Afară plouă, Alessandro! (III)

Peste câteva săptămâni am stabilit să ne vedem în parcul Nymphenburg. Nici nu mă mai gândeam la Alessandro. Mă gândisem că renunţase şi mi-era destul de indiferent. Zilele curgeau cu voia sau fără voia noastră.

De dimineaţă m-am pregătit să plec la cumpărături, m-am urcat în maşină, am umplut în mod automat coşul, sperând ca fiul meu, Ştefan, să ştie mai bine ca mine ce facem. Să ţină o evidenţă a ceea ce am luat. La întoarcere am întâlnit lesbienele de la parter şi ne-am salutat unii pe alţii. S-au urcat pe bicicletă şi au dispărut în grabă în timp ce noi descărcam cumpărăturile. Amândouă îmbrăcate cu polo-shirts şi pantaloni scurţi, şi tunse bărbăteşte. Doar dacă le priveai cu multă atenţie îţi puteai da seama că nu sunt doi băieţi tineri mai pirpirii.

Acasă am pus nişte apă la fiert pentru nişte crenvurşti. Eu mi-am trântit nişte salată de fructe de mare peste o mână de salată verde. Era atât de bună, că m-am înveselit brusc. Apoi am mâncat nişte îngheţată Häagen-Dazs de mango şi mure. Băiatul şi-a mâncat crenvurştii în linişte cu chiflă şi muştar. Apoi am plecat spre München să-i luăm ochelarii cei noi. Îi crescuseră dioptriile foarte tare de la un an la altul. Eu doream să mă uit şi prin magazine. Am intrat într-un magazin de pantofi, apoi într-un magazin nou deschis în apropiere de Marienplatz, unde aveau în ofertă foarte multe rochii de vară. Am găsit o rochie roz şi habar n-am ce am găsit la ea atât de fantastic, dar deşi nu mai aveam timp să o probez, am cumpărat-o fără să stau pe gânduri. Era perfectă pentru zilele fierbinţi de vară. Când am probat-o acasă, mi s-a părut cea mai frumoasă rochie pe care am avut-o vreodată. Aducea cu o lalea întoarsă invers. Avea forma unui clopot şi, pe centru, un pliu care forma două petale.

Apoi am băut pahar după pahar Amaro.
Apoi i-am pus cheia de gât băiatului şi am plecat în oraş.

Era rece, bătea un vânt foarte puternic. Vremea cunoscuse o schimbare dramatică în rău. Nu era o zi bună pentru plimbări în parc. Cerul atârna cenuşiu deasupra noastră, prevestitor de rele şi descurajant. Totuşi era ceva în aer, copacii aveau frunze tinere, de un verde proaspăt, iarba crea un contrast straniu cu griul întunecat al aleilor şi al cerului. Aerul, irespirabil de la vântul care aproape ne lua pe sus, avea o prospeţime încărcată de potenţe necunoscute. Eu purtam o geacă cu ţinte şi capse care-mi dădea un aer de adolescentă cu preferinţe muzicale în zona rockului, şi deşi totul era negru în ţinuta mea exterioară, pe dedesubt aveam un tricou roz cu un imprimeu ca din câteva tuşe care reprezenta chipul unei femei cu o pălărie, într-o poziţie şic, cu o privire seducătoare aruncată peste umăr. Miroseam a Panthere, un parfum de la Cartier. Făcusem o baie lungă de dimineaţă în săruri mirositoare, îmi spălasem părul, îmi dădusem cu cremă de corp, mă fardasem îndelung. Privisem pe geam ploaia, neştiind ce să fac, dacă să amân întâlnirea sau nu. Să îi scriu: Alessandro, afară plouă. În momentul în care m-am decis să scriu, ploaia a părut să piardă din putere. Peste cinci minute, nu mai ploua deloc. Aşa că acel mesaj nu a fost trimis niciodată.

L-am aşteptat în staţia de tramvai, în Notburgastraße, lângă pod, pe un vânt infernal care-mi tăia respiraţia. A întârziat, iar eu am stat acolo privind în toate direcţiile, dârdâind de frig sau încercând să mă încălzesc mergând, fără să mă îndepărtez prea tare de punctul de întâlnire. Am dat o raită primprejur din timp în timp.

De fapt stătuse în maşină şi mă privise de la distanţă. Nu a avut nicio explicaţie pentru comportamentul lui. Am intrat în parc împreună şi ne-am încălzit în restaurantul dinăuntru. El a comandat o bere, eu o cafea. Era plin. Noi ocupasem ultima masă liberă. Ceilalţi mâncau, dar mie nu-mi era foame. Nici lui. Încă încercam să ne ghicim unul pe altul, ne adulmecam cu precauţie, doar era a doua întâlnire şi atât.
"Nu ai venit cu maşina?", l-am întrebat.
"Ba da", a răspuns.
"Şi chiar ai de gând să bei berea aia?"

A dat din umeri. M-am aplecat şi am inversat băuturile între noi.
"Mă îngrijesc de binele tău. Nu te pot lăsa să conduci maşina după ce ai consumat alcool."

