Dispariţia lui Bambucea

Nu mai este Bambucea, cîinele nostru! Mama îi dăduse numele. Are un talent nemaipomenit de a da nume la cîini, la pisici, la porci, chiar la găini şi la toate jivinele din gospodărie! Îmi amintesc că odată i-a zis Margareta unei găini. Margareta asta fusese o prietenă de-a tatei din tinereţe şi mama îl şicana pe tata: "Ia să te văd acu, cum ai să-i tai gîtul Margaretei?" Ceva ciudă trebuie să fi avut mama pe fata aceea cu numele Margareta, care fusese odinioară la inima tatei. Nu era numai o simplă persiflare. Mă gîndesc aşa şi fiindcă mama a aruncat-o o dată pe găina Margareta din cuibarul de sus. Era o găină grasă şi grea, iar cînd a căzut i s-au spart ouăle în ea şi a murit. Eram de faţă: a făcut deodată chior! a întors ochii pe dos şi a căzut ca o cîrpă, murind pe loc.

La noi numai bărbaţii taie: nu numai porcii, ci şi găinile. Oricît de lipsit de prejudecăţi mă consider, cînd am văzut o coană preoteasă din sat cu mîinile pline de sînge, că tocmai tăiase nişte găini, am simţit o aversiune, parcă m-a zgîriat cineva pe inimă - o femeie să taie găini?! Retrogradul din mine ştie una şi bună: asta-i treabă de bărbaţi! La noi, cînd se taie porcul, femeile şi copiii trebuie să se închidă în casă, nici viţăitul să nu-l audă. Asta e! Sîntem în continuare nişte barbari înapoiaţi: tăiem porcul tot cu cuţitul, ascuţit bine înainte de Crăciun (cît or să ne mai lase!), nu-l "sacrificăm" după tipicul normelor europene. Mă rog, dacă omori găinile pe bandă rulantă, cu mijloace ultramoderne, ştiinţific, fără dureri cică, nu tot le omori? În fine! Eu mă bucur de altceva: că n-o să mai prind ziua cînd o să paştem troscot ca raţele, fără să mai mîncăm carne, ca să nu ucidem pe fraţii noştri, porcul, gîsca sau boul. Mi se pare că spre asta se îndreaptă planeta albastră, care-i tot mai verde-roşie. Probabil că, dacă aş mai vieţui pănă atunci, aş adera la o conjuraţie secretă a celor care mănîncă pe ascuns pipote sărate pe plită sau ţopuri de pui bine rumenite la cuptor (cu mujdei şi mămăliguţă).

*
Dar nu luaţi în seamă accentele (sau accesele) mele depresive. Să ne întoarcem la Bambucea, supranumit aşa de mama. Apărea pe atunci la publicitate la tv, un grăsan cu cămaşa înflorată, un samoan sau aşa ceva, care se urca într-un copac exotic, cu fructe exotice, şi bea dintr-un pet o răcoritoare exotică cu chimicale neexotice: Bambuceaaa! plescăia după aceea din buze. Aşa i-am zis şi noi cîinelui şi Bambucea i-a rămas, deşi n-a fost niciodată gras, nici exotic, ci maidanezul cel mai autohton, o cotârlă cu obîrşii mai nedesluşite şi mai arborescente decît ale dinastiei Plantageneţilor.

Nici nu ne trecea prin cap pe atunci că Bambucea se va ataşa atît de mult de noi, cum şi noi ne-am ataşat de el, încît atunci cînd era bolnav şi cînd ne gîndeam la ce e mai rău pentru el, neputînd să-l ajutăm, Mariei i se subţia glasul şi lăcrima cînd începea să vorbească despre el. Iar eu, cînd ieşeam pe uşă în deşertul uriaş al dimineţii încă întunecate, auzeam cîntînd cocoşii, vedeam florile din apropiere legănîndu-se în semiîntuneric şi dădeam peste castronul lui Bambucea cu "crănţănele", mîncarea aceea de cîine ca nişte pilule sau bombonele. Ş-atuncea mi se deschidea în suflet, în balamale tăcute, adîncimea întunecată a unei uşi de hrubă rece şi fără sens; doar pe o clipă, fiindcă îmi impuneam să nu mă mai gîndesc la aşa ceva.

