Un aht la inimă aveau lăcuitorii din Nicolăeşti pe Siretiu: că prea era amărîtu şi neînsămnatu sătucul lor. Cînd nălţat-au în sat un paraclis cu hramul Sfîntului Mare Ierarh Nicolae, jinduit-au să facă şi-o icoană cu sfîntul Nicolae, carele să le ducă vestea. Umblat-a mult popa Vasile cu moş Pantilimon, starostele bisericii din Nicolăeşti, pînă găsitu-au un meşter iconar hăt în tîrgul Ieşilor - pe Gheorghe Iconaru. Pus-au mînă de la mînă nicolăeştenii şi învoitu-s-au cu iconarul să le zugrăvească icoana cu pricina, fiindu acest Gheorghe vestitu şi bucurîndu-se ei întru aceasta.
Pornit-a Gheorghe să facă pe-o bucată de lemn dinainte pregătită înscrisul chipului plăcutului lui Dumnedzău Nicolae. După acee, adăuza, urma să pună colorile. Dară mare i-o fost mirarea cînd o vădzut pe lemn nu pe Sfîntul Nicolae, ci trăsurile osebitoare ale chipului Mîntuitorului Hristos! Gheorghe o îndreptat înscrisul şi o făcut din nou, de două ori la rînd, trăsurile Sfîntului Nicolae al Mirelor, dară, ca prin minune, tăt de două ori apărut-a din nou chipul Mîntuitorului. Martur la aceste fost-a şi ucenicul său Pătru. Al treile lucrurile s-au petrecut la feliu, de data aiasta în faţa ochilor lăcuitorilor, carele se-ndoiseră la început de spusele iconarului. După aceasta niminea n-a mai cutezat să încerce pe Domnul Dumnedzău. Cugetîndu şi fiind hărăzitu, Gheorghe Iconaru zugrăvit-o pe bucata de lemn aşe cum i s-o arătatu - Hristos Mîntuitorul lumii, binecuvîntînd, cu mitră şi veşmînt arhieresc, ţinînd în mîna stîngă Evanghelia.
Început-o să vină la icoana măiestrită credincioşi din satele din giur şi chiar de mai departe. Pe urmă minunea săvîrşită adus-a gloate de oameni spre închinăciune şi cereri de tămăduiri la icoana multfrumos zugrăvită. Iară uniia arhierei pricepuţi la teologhiseli grăit-au că acesta este drept Chipul cel nezămislit-de-mînă, ca la icoanele cele vestite din vechime.
Cu adevărat ciudeasă era icoana aceasta! Cînd te uitai prima dată, chipul Mîntuitorului arăta neobicinuit de aspru şi necruţător. Dacă te uitai mai bine, băgai de samă o smerenie şi o blîndeţă neasemuită, o adîncime a suferinţelor şi o slavă dumnedzăiască. Hristos ţinea ochii îndreptaţi într-o depărtare nemărginită, dar în acelaşi timp simţeai că această privire preablajină îţi pătrundea în suflet. În ochii Lui băgai de samă cea mai adîncă îngîndurare, mîhnire şi suferinţă. Dară, dincolo de acest chip întristat şi suferind, faţa Mîntuitorului împrăştia un snop de raze de lumină. Ave obrajii traşi şi încreţituri sub ochi, arătînd o mare slăbăciune. Pe frunte se vedeau picuri de sînge, carele nu s-au închegat, pare că de-abia se scurgeau prelins de sub coroana de spini. Cutele de deasupra sprîncenelor grăiau despre faptul că dumnezăiescul Pătimitor se cutremura de o cumplită durere, cu toate aceste liniştea duhului se ţine pînă la urmă, fiindu preaplin de o desăvîrşire nespusă. Dacă te uitai cu toată puterea duhului tău, aveai simţămîntul nimicniciei tale, îţi dădeai sama cu limpezime de păcătoşenia ta, umilindu-te pînă în străfundul sufletului.