Alessandro ştia totul despre vinuri şi despre brânzeturi şi s-a autointitulat expert în lacurile din Germania, aşa că atunci, la a doua noastră întâlnire, în timp ce eu îl priveam zâmbind, sorbind încet din bere şi lăsând alcoolul să-şi facă treaba, aceea de a mă face pe mine să fac ceea ce în mod normal nu pot, a vorbit într-una despre brânzeturi. Despre soiuri, metode de fabricaţie şi despre perioade de maturare.

Când am ieşit, l-am întrebat cu îndrăzneală dacă pot să îl iau de braţ. Berea avusese efect. "Sigur", mi-a spus. Aceea a fost prima oară când ne-am atins. L-am luat de braţ, simţindu-i carnea braţului fermă sub pânză, iar antebraţul meu îi era lipit de cutia toracică. Apropierea fizică a fost încărcată de foarte multă emoţie de ambele părţi. Îl auzeam cum respiră accelerat.

Mai târziu ne-am încrucişat mâinile să ne putem ţine de talie unul pe celălalt. Am mers în pas perfect sincronizat. Am străbătut parcul în toate direcţiile, am ales cel mai frumos loc şi ne-am aşezat pe o bancă. Ne-am sărutat ore în şir. Am privit raţele de pe marginea lacului cum ne privesc curioase, să vadă dacă avem ceva să le dăm de mâncat. Nu aveam. Ne-am sărutat îndelung, până ne-au durut gâturile să stăm răsuciţi, apoi l-am încălecat, ca să stăm faţă în faţă, şi ne-am mai sărutat aşa vreo oră. Ne mai rezistând în poziţia aceea din cauza durerii îngrozitoare în genunchi de la scândurile de lemn ale băncii, m-am ridicat spunând:
"Asta o să doară."

El m-a corectat, înţelegând greşit:
"Nu, asta o să fie ceva frumos, care o să ne îmbogăţească vieţile."

L-am privit surprinsă. Îmi mai spusese cineva acelaşi lucru, cu aproape aceleaşi cuvinte: Asta o să fie ceva frumos. Bărbatul de care el îmi amintea foarte tare. Doar că n-a fost deloc aşa cum a prorocit. Promisiunea a fost încălcată cu cruzime. Asta m-a blocat un pic, m-a inhibat într-un mod pe care nu i-l puteam explica lui Alessandro. Simţeam o confuzie la mine în cap, imaginea altcuiva se îmbina cu a lui, se suprapuneau, se intersectau, contururile se contopeau, mintea mea simţea că ceva poate greşit din punct de vedere moral avea loc în acel moment, dar mi-am spus că la urma urmei toată lumea are de câştigat de aici şi fiecare primeşte ceea ce doreşte. Că nu are sens să sap după răspunsuri. În ochii lui mi-am văzut refacerea, revenirea la normalitate, terapia ideală pentru tot ce se întâmplase în ultimii opt ani. Soţul meu dovedise gusturi foarte bune. Se încurcase cu iubita unui astfel de bărbat, pentru care simţeam categoric atracţie, şi care era atras la rândul lui de mine. Dezertase lăsând în urmă un cadou important. Plecase din anii de iad dintre noi, se aruncase în braţele unei alte femei despre care habar n-aveam nimic, nici măcar cum arată, găsise ceva mai bun pentru el, în loc să încerce să supravieţuiască durităţii şi duşmăniei dintre noi, dar făcând asta îmi făcuse mie un foarte mare bine.

M-am gândit că mă trezisem de dimineaţă într-o stare foarte proastă, de parcă m-aş fi ridicat din mormânt. De parcă aş fi murit şi aş fi fost resuscitată de o putere supranaturală. De parcă trebuia să-mi reamintesc mersul, vorbitul, respiratul. Păreau nişte vechi obiceiuri uitate. Dorinţa mea de a pune la loc capul pe pernă, de a nu mă ridica, de a nu respira, de a nu confrunta realitatea, de a nu accepta noua zi, de a o forţa să nu înceapă întrucât mă prindea complet nepregătită, fusese topită de imaginea acestui bărbat aproape necunoscut, care deja avea un plan şi dorea să îl pună în aplicare. Planul lui era să ne iubim pentru că am fost părăsiţi. Să ne răzbunăm pe cei care ne părăsiseră combinându-ne la rândul nostru. Întâmplarea făcuse că ne plăcusem, iar întâmplarea mai aducea ceva, aducea faptul că el semăna cu un bărbat din trecutul meu. Iar eu mă aflam în acel moment în braţele lui. Planul funcţiona. Poate că a doua zi aveam să mă trezesc altfel, în saliva lui, în buzele lui, în corpul lui, exista această promisiune.

Am străbătut parcul spre ieşire ţinându-ne de umeri şi talie, în pas sincron. Simţindu-ne unul pe celălalt, iar asta făcându-se să privim în jur cu ochi noi. Vieţile noastre erau schimbate pentru că ne ţineam de mână, ne schimbase viaţa acea întâlnire, o nouă perspectivă se născuse, o posibilitate neaşteptată, iar noi aveam s-o ducem la bun sfârşit. Nimic nu mai era ca înainte, iar asta a fost clar deja de la acea a doua întâlnire. Aveam nevoie unul de celălalt. Să ne ţinem vii. Să ne menţinem tineri unul pe celălalt. Să ne vindecăm unul pe celălalt.

