Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Viermii cei neadormiţi


Radu Părpăuţă

21.03.2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ne obişnuisem cu gîndul că nu-l vom mai găsi pe Bambucea. Murise cu o săptămînă în urmă, dar nu-l văzusem mort - dispăruse. Ne-a încolţit ideea - mamei, Mariei şi mie - şi ne-am agăţat de ea, că s-a dus să moară undeva, în pădurea de pe deal, în vreun loc retras. Aşa fac animalele, ne-a zis mama, ştiam şi noi din filmele americane şi din alte erzaţuri de lectură sau de educaţie BBC-istică (fiindcă avem pe Bibisica în minte ca şi Niculaie Moromete altădată, bibisiul e un fel de bibisică a generaţiilor mai noi) cu elefanţii care se duc să moară în cimitirul lor, cu ultimul drum al războinicului aerului şi celelalte. Ne acomodasem, zic, cu ideea, aşa cum te obişnuieşti cu un rău gata făcut. Fiind făcut, vorba ardeleanului: dacă-i musai, cu plăcere.

Ieri dimineaţă m-am dus să scot gunoiul la marginea drumului (vin maşinile de salubritate să-l ia). Cum fac în fiecare marţi dimineaţa, pun în pubele, pe lîngă gunoiul menajer, tot felul de vechituri din "căsuţă" - o magazie veche, şură la început pentru vite, fostă apoi bucătărie de vară. S-au adunat în "căsuţă", cum îi spunem noi, o mulţime de lucruri inutile şi trebuia să scăpăm de ele. Cu ocazia asta m-am gîndit să duc şi nişte cărţi adunate fără rost, cărţi din "biblioteca" mea individuală şi personală.

"Biblioteca" asta e o cămăruţă în antecamera "căsuţei", de care am vorbit; am îngrămădit pe nişte rafturi pe care le-am făcut din scînduri prinse cu piroane înfipte direct în peretele de chirpici. Cu această soluţie inginerească genială am aşezat aici cîteva mii de cărţi, care nu mai încap în casă: cărţi ilustrate pentru altfel de copii decît cei de azi, reviste disparate, nişte dicţionare de medicamentaţie pentru bolnavii psihic (cum or fi ajuns astea aici?), cărţi de filosofie tot de pe vremea "aia", dar şi ale lui Noica de pe vremea cînd mă băteam cu sinele şi sinea, rostul şi rostirea, chestii de astea.

Aşadar, intru în "bibliotecă" şi reflectez ca mai întotdeauna, aproape fără să vreau, la cărţile adunate aici, amestecate oricît încerc să le pun în ordine din cînd în cînd şi pline de praful acumulat de ani şi ani. Da, praful acela de pe cărţi pe care le-a văzut orbul acela argentinian, cum trebuie să-l fi văzut şi celălalt orbul, grecul, cu mii de ani înainte, căci cu ochii lor dinăuntru trebuie să fi văzut atît de bine!... Văd firişoarele de praf plutind în aer şi aşezîndu-se apoi pe cărţi. Sînt milioane. Nori de fire de praf, vîrtejuri ca de zăpezi uitate se aşază cuminţi pe cărţi, pe cele mai bune cărţi ale lumii. Că le-ai citit, că nu le-ai citit, toate cărţile se acoperă încet de praf - mereu, perseverent, implacabil. Măturăm, dăm cu cîrpa, scuturăm cărţile, refuzînd să vedem praful de pe ele, din ele, din inima lor, neacceptînd că praful intră în bibliotecile lumii, firişoarele minuscule de praf înglobează cărţile în marşul lor plutitor, rotindu-se triumfal. Le cuprinde ineluctabil şi le devorează încet şi trist în furtuni infinitezimale (pfui! ce pasaj frumos am scris).

Cugetînd mai mult sau mai puţin astfel, dau să trec şi în cămăruţa cealaltă, în "căsuţa" propriu-zisă, ca s-o eliberez cît de cît de vălmăşagul de lucruri adunate aici. Între cele două cămăruţe nu există uşă. Din "bibliotecă" îmi arunc privirile în "căsuţă"...

Şi atunci îl văd pe Bambucea chiar la intrare, întins pe un covor vechi. E liniştit, eliberat de toate chinurile. Stă cu capul încolo, în întunericul "căsuţei". Coada stufoasă dinspre mine îi acoperă tumoarea urîtă, negru-vînătă. Nu-mi trecuse prin cap să-l caut aici, fiindcă ştiam că nu-i plăcea în această "căsuţă". Nu ştiu de ce. De cîte ori veneam cu el aici, Bambucea ieşea repede afară.

