O istorie lăcrămoasă

Cînd mă întîlneam cu Sile la fosta cîrciumă a Arvinteştilor, el lăsa politica, că era liberal înfocat, ca toţi Tomuleştii, şi întorcea discuţia în aşa fel, ca să-mi povestească vreo istorie veche - ştia că-mi plac. Printre multele istorii pe care mi le-a povestit atunci bietul Sile, Dumnezeu să-l ierte, a fost şi aceasta pe care vreau să v-o spun: cu mirele care a fost omorît chiar la nuntă.

Ţin minte, era într-un asfinţit, dacă nu cumva încurc asfinţiturile, fiindcă au fost mai multe, îndestule, aş putea zice. Veneam seara din oraş, după ce-mi huia capul în urma unei zile de muncă la redacţie, şi, după ce coboram din autobuz, la doi paşi, dădeam ca viţelul de ţîţa vacii - crîşma lui Arvinte! Se gîndise bine Arvinte cel bătrîn, pe care nu l-am prins, cînd a făcut cîşma la răscruce, care mai nou se cheamă rond. Se vedea de aici drumul lung spre Iaşi, cu soarele la asfinţit, aurind fabricile dărăpănate ale fostei zone industriale, iar în partea cealaltă se întindeau tot mai întunecate în amurg două drumuri: unul spre Chipereşti, cu dealul Doamnei în dreapta şi şesurile spre Bahlui şi Jijia pe stînga, iar celălalt urcînd dealul Doamnei printr-o parte din sat.

Ţin minte că la bar era fata, strănepoata lui Arvinte cel de dinainte de război, renumit de zgîrcit, că oamenii din sat rîdeau într-un dinte de el, cînd era secetă ziceau că, uite, ploaia venea dinspre şes spre livezile şi viile satului, dar, cînd ajungea la crîşma lui Arvinte, stătea-n loc şi zicea ploaia: "Ah, iar Arvinte! Hai înapoi de la zgîrcitul ista!" Sau poate să fi fost la bar mama fetei, o grăsană care de-abia se mişca-n dosul tejghelei şi care-mi vorbea cu glas spilcuit (că dă! vorbea cu domn ziarist!)? Că şi ea era ahtiată să asculte poveşti. În orice caz, nu era bărbatu-său, care, cînd era de rînd la bar, nu făcea decît să asculte transmisiuni fotbalistice la radio.

Şi Sile îmi povestea istoria de care vă spuneam, din anii de dinainte de război. O ştiam de la mama, dar Sile, ca un "muzicant", gîndacul acela castaniu, cu antene lungi, care pipăia prevăzător drumul dinaintea lui, mi-o povestea din punctul lui de vedere, din optica lui. Iar cînd îşi atingea antenele istorisirii, acordîndu-le fin, scotea acel sunet moale şi încîntător, ca şi gîndacul subţire şi castaniu, pe care în copilărie îl numeam muzicant, ascultîndu-l fascinaţi.

Sile era un băieţandru pe atunci. Au pornit într-o sfîntă duminică cu maică-sa şi cu nişte rude la acea nuntă, la Iermurăcheşti. Urcau drumul spre Goruni pe drumul vechi, de pe buza rîpei din Valea Lupului. Şi cum urcau ei gîfîit, avînd de gînd să-şi tragă sufletul la jumătatea drumului, la banca din răzlogi de mesteacăn de sub stejarul cel mare de acolo, s-au întîlnit cu mai mulţi oameni care veneau din sus. "Unde mergeţi, măi, oameni buni?" au întrebat acei oameni. "Mergem la nuntă, unde să mergem? Nu se vede?" "Întoarceţi-vă acasă, oameni buni, că nu mai este nici o nuntă". "Cum nu mai este nici o nuntă?" "Uite aşa, nu mai este, că mirele-o fost omorît".

S-a întîmplat aşa (adun aici firele istoriei din spusele mamei şi ale lui Sile). A început nunta. Era obiceiul ca la nunţi să fie pus cineva la cramă, care să dea vinul la masă. Bunii gospodari nu voiau ca vinul să se risipească aiurea, intrînd pe mîna cine mai ştie căror beţivani. Mirele, Jănică Iermurache, a pus şef la cramă pe un prieten de-al său cu care flăcăise, băiat de nădejde, care nu se încurca cu paharele, în fine, înţelegeţi, care nu bea. Nici mama, nici Sile nu-şi mai amintesc numele lui, dar era din neamul Surdeştilor. Ei, bine, acest flăcău responsabil cu vinul (va fi purtînd un nume "meseria " aceasta de responsabil cu vinul, dar eu nu ştiu), prieten cu mirele, a făcut ceea ce nu făcea niciodată - s-a îmbătat şi vărsa vinul pe jos în cramă; cel puţin aşa a văzut şi i-a spus un văr mirelui. Mirele trebuia să dovedească încă de la nuntă calităţi de viitor gospodar, şi aceasta în faţa întregului sat. Aşa că s-a dus la cramă să pună lucrurile la punct. De bună seamă că era mirat: Cum? Tocmai prietenul lui atît de socotit să-i facă una ca asta?

