09.08.2020
Pentru omul religios, pelerinajul este o experienţă dacă nu decisivă, cel puţin una importantă. Pentru o vreme, părăseşti lumea ambientală, devenită cu totul banală datorită prea marii familiarităţi cu ea, şi porneşti la drum atras de farmecul irezistibil al sfinţeniei, în multitudinea ipostazelor ei: sfântul mormânt din cetatea Ierusalimului, o mănăstire cunoscută pentru viaţa aparte a celor care s-au nevoit în ea, luptând aprig împotriva patimilor şi concupiscenţelor, sau trupul înmiresmat al unei fiinţe care a depăşit graniţele comunului, atingând culmile celeste ale veşniciei.

Mi s-a întâmplat să particip în două rânduri la pelerinajul prilejuit de praznicul Sfântului Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureştiului (pe 27 octombrie). Prima dată am nimerit, pur şi simplu, la rând fiindcă am zărit în marea de oameni o veche prietenă: pe Cerasela. M-am alăturat credincioşilor, alternând sporovăiala, cu clipele de adâncire în sine: mă rugam cu rugăciuni scurte, improvizate, sau citeam acatistul sfântului, uimindu-mă de delicateţea sa sufletească: fiindcă omorâse din greşeală o pasăre, păstorul teofor s-a pedepsit să meargă desculţ amar de vreme.

Orele se scurgeau ca apa printre degete. Între timp, ni s-a alăturat Angela, cea care avea să-mi devină soţie. După 8, 9 ceasuri de aşteptare densă, am simţit apropierea vicleană a oboselii care îţi înmuia oasele, a sâcâitoarei nerăbdări, iar la mijirea zorilor acestora li s-a adăugat ca aliat frigul muşcător.

Ajuns, în cele din urmă, la poalele dealului patriarhiei, m-am simţit ca un atlet care abia de acum încolo urma să ia startul, din spatele liniei trasate ferm cu creta. Nu mai aveam mult până la ţintă. Pelerinajul, deci, avea în el ceva iniţiatic: trebuia să înduri cu stoicism foamea care îţi rodea ca un şoarece flămând măruntaiele, vântul şfichiuitor, oboseala de granit pentru a accede la o altă stare, superioară, greu de cuprins în cuvinte: aveai doar câteva clipe la dispoziţie să săruţi mâna înmiresmată a Sfântului Dimitrie şi să îl rogi să mijlocească la Cel de sus pentru binele celor dragi, pe care îi purtai ca pe o dulce povară în inima ta: rude, prieteni, cunoscuţi. Coborai dealul, cu sufletul învăluit într-o oboseală plăcută, în timp ce o mică flacără te lumina şi încălzea pe dinăuntru.


text şi foto: Ciprian Voicilă

***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.

0 comentarii

Publicitate

Sus