Îl căutasem după şură, în sus prin vie şi prin alte locuri unde s-ar fi putut afla. Aici nu. Pe cînd el, probabil, agoniza aici, l-am căutat unde ştiam că doarme: sub şopronul din ogradă, îi pusesem acolo şi fîn, sau în cămăruţa fără uşă de la magazie, în care păstrăm borcanele de dulceaţă, de gem, bulionul şi murăturile. Nu era. L-am căutat atunci, peste tot, de data aceasta pînă în fundul grădinii. Iar el era aici.

Bambucea s-a retras să moară la răcoare, în linişte şi singurătate. Într-adevăr, animalele se retrag să sufere şi să moară în singurătate. Dar parcă omul cum face? Nu suferă şi nu moare în singurătate? Nu boleşte singur, fiind enervat la culme de toţi cei din jurul său? Oh, cît trebuie să-l irite cei nebolnavi cu regretele lor plesnind de sănătate, cu mila lor suficientă doar lor! Cînd a murit tata, aveam 21 de ani. Şi nu mai suportam vorbele de doliu ale unchilor şi mătuşilor, încurajările lor care mi se păreau ipocrite (nu erau!), cohortele de oameni veniţi la priveghi. Şi m-am retras, m-au urcat în podul "căsuţei", de care v-am vorbit, trăindu-mi acolo durerea în singurătate, precum ursul îşi suge laba pînă ce sîngele din rană se opreşte. Mama a venit impacientată, speriindu-se ca, la vîrsta aceea, mai fiind eu şi un tip cam dificil, să nu fac vreo prostie. Dar eu nu voiam decît să fiu singur.

Celui aflat în pragul uşii invizibile spre dincolo, deja parţial cuprins de nepăsarea veşniciei, puţin îi pasă de regretele noastre şi de icnetele lăcrimoase ale milei noastre. Regii shakespearieni mor înconjuraţi de o mulţime de personaje numai din necesităţi dramatice. Din acelaşi motiv Delavrancea l-a făcut pe Ştefan cel Mare să fie înconjurat de curtea sa în ceasul morţii. Eu cred că Ştefan cel Mare a murit singur-singurel, ca ultima dintre jivine, dintre vieţuitoare (cuvînt care, să ne reamintim, vine de la "viaţă"). Nici nu putea fi altfel pentru omul care a trăit pe deplin, la cotele cele mai înalte, toate cele omeneşti. A murit tot pe deplin, adică singur, îndepărtat de toţi oamenii. Singur, desigur, în accepţiunea noastră atee. Ştefan însă a avut alături o căldură şi o lumină uriaşe. A fost însoţit în clipa morţii, cum a fost toată viaţa, de Dumnezeu. Mi-ar plăcea să cred că a fost ceva asemănător acelei grozave melancolii fără leac a iubirii de Dumnezeu ca la Toma d'Aquino, dar aceasta este o altă chestiune.

*
Aleg locul unde să-i fac groapa. Nu prea departe, chiar în faţa "căsuţei". Puţin mai în jos de mărul semisălbatic, crescut de capul lui aici, ca să nu ating vreo rădăcină cînd fac groapa. Groapa va fi pe locul unde a fost cîndva o masă la care mîncam vara. În apropiere sînt cîteva straturi de ceapă.

Aduc un hîrleţ şi o lopată. Săpatul primului rînd de hîrleţ se desfăşoară anevoios. Dau mereu peste resturi de cîrpe, bucăţi de ţeavă, cabluri, furculiţe ruginite, căzute de la vechea masă, apoi pietre rămase de la reconstrucţia "căsuţei". Am participat şi eu atunci. Imediat după moartea tatei pe mama o apucase o psihanalizabilă frenezie a muncii în gospodărie. După o vreme i-a trecut şi a intrat în normalitatea muncii. În această perioadă am reconstruit şi "căsuţa" împreună cu nenea Mihai, fratele tatei.

În rîndul al doilea de hîrleţ mă lupt numai cu pămîntul negru. Nu e tare, dar se dă greu! Dau şi peste o rădăcină. De la ce să fie? De la măr? Nu pare. Apoi îmi amintesc că tot tăiam vara un fir de hamei sălbatic, care creştea mereu sub masă, mereu lăstărea - îl tăiam, iarăşi creştea. Mda, căţelul (îi spuneam căţel, dar era un dîrlău mare, trecea peste genunchiul meu de înalt) o să fie îngropat lîngă rădăcina de hamei, care se înfăşura încăpăţînat în jurul piciorului mesei. Nu ştiu la ce-i foloseşte cîinelui acest romantism minimalist.