Maria l-a adus, pentru că celălalt cîine fusese împuşcat în pădure; umbla de capul lui şi l-au împuşcat nişte vînători. Şi am hotărît că fără cîine nu se poate. Atunci, Maria a văzut la şcoala veche, în nişte tufe de liliac crescute acolo, o căţea cu doi pui. A pîndit cînd căţeaua era plecată şi a luat un căţel. L-a adus acasă: mititel mai cît un pumn, jucăuş, cu năsucul un năsturaş umed şi cu ochii aţintiţi numai la noi: Ce facem? Avem ceva în mîini pentru el? E voie? Nu e voie? A dat să intre în casă şi Maria l-a împins afară cu mătura: "Nu, aici nu ai voie!" A înţeles şi nu a mai intrat. Dar după aceea a dispărut. Vai, ce s-a întîmplat cu căţelul? Ce se întîmplase! A înconjurat casa, aşa mititel, cît un ghemotoc, şi a apărut la uşa din partea cealaltă. Plouase şi era cald, pe la sfîrşitul primăverii - ţineam uşa deschisă. Iar căţelul a intrat pe aici: vesel, ţopăind cu labele murdare pe gresie: "Nu, nu-i voie, nu-i voie!" Atîta i-a fost lecţia! De atunci nu mai intra în casă nici să-l pici cu ceară. S-a întîmplat cîteodată să-i aruncăm greşit cîte-un dărab de pîine uns cu ceva, bucata lovindu-se de uşa şi căzînd în casă. Bambucea nu intra s-o ia, chiar dacă-l îndemnam - nu, el învăţase că nu are voie în casă şi gata. Trebuia să mă aplec, să iau bucătura şi să i-o arunc afară.

Îl mîncau puricii cînd l-a adus. Am dat să-i prind, dar foşgăiau puzderie: mari, viguroşi. Îi fugeau pe burtică, încercînd să se ascundă la subsuori sau prin alte locuri cu blăniţa mai groasă. Atunci i-am pregătit apă călduţă, l-am spălat şi l-am pieptănat cu un pieptene de os, pe care-l avea mama de cînd hăul şi pîrăul, cum zicea ea. Cu pieptenele acela l-am curăţat de purici. Aflaţi în ceasul din urmă, puricii îl muşcau, că puţini purici aflaţi în situaţii extreme, ca şi puţini oameni, sînt capabili să moară demn. Bietul căţel se zvîrcolea culcat pe iarbă şi scheuna încet de durere (niciodată nu l-am auzit urlînd de durere; întotdeauna scheuna încet, parcă fiindu-i ruşine că ni se plînge). De-atunci n-a mai avut purici.

*
Amintirile acestea despre cîine amintesc poate de un priveghi de la ţară, cînd oamenii stau în jurul mortului şi îşi aduc aminte tot felul de întîmplări cu răposatul şi le povestesc. Numai că noi nu l-am văzut mort pe Bambucea. O să vă explic mai încolo de ce.

... Cînd era un căţelandru, tare jucăuş mai era! S-a mai potolit după trecerea anilor, însă doar în intensitatea jucăuşeniei, dacă-mi permiteţi termenul. Sărea în două picioare şi o îmbrăţişa pe Maria cu labele din faţă, nelăsînd-o să meargă. N-o lăsa să păşească, zîmbind parcă cu bumbul nasului negru. Odată i-a făcut harcea-parcea Mariei o rochie de pe sîrmă, pe care o pusese la uscat. Era o rochie frumoasă, albastră cu alb, cu nişte şnuruleţe la mînecile scurte şi în talie. O remarcasem pînă şi eu şi-mi plăcea. Nu prea observ cu ce e îmbrăcată Maria. Cînd îşi cumpără ceva nou de îmbrăcăminte, se fîţîie prin faţa mea ca să bag de seamă, dar eu nu observ nimic. Şi Bambucea tocmai pe rochia albastră cu alb s-a ridicat cu labele, a smuls-o de pe sîrmă şi a sfîşiat-o toată. "Uite - spunea Maria cu necaz - chiar rochia mea cea mai frumoasă". "Înseamnă că are gust", am încercat eu să glumesc. Parcă puteai să te superi pe el? Nu puteai. Era ca un copil neştiutor. După ce făcuse pozna, sărea în sus, o prindea pe Maria cu labele din faţă şi n-o lăsa să păşească. "Du-te încolo, urîciosule, că nu pot să te sufăr." Zicea aşa, dar ţinea mult la el. Cum băieţii noştri sînt plecaţi prin Occident şi vin rar acasă, chiar spuneam: "Acuma el, căţelul, e băiatul nostru".

