29.05.2020
Ca foile de ceapă. Înfăşurate unele în altele, mă îmbracă şi mă protejează: a-casa, a-curtea, a-cartierul. Zilele astea, în starea de urgenţă, am doar două ore pentru străbătut cartierul. Am cunoscut în sfârşit poliţistul nostru de proximitate, am râs împreună (fără mască, pentru că eu nu am, iar el şi-o purta sub bărbie), am admirat toate magnoliile din vecini (una are flori galben intens), am salutat toţi câinii din curţi (şi nu sunt puţini) şi mi-a cam ajuns. Cartierul meu e cam nesărat.

În schimb, curtea! Nu e petec de pământ pe care să nu-l fi ştiut când acoperit de iarbă înaltă, când neîngrijit şi uscat, o dată pardosit cu padele alb-roz dar arătându-şi cioturile uscate ale foştilor caişi-meri-piersici, altă dată învelit în nisip pentru bucuria copiilor, apoi îngrădit pentru padocul câinilor adunaţi de pe străzi sau de la hingheri, sau săpat adânc din timp în timp, pentru vreo înmormântare de câini, pisici, broaşte ţestoase, ba chiar şi a unei ciori. Da, despre curte pot povesti omieşiunadevieţi.

Ce vremuri! Curtea era la început uriaşă. Cuprindea şi locul de casă de alături. În zona aia, cineva săpase şi zidise pentru o viitoare fundaţie şi o abandonase. Nu ştiu nici azi dacă îşi dorise o piscină sau o casă. Fapt e ca rămăsese piscina. Acolo era grozav, când ploua, se aduna un fel de mocirlă, din care destul de repede creşteau buruieni înalte, unele înflorite, altele cu spice în timpul verii. Acolo bâzâiau albinele şi acolo se agitau în timpul zilelor de vară fluturi coloraţi (nu ca ăştia care se mai rătăcesc azi prin curte şi care sunt mici şi albi). Astăzi aş fi zis că piscina devenise o deltă urbană naturală. Atunci îi spuneam groapă. Şi tot acolo eram trimişi, verii mei şi cu mine, să ne căutăm eventualele daruri lăsate de Iepuraş în Duminica Paştilor. Cu ocazia aia, când se aduna tot neamul la masă, încă de dimineaţa începea forfoteala. Care cum venea, avea ceva treabă prin curte, unde noi nu mai eram lăsaţi să ieşim. Nici prin gând nu ne trecea că mătuşile îmbrăcate elegant de sărbătoare coborau în groapa noastră şi ascundeau printre buruieni cadourile aduse. Cadourile era musai să fie asemănătoare, pentru că erau la comun, aşezate în trei grămăjoare la oarece distanţă unele de altele, noi fiind trei, ceilalţi veri erau prea mari ca să caute în fundul gropii. În general, primeam ouă mari de lemn, pictate cu câte un iepure gras, care ducea nu se ştie cui, un coş cu ouă colorate. Ouăle astea de lemn, înalte cam de 30 de centimetri, şlefuite frumos şi lăcuite, se desfăceau în 2 bucăţi de-a lungul ecuatorului şi puteai găsi înăuntru exclusiv dulciuri. Cum de nu ni se tocea curiozitatea de la un an la altul, când primeam mereu alte ouă de lemn, pe lângă piese de lenjerie folositoare marca Tetra, aduse de restul familiei, nu înţeleg. Dar în fiecare an tremuram de nerăbdare să descoperim fiecare primul, grămăjoara cu conţinutul cunoscut. Într-un an însă, când noi aveam deja în jur de cinci ani, am primit trotinete! A fost un dezmăţ de strigăte şi înghionteli, pentru că una era roşie, alta albastră şi alta verde. Fiecare cu norocul lui şi cu nemulţumirea lui. Mă minunez şi astăzi, când îmi amintesc că trotinetele erau aşezate în picioare şi nu se întrezărea dintre bălării decât ghidonul. Încă de pe atunci, curtea asta avea vocaţie de maidan fericit.


text & foto: Ioana Popescu

***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.

0 comentarii

Publicitate

Sus