Nici n-am apucat să ieşim din parc, că vremea s-a şi îmbunătăţit, aşa, de la o clipă la alta. S-a făcut cald. Aerul era umed, dar se simţea foşnetul acela al verii, vesel, de frunze, de păsări, de insecte, de vânt tandru împletindu-se armonios în toate aceste ingrediente, în acest tot delicios. Vara aşteptată încolţea acolo deja, era grea de zgomote dulci şi arome. Ni s-a infiltrat în oase, contaminându-ne cu bine şi galben şi plăcere. Natura ne-a prins repede în jocul ei, cu verzurile ei adânci. Deodată m-am simţit ca şi cum aş fi prins putere să exist.

M-am simţit chemată la viaţă.

Am privit spre mâinile noastre împletite în timp ce el îmi povestea despre el, despre călătoriile lui, despre slujbă, despre planuri de viitor.

Tot sclipiciul acela! Soarele luminând doar o parte din frunze, iar ele încadrate de umbra celorlalte, tremurând în vânt. Lumini care pulsau pe traiectorii aleatorii. Dar nu numai că există acea muzică, dar şi vocile oamenilor sunau altfel pe acel fundal. Vocea lui Alessandro căpătase potenţe necunoscute. Vocile oamenilor sunau mai lente, mai sigure pe sine, mai pline, aveau o bucurie în ele, ca şi cum erau gata îmbibate cu ritmul verii în marş spre noi.

Apoi am plecat spre München Freiheit, la un restaurant italienesc care se numea Al Pacino. De cum am intrat, atmosfera ne-a izbit: animată, copleşitoare. Chelnerii vorbeau tare în italiană, întâmpinând zgomotos clienţii. Am comandat baby-calamari cu legume. Am băut un pahar de Lugana, el şi-a luat vin roşu. Am vorbit despre vrute şi nevrute. Chelnerii vorbeau tare lângă uşă în italiană despre femei frumoase. În stânga noastră era un cuplu bizar. Ea plescăia când mânca şi lăcomia cu care se arunca asupra mâncării era foarte neplăcută. Arăta a prostituată, dar cu toate acestea, păreau un cuplu. Ea îi tot arăta din când în când pe ecranul telefonului chestii de pe internet pe care trebuiau neapărat să le cumpere împreună. El avea o înfăţişare neutră, putea fi orice. Putea avea orice meserie. Orice vârstă.

De cealaltă parte a mesei noastre se aflau un bărbat şi o femeie care clar erau colegi. Între ei exista o relaţie profesională. O formalitate care nu mai putea fi înlăturată. Aveau amândoi peste patruzeci. Ea era masivă, el mic şi slab. Avea umeri înguşti şi chelie. Aspect caricatural. O postură de om nesigur pe sine, invizibil pentru femei, dar poate cu calităţi ascunse care îi permiteau să facă astfel de tentative ca cea de acum. După privire şi limbaj corporal, părea să fie dispus să continue seara împreună cu acea femeie într-un loc mai intim. Când femeia s-a ridicat prima, mi-am dat seama că este cu mult mai înaltă decât el. Nu era numai de două ori în lăţime faţă de el. Dragostea asta uneori pare absurdă. Şi-a îmbrăcat haina cu gesturi energice care nu lăsau loc niciunei interpretări şi şi-a luat la revedere în cel mai oficial mod cu putinţă de la el.

După ce am plătit, am luat-o pe jos spre Odeonsplatz.
Am intrat spontan la un concert în Kunsthalle. Era un concert de pian şi poezie.

Un bărbat ne-a aşezat în grabă două scaune chiar în rândul al doilea. În dreptul meu era un tablou de Sorolla care se numea Barca albă. L-am privit multă vreme, în timp ce ascultam. Apa, cei doi copii în jurul bărcii. Lumina jucându-se lângă mine. Între timp, actorul a început să recite în engleză din Lorca:
Apoi ne-am despărţit. Eu am luat-o spre metroul de suprafaţă, dar era blocat. Nu am înţeles dacă se aruncase cineva în faţa trenului şi murise, sau doar cineva mergea de-a lungul şinelor, anunţul era prea neutru. Am schimbat staţia şi am luat metroul spre Odeonsplatz. De acolo am luat U5 spre Neuperlach. Era aglomerat. Mulţi se gândiseră să facă acelaşi lucru ca mine. Să meargă până la Ostbahnhof şi să vadă mai departe de acolo. Pe scaunul din faţa mea stăteau două fete foarte tinere, una dintre ele cu o coafură retro, umflată, cu bucle mari. Amândouă purtau rochii elegante, mulate pe trupurile lor slabe. A venit repede trenul meu şi am găsit loc să stau jos. Trecuse deja de 12. Mi-am privit telefonul. Aveam şaisprezece missed calls de la fiu-meu.