... Bambucea a crescut, ajungînd cam pînă la genunchiul meu de înalt. Sărea gardul, avea el un loc, pe sub nucul din ogradă, şi dădea o raită pe drum. Umbla cît umbla şi se întorcea, sărind înapoi prin dreptul porţii, că poarta e puţin mai mică decît gardul, iar dinspre drum în grădină era mai abrupt de sărit. Pe drum se juca cu copiii. Cum îi vedea, Bambucea se îndrepta către ei şi apleca capul să fie mîngîiat. Am văzut scena asta de mai multe ori. Nu ştiu ce simţămînt au copiii, de se apropie fără frică de cîini. Iar Bambucea era şi blînd! Cînd mergeam la magazinul din apropiere, Bambucea se lua negreşit după mine, iar Jănică, vecinul şi prietenul meu din copilărie, îmi zicea: "Iar ai luat oaia cu tine?" Dacă uitam să-l iau cu mine, Bambucea sărea gardul şi pe urmă pornea calm în urma mea - era dreptul lui suveran.

Toată mahalaua se distra văzînd cum sare gardul ditamai dîrlăul. Dar săriturile astea peste gard trebuie să-i fi cauzat lui boala. La un moment dat a început să nu mai sară. Însă nevoia lui de a ieşi în drum era mare! Ne pîndea, pe mine, pe Maria şi pe mama, cînd ieşeam pe poartă, şi se lua după noi. Am crezut la început că din cauza bătrîneţii nu mai sărea gardul. Însă apoi am văzut că i-a apărut o umflătură sub coadă, la fund. Cînd am observat-o prima dată era mai mică decît o prună şi nu i-am dat atenţie. Apoi, pe nesimţite, umflătura s-a făcut repede aproape cît un pumn. Am chemat un doctor veterinar să-i facă o rezecţie. Ne-a spus că cîinele este prea bătrîn, el nu se angajează să-i facă o asemenea rezecţie. Dacă totuşi ar face-o, nu sînt şanse, după părerea lui, ca Bambucea să supravieţuiască.

Asta a spus veterinarul. A venit ca o sentinţă! Bambucea însă se comporta în continuare normal. Nu părea să sufere de ceva. E drept, cînd mă întorceam de la magazin, trebuia să-l aştept în poartă - păşea mai încet în urma mea. Înainte ajungea primul şi mă aştepta cuminte la poartă să-i deschid: răbdător, cu capul în jos, cum stătea el.

A început apoi să nu mai vină la uşă, să facă "ham" din cînd în cînd şi să aştepte să-i dăm ceva de mîncare. Nu-l mai vedeam stînd la uşă, cu capul aplecat într-o parte, ca să nu-l deranjeze urechile blegi, parcă de cîrpă, şi astfel să ne audă paşii prin casă cînd ne apropiam de uşă. Atunci hămăia bucuros: "Ham! Vine cu mîncarea!" Îl vedeam din bucătărie, umblînd peste tot prin grădină, urcîndu-se prin vie şi stînd într-o anumită poziţie, încercînd să-şi facă nevoile. Dar nu putea din cauza umflăturii acelea de culoare negru-vînătă. "Probabil că îşi închipuie că, dacă o să găsească un loc prielnic, va putea să-şi facă nevoile", îmi spunea Maria. Apoi am văzut că are sînge în jurul umflăturii. Nu i-am spus Mariei, ca să n-o amărăsc.

Ne veneau în minte, în special Mariei, o mulţime de idei ca să-l salvăm, dar raţiunea ne spunea, chiar dacă nu o recunoşteam în adîncul sufletului, că sînt fanteziste. Am vorbit şi că am putea să-i dăm o pastilă, ca să moară mai degrabă şi să nu mai sufere. Dar amîndoi am respins această idee. Amestecam ideile cu tot felul de gînduri frumoase despre Bambucea, cu amintiri despre el: Ce căţel bun era! Mă tulbura însă, şi bănuiesc că o tulbura şi pe Maria, zidul despărţitor între aceste sentimente frumoase şi neputinţa noastră. După ce înşiram planurile irealizabile, amestecate cu amintiri despre Bambucea, Maria se ridica cam intempestiv şi trecea în camera ei - probabil ca să plîngă.