Pfui, transpir! E a treia groapă de cîine pe care o fac. Am mai îngropat de-a lungul anilor încă doi cîini. Mi-e mai greu acum, am mai îmbătrînit. Pămîntul însă nu a îmbătrînit. E la fel de greu, de negru şi de, cum să spun, răspicat. Îţi vorbeşte direct, în limba maternă a pămîntului. Pentru noi limba asta este mută, cam aşa cum ruşii medievali au perceput limba cavalerilor teutoni, cînd au avut de-a face cu ei prima dată. Auzind limba gîjîită şi aspră a războinicilor teutoni le-au zis "nemîie" - "muţii", de acolo vine "nemţi", care a pătruns şi în limba noastră. Numai că pămîntul nu e gîjîit. El este doar mut: tace, tace, tace. Lui nu-i pasă!

Iese groapa mai lungă decît trebuie. Şi mai lată. Lasă aşa! De ajuns. Mai jos nu are rost să mai sap: pentru căţel ajung două pene de hîrleţ; pentru om trebuie ceva mai multe. Iau mănuşile de lucru trimise de Vlăduţ tocmai din Marea Britanie. Merg în "căsuţă", îl apuc pe Bambucea de o labă din spate şi îl tîrîi spre groapă. E uşor, ultimele săptămîni de suferinţă l-au slăbit. Evit să mă uit la umflătura neagră-vînătă, care, văd totuşi, e lipicioasă, mîzgoasă.

Îl aşez în groapă. Cum estimasem, groapa este puţin mai lungă. Ca să încapă în lăţime, îi apăs puţin labele ţepene. Apoi îl acopăr încet cu pămînt. În acest timp gîndurile mi se zburătăcesc prin cap: despre grămăjoara de gunoi care rămîne de pe urma noastră, despre praful ineluctabil de pe cărţi, despre ochii lui Bambucea, arşi de febră, care se uita la noi: blînd, fără să ne ceară nimic. Cum se uita domnul T. la soţie în ultimele lui zile, cînd nu mai putea vorbi. Şi după moartea lui doamna T. traducea în limbajul vorbelor ceea ce domnul T. transmisese atunci, în ultimele lui zile, numai cu limbajul ochilor: "Anişoara, gata!" Şi după asta a închis ochii, dorind astfel să pună capăt iubirii lor de patruzeci de ani şi mai bine, de cînd într-o bună zi o întîlnise pe scările unui tramvai, iar ea se împiedicase şi el o apucase în braţe să nu cadă; şi îmi spunea: "Uite, Radule, de patruzeci de ani o tot ţin în braţe şi nu-i mai dau drumul". Iar doamna T. era convinsă că anume aceea a vrut să-i spună atunci, în pragul morţii, cu ochii: "Anişoara, gata!"

Termin de aruncat ţărîna peste cîine. Las un pic de moviliţă. Mi se pare că e mai bine aşa. Duc uneltele la locul lor şi mă mai învîrt o vreme fără rost în jur.

După ce l-am acoperit cu pămînt şi am făcut astfel să nu se mai insinueze putoarea cărnii în putrefacţie în aer, dusă de adieri şi de muşte, lăbărţîndu-se peste garduri la vecini (căci asta urmărim în primul rînd cînd îngropăm un cadavru de animal sau de om, aceasta este motivaţia primordială - să scăpăm de putoarea insuportabilă), ce se va întîmpla cu el?

Ce să se întîmple! V-aţi aştepta poate la un final mai optimist şi cu priză la public, gen Coelho. Îi desfid pe cei care nu vor să se gîndească la morţi decît ca la nişte îngeraşi cu popoul roz, care una-două se înalţă fîl-fîl! la Doamne-Doamne. Am vaga bănuială că dintre mîncătorii de îngeri pe pîine se recrutează mai abitir căcătorii de draci. Ţărîna cea grea a realităţii spune altceva în privinţa morţilor.

După ce viermii cei neadormiţi, cum spune în cronicile bătrîne sau la Sadoveanu, îşi vor sfîrşi opera, ceea ce va mai rămîne din trup se va suci, răsuci şi migdala pînă la nerecunoaştere. Mă rog, savanţii spun că nu e vorba de "viermii cei neadormiţi", ci de o ciupercă cu nume suav, "candida", care arată ca o colonie de brăduţi la microscop. Dar s-o lăsăm baltă, nu asta-i problema. Ochii se vor topi mai întîi. Apoi undeva, în interior, unde cărnurile sînt mai moi, totul va începe să se lichefieze. Nu peste mult timp, în cîteva zile, trupul va începe să crape pe la încheieturi ca rochia unei grăsane asudate pe la subsuori. Pe aici se vor elibera gazele miasmatice. După aceea un lichid puturos va curge prin aceste crăpături în pămînt, care îl va primi cum ştie el - nepăsător. Vor mai rămîne părul, ghearele, colţii, o vreme şi ceva piele...

Şi asta-i tot. O întrebare stupidă îmi vine în minte ca un bilet de loto necîştigător: voi mai apuca să îngrop încă un cîine?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer