Pe scurt, poate voi detalia altă dată, casa are o curticică la stradă şi una în dosul casei. Cea dintâi e mărginită de un gard de fală, din fier vopsit verde, cu volute, cârcei, ba chiar şi un fel de segmente de ulucă metalică, ceva frumos... Această curte în sine nu e interesantă decât din două motive, mai întâi pentru că e mărginită de trei meri ionatani - foarte bătrâni, dar atât de înalţi încât nu mai pot fi culeşi decât prin strângerea merelor căzute în iarbă - şi doi vişini la fel de înalţi, care însă pot fi culeşi de pe acoperişul de şiţă al casei; mai valoroasă decât fructele este de fapt umbra răcoroasă pe care pomii o aruncă asupra prispei. Deschid o paranteză despre prispă, care constituie motiv de frustrare pentru vecini, căci noi nu o folosim ca loc de privit (noi pe ei, ei pe noi), ci preferăm să ne petrecem timpul în curtea din spate, unde suntem înconjuraţi exclusiv de copaci şi de un fir de apă şi unde nu ne vede nimeni. Prispa rămâne astfel doar prilej de mirare şi bucurie pentru noi, căci nu ne săturăm să îi admirăm arcatura ciudată, ori de câte ori ne apropiem din stradă spre acasă. Cealaltă particularitate a curţii din faţă este faptul că nu iubeşte florile. Iarba creşte dintr-un strat de câţiva centimetri de pământ care acoperă un platou de piatră. Am adus pământ şi seminţe de nalbă de pe şanţ, căci nalbe cresc în sat peste tot printre bălării şi nu în grădini, pentru că nimeni nu le apreciază aici. Nimic. Am încercat cu trandafiri de ţară, modeşti dar rezistenţi. Nimic. În schimb, peste tot răsar din iarbă lăstari de vişin, pe care sunt nevoită să-i hăcuiesc periodic. Aşadar, curtea noastră, fără flori şi fără noi în miradorul-vitrină al prispei, face figură ciudată în contextul satului.
Curtea din spate era acum câţiva ani doar un loc viran, populat exclusiv de mormane de piatră, resturi de materiale de construcţie şi gunoaie. Nimic încurajator, dar tocmai faptul că am domesticit-o noi o face specială. La fel ca vulpea lui Saint Exupery, voi povesti cum am reuşit, la întâlnirea de vinerea de peste vreo lună (după o scurtă vacanţă), în acelaşi loc şi în aceeaşi zi, cum ne-am obişnuit deja.
text şi foto: Ioana Popescu
***
#CasaDe_aCasa | Istorii din loc în loc, la un loc este o campanie online de colectare a unor istorii despre locuire ce se vor constitui într-o arhivă. Fiecare dintre noi are poveşti ale locuirii în propria casă ori aiurea. Trimite pe adresa [email protected] o poveste şi o imagine (foto, colaj sau elemente vizuale) care să o ilustreze. Adaugă şi câteva cuvinte despre tine sau ataşază un link către website-ul personal / pagina de instagram sau facebook. Contribuţia ta va fi parte din Arhiva Timpului Prezent şi din rubrica casa de-a casa de pe LiterNet.