Povestea din Pobednaia

În Pobednaia trăia un bătrîn înaintat în zile, care nu mai ştia nici el cîţi ani are. Trăia în una din căsuţele acelea de lut, lipite cu balegă, într-o odăiţă cu miros stătut şi cu obloanele trase mai totdeauna de teama arşiţei. Pătrundea o lumină îndoielnică doar cînd deschidea uşa o nepoată şi-i aducea cîte ceva de-ale gurii: o cănuţă cu cumîs sau două-trei lepeşki (turte), fiindcă moş Feodor (îl chema de fapt Feyzullahu, dar rudele îi spuneau Fedea) nu mînca mai nimic. În restul timpului, bătrînul nu avea nevoie de lumină - era orb. Nu ieşea defel din casă - doar noaptea, pipăind cu un băţ pereţii casei, boc-boc! mergea în dosul acesteia, ca să-şi facă nevoile. Şi cum pierdea adesea noţiunea timpului, fiind orb, ieşea pentru sus-numitele necesităţi chiar şi ziua.

Mic cît un ciot, se vede că fusese vînjos în tinereţe. Cînd ridica sprîncenele stufoase, se vedeau nişte ochi căprii, ardenţi. Cîte pasiuni, cîte tumulturi trebuie să fi clocotit în ochii şi în sufletul acestui bătrîn cît un ciot, de bună seamă voinic cît un taur cîndva! Îi stăruia în minte şi pomenea cîteodată de minunata eşarfă roşie, pe care-o ţinea peste burtă ţarul Piotr Alexandrovici. Îl văzuse cîndva, la nu ştia ce paradă, nu mai ţinea minte unde. Această amintire şi alte cîteva erau la fel de îndoielnice ca şi lumina din odăiţa lui. Le repeta cu aceleaşi cuvinte, nemaiexistînd imaginea vie din spatele lor. Însă la bătrîneţe chiar şi o simplă eşarfă roşie poate colora mizeria de altădată, făcînd-o întotdeauna mai puţin mizeră ca cea de astăzi. Căci astfel se întîmplă la această vîrstă: mizeria de odinioară se colorează şi devine aproape o virtute la bătrîneţe, iar mizeria de azi este condamnată cu străşnicie de cei care s-au scăldat în mizeria de ieri.

De la o vreme trăia într-un fel de somnolenţă, o năuceală molcomă se zburătăcea în capul lui. Peste toate uitarea se instalase definitiv. "Măcar de aş muri fără dureri", mai spunea, cînd încă se mai putea gîndi la viaţa lui: să moară fără dureri rămăsese cel mai bun lucru ce i se putea întîmpla. Nu mai ţinea minte decît ceea ce visa. Şi visa numai morţi, spunea cu mirare în ochii căprii de sub sprîncenele stufoase.

Dar iată că o minune se petrecu! În scriptele guberniale sau poate chiar în cele împărăteşti de la Sankt-Petersburg l-au aflat pe acest bătrîn îndelungat în zile. Mai mult, s-a luat decizia, cine ştie din ce capriciu al Împăratului sau al vreunui înalt demnitar, ca bătrînul să fie celebrat oficial. Împăratul, demnitarul şi înalţii funcţionari ai Imperiului nu cunoşteau însă că bătrînul trăia de zeci de ani nu numai într-o căsuţă cu pereţi de lut, ci şi într-un haos al minţii absolut. Zilele înscrise în calendare nu mai aveau nici o noimă pentru el. Întîmplările, necazurile şi bucuriile vieţii căpătaseră un înţeles, dacă în genere lucrurile or fi avînd înţeles, numai ştiut de el, roiau alandala, într-un prezent perpetuu, fără de trecut sau viitor. Mintea lui funcţiona ca atunci cînd ne trezim brusc dimineaţa într-o odaie străină şi nu ştim unde ne aflăm; pe cîteva clipe ne sînt deschise toate posibilităţile. Aşa şi bătrînul nostru: viaţa pentru el era un necurmat şir de posibilităţi, de vise, mai bine zis.