Năpădiţi de păcatele cele multe, credincioşii veneau duium la Icoana făcătoare de minuni a Mîntuitorului lumii din paraclisul de la Nicolăeşti, ca să caute îndreptarea păcatelor şi tămăduiri sufleteşti şi trupeşti. Aceasta se tîmpla în răgazurile de bucurie ale vieţii lor, dar, mai cu samă, în întristările vieţii. Erau încredinţaţi că Atotmilostivul Dumnezău, la rugăciunile lor fierbinţi şi la frîngerile de inimă, întotdeauna, mai devreme sau mai tîrziu, cum spune la Sfintele Scripturi, va da cele bune celor care cer de la El (Mat. 7, 11). Căci nemincinoasă este făgăduinţa Celui care ne vesteşte pe noi toţi: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide (Mat, 7, 7). Voievozii din Scaunul Moldovii venit-au la Nicolăeşti şi rugatu-s-au la această icoană. Vodă Simeon Bîrnovă cu tătă familia şi preoţimea, rămînîndu neclintiţi vreme de trei zile în sfîntul lăcaş în rugăciuni fierbinţi, rugatu-s-au în genunchi dinaintea icoanei.
*
Pe urmă icoana, din pricina jilăvelii, a prafului şi a vremii trecute, căci fusese lăsată mereu la vederea gloatei spre închinăciune, s-o învechit. Atuncea un negustor coprins din Botoşăni, anume Toma Cîşlariu, om mult credincios, cerut-o învoire de la episcopia Rădăuţilor şi chemat-o pe iconarul Timotei Zincescu, cucernic foarte, să primenească icoana. Primind binecuvîntarea preasfinţitului Nicodim al Rădăuţilor şi îndemnîndu-i pe lăcuitori la post şi rugăciune, iconarul Timotei apucatu-s-a cu rîvnă de treabă, urmînd tăte rînduielile ce se cuvin.
Şi s-a pornit iconarul să depărteze de pe icoană cu o custură chipul zugrăvit nainte al Mîntuitorului, ca să zugrăvească altul nou în locul celuilalt. Dară oricît s-o muncit el să ducă la bun sfîrşit şi cum se cade treaba începută, oricît răzuit-a colorile de pe lemn, chipul Sfînt al Mîntuitorului din icoana lui Gheorghe Iconarul rămas-a neschimbat, cu raze luminîndu. Şi teama i-o coprins pe tăţi iconarii, nimenea nemaicumetîndu-se să primenească chipul vechiu plăsmuit de Gheorghe Iconaru.
*
Icoana s-o primenit cu adevărat în 1878, cînd au ajuns acasă nicolăeştenii plecaţi la luptă cu păgînul. Şi cînd venit-au îndărăpt, au început să bocăne topoarele şi să zumzăie ferăstraele, căci hotărît-au oamenii să înalţe în sat o biserică mare de zid.
Iară în timpul sfintei liturghii săvîrşite de părintele Teodosie Ureche, în mart 1878, icoana s-a înnoit. Cînd se citea în altar Sfînta Evanghelie, credincioşii din biserică văzut-au acolo o străfulgerare de lumină aurie şi o au simţit mişcarea neasemuită a unui val de aer cu un foşnet lin. Primenirea icoanei fost-a văzută de starostele bisericesc Luca, strănepotul acelui moş Pantilimon care au găsitu pe iconarul Gheorghe, şi de Neculăeş, un băietan de nouă ani, ce se aflau în altar. După cum au spus după acee, icoana strălucit-a deodată cu lumină mare şi cîmpul icoanei s-a aurit ca de un fulger, iară pe margine apărut-au trăsurile chipurilor sfinţilor arhangheli Mihail şi Gavril.
Bucurată şi luminată, lumea închinatu-s-a şi strigat-a deodată cu părintele: Venit-ai şi Te-ai arătat Lumină neapropiată!