Era descurajant să fiu la capătul oraşului, după ce gravitasem în diverse puncte ale zonei centrale, dar vara atenua deficitul de încredere. Dacă ar fi să privesc oraşul de sus, eram undeva la intrarea în labirint. Îmi era mai ales limpede că nu aveam să stăm prea mult nici aici, voiam înăuntru, acolo unde se încurcă iţele. Bine măcar că locuiam la etajul unu. Ferestrele erau protejate de perdeaua verde a copacilor din grădiniţa blocului, iar căldura putea fi suportabilă. Lumina abia ajungea în cameră, de unde şi aerul de vizuină. Poate şi din cauza asta m-am instalat pe o saltea direct pe mochetă, pentru a accentua provizoratul şi a mă obliga să găsesc rapid ceva mai în centru.
Aici veneam seara tîrziu pentru a pleca dimineaţa devreme. O garsonieră pentru somn, nimic mai mult, aproape nici o tresărire, nici un chef să găteşti, să desfăşori arsenalul vieţii. Un loc în care memoria s-a agăţat cîteva ori.
Prima dată, cînd am plecat la nuntă lui Lucian ţinută tot la o margine de oraş, în sălile de sub tribuna hipodromului din Ploieşti. Fusese o noapte aproape ireală, cu gazonul încins de pistă şi de noapte unde puteai coborî cu paharele de vin sau şampanie, cu muzici neobişnuite pentru nunţi provinciale în 2003, preluate din miercurile british din "Fire". Întoarcerea în garsoniera din Valea Oltului accentuase oboseala, iar la trezire nunta îmi părea un vis.
A doua oară, cînd am improvizat coperta cărţii lui Bogdan (Iancu), Fata din lift, un colaj făcut în grabă, după cum în grabă i-o ceruse şi editura Vinea, într-o după amiază cu lumina filtrată pentru o ediţie limitată a unuia din volumele bune ale Cenaclului de la Litere, dominat de fracturism. Varianta mai bună a ajuns coperta 1, cea cu nişte haturi din hîrtie creponată, cum probabil or fi fost cele de pe cîmpul învecinat, o dispunere în perspectivă putea sugera înălţimea, etajarea, a primit închiderea cărţuliei. Era un debut şi pentru mine. Copertagiu la margine de oraş.
A treia oară, în după amiaza în care bateria de la cadă devenise imposibil de strunit. Apa ţîşnea pe pereţi ca din artezianele de la Unirii de acum, noi ne luptam cu presiunea încercînd să opunem prosoape. Nu aşa se duce o luptă, fie şi cu apa fierbinte, cînd accesul la robinetele este blocat. În cele din urmă am învins.
A patra oară, la părăsirea garsonierei, cînd administratorul blocului, vecin de palier cu noi, după ce am încheiat socotelile cu întreţinerea, ne-a luat la alt gen de întrebări, fără să audă soţia, dacă i-am putea sugera cum ar putea găsi şi el o doamnă mai tînără, în centru. Ceva ocazional, desigur. I-am zis că nu ştim noi de lucrurile astea şi că aşa ceva găseşte în ziarele cu anunţuri, acolo unde sînt şi apartamente de vîndut sau închiriat. Marginea oraşului macină oamenii încet şi sigur la fel ca în centru. Şi duşi am fost, fără să mai privim înapoi.
text şi ilustraţie: Cosmin Manolache
***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.