După aceea Bambucea n-a mai mîncat deloc. Cînd îl chemam şi îi dădeam cîte ceva, nici nu se uita la mîncare. Îşi aţintea ochii aceia blînzi, pe care-i ştiam încă de pe cînd era cît un ghemotoc: "Îţi baţi joc de mine?" Dormea tot mai mult ziua în vechile lui locuri: la uşa mamei, la uşă la noi şi sub masa de afară. Nu mai dormea încolăcit, cum dorm cîinii, ci întins într-un fel de uitare de sine, o torpoare din care nu se putea smulge. Cînd, totuşi, se ridica, mergea cîţiva paşi şovăielnici, apoi se aşeza, uitîndu-se spre pădure. Aşa făcea şi înainte, atent să vadă cîinii sau orice mişcare era acolo, acum însă nu mai lătra - se uita în gol.

*
Într-o zi călduţă de februarie, m-am apucat de spart nuci la masa de afară. Bambucea s-a ridicat de pe preşul de la uşa mamei şi a venit cu paşi tremurători la mine. S-a culcat sub masă. Aşa făcea întotdeauna cînd mă vedea acolo. Simţea nevoia să stea lîngă oameni. La un moment dat m-am ridicat şi am mers în ogradă să aranjez focul: dădusem foc la nişte crengi acolo. N-am stat mai mult de două minute. După aceea m-am întors, dar Bambucea nu se mai afla sub masă, nici în locurile unde se aşeza el de obicei. M-am uitat după şură, în sus prin vie şi prin alte locuri unde s-ar fi putut afla - nu era nicăieri. "Pe aici trebuie să fie, mai departe nu poate ajunge", mi-a zis şi mama. I-am dat dreptate.

A doua zi m-am trezit dis-de-dimineaţă şi l-am căutat unde ştiam că doarme el noaptea: sub şopronul din ogradă, îi pusesem acolo şi fîn, sau în cămăruţa fără uşă de la magazie, în care păstrăm borcanele de dulceaţă, de gem, bulionul şi murăturile. Nu era. L-am căutat din nou, peste tot, de data aceasta pînă în fundul grădinii. Nu era nicăieri. Nici nu a fost greu de căutat. La vremea asta, sfîrşit de februarie, pămîntul e gol, fără vegetaţie. Nici nu poţi dracului să te iluzionezi! M-am uitat prin via lui Lică, vecinul din stînga, pe unde Bambucea mai avea obiceiul să meargă, deşi îmi dădeam seama că nu s-ar fi putut tîrîi atîta. Bineînţeles, nu era. În dreapta, la Marian, nici nu putea trece, e gard nou, de sîrmă oţelită. În fundul grădinii, sus, este o gaură pe sub gard, făcută tot de cîini, dar îmi era imposibil să cred că Bambucea, în halul în care era, putea ajunge pînă acolo şi, mai mult de-atît, se putea strecura pe sub gard. Unde-i? Am sperat toată ziua că va veni - n-a venit. Mama i-a pus mîncare. "Nu ştii că nu mănîncă?" i-am zis. Spre seară am tresărit: i-am auzit lătratul. Dar nu, era cîinele vecinului, care are cam acelaşi fel de lătrat.

A treia zi, ieri, bucurie! Cînd am deschis uşa dimineaţă, am văzut o mulţime de urme de noroi pe gresie - erau evident urme de labe de cîine! Cît o enerva pe Maria cînd lăsa urme de noroi pe gresie! Acuma s-ar fi bucurat. Am fugit într-un suflet la locurile lui de dormit - nu era! Atunci am şters cu teul urmele de noroi - să nu le vadă şi Maria.

Astăzi dimineaţă am sărit din pat şi m-am dus direct la uşa bucătăriei: iarăşi erau urme! Trebuie să fie el pe undeva! Pe la 9 am mers la magazin şi am vorbit cu patronul despre Bambucea. Marius, care picotea cu nasul într-o halbă de bere, mi-a zis: "Ăăă, dom profesor, al meu a lipsit cinci zile de-acasă, cînd umbla cu nunta".

Cine ştie! Acum m-am trezit în miezul nopţii. Mă gîndeam la toate acestea stînd în pat şi deodată computerul a pornit singur.