu lămpi Rubin, Rekord sau Temp, mobilă făcută în Iugoslavia sau Polonia, motociclete Jawa, umbla după servicii bănoase la oraş, agonisea bani la CEC ca să meargă vara la mare. Iar în vremea asta Perţ trăia ca un sălbatic: bălăngănea picioarele în apa iazului alături de copii, stîrnind curcubeie de stropi, îşi tăia părul îmbîcsit cu o custură făcută dintr-o coasă, căuta cîte-o ceapă în straturile însămînţate primăvara şi uitate neplivite. Noroc de femei mai bisericoase, care-i lăsau cîte-o strachină de mîncare la poartă (că de intrat n-ar fi intrat nici să le pici cu ceară: era împotriva bunei cuviinţe).Şi se gîndea... dracu ştie la ce se gîndea! Iar în vremea asta oamenii îl urau pentru buruienile de peste tot, pentru ferestrele murdare şi pentru cîte şi mai cîte. Nu-l puteau suferi şi pace!

Nu puteau pricepe că Perţ era fericit.