Oamenii din Pobednaia aflau acum că există între ei un bătrîn matusalemic, care făcea celebră localitatea lor. Omul avea şi un nume: Feyzullahu F. Feyzullahu. Primind înştiinţarea de la gubernie, în care era anunţată celebrarea, gorodnicii (primarul) arătă cu mîndrie locuitorilor ordinul gubernial, cu ştampila şi semnătura gubernatorului însuşi. Un fior de mîndrie trecu prin inimile pobednaioţilor. Apoi alt fior de mîndrie le străbătu sufletele, cînd înalţi funcţionari de la gubernie sosiră în caleşti burtoase să pună la punct amănuntele ceremoniei. Toţi se foiau încoace şi încolo: grăbiţi, extrem de preocupaţi, molipsind pe toţi de, cum se zice, spiritul sărbătorii. Femeile îşi lipiră în grabă căsuţele cu lut amestecat cu balegă proaspătă, dînd jos cu discreţie tablele cu numele cîrciumilor. Cei care aveau geamuri le spălară, lustruiră băncuţa de la poartă cei care aveau poartă, legară cîinii şi închiseră porcii, cei care aveau porci. Astfel închişi, porcii îşi pierdură liniştea de pe cînd muşluiau în zoaiele aruncate pe drum; febra pregătirilor îi cuprinse şi pe ei: viţăiau neliniştiţi, spărgeau coteţele şi fugeau în stepa liberă.

Singurul care nu avea nici în clin, nici în mînecă cu toate acestea era bătrînul sărbătorit Feyzullahu F. Feyzullahu. Vînzoleala din juru-i părea că nu-l priveşte. Rînjea la nesfîrşit cînd nepoată-sa îl dichisea ca pe un mort, pregătindu-l de ceremonie. Pregătiră şi casa, o muruiră, o vopsiră, sădiră în nisipul din faţa casei cîţiva cactuşi, pe care îi udau mereu ca să nu se usuce.

Veni şi ziua cea mare! Ceremonia trebuia să înceapă după apusul soarelui, cînd arşiţa se mai potolea, dar înalţii oaspeţi întîrziau, căci politeţea cerea să întîrzie. Muştele potopeau mîncărurile pregătite. Tot aşteptînd, maestrul de ceremonii şi slujitorii săi băură jumătate din rachiul alocat pentru ceremonie, iar acum se întreţineau cu localnicii, zîmbind binevoitor. La rîndul lor, localnicii se cinstiră între ei sau individual pe la casele lor.

Pînă la urmă veni într-o caleaşcă borţoasă, mai borţoasă decît ale înalţilor funcţionari de la gubernie, un mai-mare funcţionar, trimis special al gubernatorului. Mai-marele funcţionar avea o eşarfă roşie peste burta proeminentă, la fel ca a împăratului Alexandr Petrovici (sau Piotr Alexandrovici, nu se mai ştie), pe care îl văzuse bătrînul în anii tinereţii nu se ştie unde şi nu se ştie cînd. Preocupat, trimisul anunţă că trebuie să plece grabnic, nu mai putea să stea, avea treburi de maximă importanţă. Rosti în grabă un şir de amabilităţi extrem de amabile şi citi, orbit de norii de nisip, un discurs în care se repetau des cuvintele "împărat", "Dumnezeu", "popor" şi "patrie". Apoi strînse hîrtiile odată cu mîna bătrînului Feyzullahu (Feodor), care păru că nici nu simte, şi plecă. Bătrînul, în imobilitatea sa de orb, rînjea în continuare: senin, cu ochii săi albaştri (sau căprii), fără să-şi aducă aminte de nimic. Un muc deloc la înălţimea ceremoniei i se prelinse din nas. Nepoata i-l şterse, dar mucul se încăpăţînă să curgă iarăşi. Peste cîteva zile bătrînul muri. Mucul se opri şi el definitiv.