Înainte de a merge mai departe cu povestitul, trebuie să spun două lucruri. Mai întîi, băiatul acesta de la cramă şi mireasa "se avuseseră bine", cum se spunea pe atunci. El fusese primul aflat la inima fetei. Apoi, din cine ştie ce pricini, pe care nu le vom afla niciodată (dacă vor fi fost pricini şi nu cumva doar capriciile ei), fata l-a lăsat şi a început să "umble" cu celălalt, Jănică Iermurache, cu care, de altfel, n-a stat prea mult pe gînduri şi s-a măritat. Iată şi al doilea lucru care trebuie pomenit. Pe atunci cam toţi flăcăii purtau cuţit, ba chiar şi pistol. Nu ştiu cît de legal sau nu era, dar purtau, iar vorbele dintr-un cîntec vechi ardelenesc, cîntat de Maria Tănase, nu erau departe de realitate: "Nici acela nu-i ficior, / Care n-are la picior / Cinci cuţîte şi-un pistol".

Aşadar, Jănică Iermurache, mirele, a intrat în cramă, a văzut vinul pe jos şi a spus furios, dar cu o furie blajină, dacă acceptaţi această formulă, căci se adresa prietenului lui: "Măi, omule, ce faci? Nu vezi că verşi vinul pe jos?" "Ia du-te dracului!" i-a răspuns acesta (sau l-o fi înjurat mai urît, dar vorbele, transmise din gură în gură, s-au mai atenuat cu timpul). Apoi a scos imediat pistolul şi a tras. Mirele a căzut mort în cîteva clipe.

Dacă aş fi un scriitor mai priceput, v-aş descrie pe pagini lungi motivaţiile sufleteşti ale celor doi, sîngele curgînd, etc, dar aşa... las aşa. Să spun doar ce mi-au spus cei doi, mama şi nea Sile: Criminalul nu s-a ascuns, nici nu a opus rezistenţă la arestare. A fost judecat şi a ajuns la închisoare. Avea de făcut ani grei de puşcărie, dar a venit războiul curînd după aceea. Infractorii puteau fi eliberaţi, dacă se obligau să meargă pe front în condiţii dintre cele mai grele - în linia întîi. Astfel, ucigaşul mirelui a ajuns pe front, în linia întîi, o adevărată măcelărie de oameni. Acolo a şi murit: în prima luptă, la primul atac. Oricît m-am interesat, nimeni nu-i mai ţine minte nici măcar numele.

Mireasa, pe nume Maria, a fost prietenă cu mama mea, care-i de fel din Goruni. "Au fetit" împreună. Chiar şi astăzi, la peste nouăzeci de ani, cînd povesteşte despre această întîmplare şi despre Maria, prietena tinereţii ei, mamei i se subţiază glasul şi îşi reţine cu greu lacrimile.

Încă un fapt care m-a impresionat. La moartea mirelui, spune mama, Maria a plîns atît de mult, că lacrimile i-au udat perna, trecînd prin ea şi udînd pînă şi dosul pernei. Multă durere şi multe gînduri trebuie să o fi apăsat toată viaţa! Cum spune şi cîntecul: "Atîtea gînduri m-apasă / Cîte cuie sînt pe casă". Amănuntul acesta, al lacrimilor fetei care au străbătut prin pernă, parcă dintr-un roman de Marquez, m-a impresionat şi pe mine pînă la lacrimi. Cealaltă Marie, soţia mea, i-a povestit mamei despre lacrimile mele vizavi de Maria mireasa, iar mama a catadicsit atunci să scoată una din replicile ei de neuitat pentru mine: "Ei, samănă cu mă-sa!"

Prin '95-'96, nu mai ţin minte exact, am făcut recensămîntul în Goruni. Am fost şi pe la Maria într-o zi de toamnă cenuşie, cînd peste sat cernea o burniţă măruntă ca pulberea, iar un vînticel ofta, făcînd să tremure pălăriile becurilor de pe stîlpi. Eram tare curios s-o văd. Şi am văzut-o: o femeie în vîrstă, cu ochii vii, care trebuie să fi fost frumoasă în tinereţe. Singură. Fusese căsătorită, bărbatul îi murise. Fiii ei erau împrăştiaţi prin lume: o fată măritată la Iaşi, un băiat profesor la un liceu din Botoşani, iar altul fusese director de fabrică pe vremea lui Ceauşescu (raportase cifre false, cum făceau toţi pe atunci, şi l-au dat afară; probabil căzuse măgăreaţa pe el). Mi-am dat seama după cum mă privea că bătrîna Maria ştia cine sînt. Sau mi se va fi părut? N-aş crede. Trebuie spus că prin satele noastre circulă încă telefonul fără fir cu o viteză uimitoare. De bună seamă că s-a aflat prin sat că vine cu recensămîntul "băiatul Săndicăi", adică eu. Aşa că, fără îndoială, aflase şi bătrîna Maria. Dar nu m-a întrebat nimic de mama: mă privea fix şi zîmbea. Poate era înduioşată? Eram tentat s-o întreb cîte ceva despre istoria veche cu mirele omorît. N-am întrebat-o. Aş fi fost prea măgar. Am bănuit că i-aş fi stîrnit nişte răni.