M-a aşteptat în staţia cea mai apropiată de locuinţa lui. Eu schimbasem două mijloace de transport şi făcusem o oră ca să ajung la locul de întâlnire. Era îmbrăcat la costum, ca de obicei, iar pe deasupra avea un pardesiu gri-albastru. Amândoi eram foarte solemni. Probabil că dinafară cineva ar fi crezut că mergem la o înmormântare a unui prieten drag, sau la o decernare a unui premiu pentru o întreagă carieră în lupta cu cancerul. Eram amândoi în egală măsură tensionaţi şi sobri. I-am povestit că stătusem în tren lângă o femeie care vorbise tot timpul despre slujba ei ca asistent social. Femeia povestise că are grijă de o fată obeză cu un tată în puşcărie şi un frate alcoolic. Că este în pericol de sinucidere în permanenţă şi că nu o poate slăbi din ochi nicio clipă. Că îi este frică până şi când merge la toaletă. Se întreabă dacă nu cumva fata s-a sinucis închisă acolo, pe veceu. Fusese abuzată sexual la şase ani, nu avea mamă, şi se automutila regulat. Alessandro a fost îngrozit de poveste. I-am spus că femeia povestea în aşa fel încât îi puteai ghici dispreţul, sila pentru fata pe care o îngrijea, dar şi înţelegere şi compătimire totodată. Munca pe care o făcea o consuma foarte tare. O ura pe fată din toate puterile. Neputinţa ei o înspăimânta, iar toate contradicţiile astea coexistau. Apoi deodată am tăcut, gândindu-mă că nu se potriveşte o asemenea poveste în situaţia noastră.
După un slalom pe străduţe, am ajuns la el. Locuia într-un bloc cu şapte etaje. Serviciul lui se afla în apropiere, mi-a spus. Era un apartament cu două camere, aproape nemobilat. Nu ştiusem la ce să mă aştept, dar am gândit că poate este o locuinţă închiriată pentru astfel de aventuri. Dar nu era. Acolo locuia el. Mai întâi am rămas în hol, incapabilă să mă mişc de acolo. Mă copleşise spaima. Apoi el mi-a pus un pahar de vin roşu în mână, vorbind molcom, fără să se oprească, folosindu-şi vocea în scopuri sigure, acoperind spaima mea cu o învelitoare fină de vorbe anesteziante. Cu toate acestea, primul sfert de oră l-am petrecut în hol. Mă descălţasem, dar orice altă operaţiune părea imposibilă pentru mine în acel moment.
"N-ai de gând să te mişti din hol?", m-a întrebat.
"Ba da, doar că...", însă nu îmi venea în minte nimic, nici măcar cât să îi explic ce simt.
El intrase în sufragerie şi îşi dăduse sacoul jos, îşi scosese de la gât legitimaţia de serviciu şi o aşezase pe masă. Puteam vedea ce face. În dreapta mea se vedea dormitorul. Mă aflam singură cu acel bărbat acolo şi deodată nu mai ştiam ce vreau. Dacă e bine sau nu ce fac. Dacă este într-adevăr ceea ce-mi doresc. Să fiu acolo, să fac acel lucru. Mă temeam de momentul în care aveam să-mi dau jos hainele. Acela era un lucru mare. Implica enorm de multe lucruri. Din trecut şi din viitor. Implica o vulnerabilitate pe care nu eram sigură că vreau s-o aduc asupra mea din nou. Era şi prea devreme, pe de altă parte. Simţeam că prin asta aveam să-mi trădez soţul într-un mod ireversibil, simţeam că astfel se termină ceva ce încercam în mod artificial să menţin de atâta vreme. Că tot acest timp în care încercasem să lucrăm la relaţia noastră fusese doar timp pierdut, iar asta sigilam eu acum. De atâtea ori fusesem în pragul rupturii iremediabile, dar că de data asta stăteam în faţa ei cu adevărat. Iar asta din cauza celui pe care-l aveam în faţă şi nu a lucrurilor pe care aveam să le facem unul cu celălalt.
"Nu mi-ai spus cum ţi s-a părut lista mea cu motivele pentru care te consider nebună", mi-a amintit.
"Mai bine să nu vorbim despre asta...!", am mormăit deodată amintindu-mi de acest lucru neplăcut.
A râs. Îi citisem e-mailul într-o pauză de la făcut şmotru prin casă şi nu-mi prinsese bine citirea lui. Nu crezusem cu adevărat că se va apuca să întocmească o astfel de listă. Crezusem că remarcase tonul meu sarcastic. Dar nu. Iar el era categoric omul listelor şi a lucrurilor bine etichetate şi odonate în categorii şi sub-categorii. Nu exista nimic neclar pentru el.
"Mă consideri nebună pentru că m-am întâlnit cu tine. Dar te bucuri că m-am întâlnit cu tine. Că aveam fondul de ten inegal întins pe faţă puteai să-mi spui pe loc, nu să merg până acasă aşa."
"Erai dulce... Nebunia are farmecul ei. Nu am vrut să te supăr, am vrut doar să te amuz şi să-ţi arăt că nu poţi face nimic greşit în ochii mei. Apoi ai văzut că am scris şi o listă cu motivele pentru care te consider specială."
Am zâmbit.
"Puteai să îmi spui şi că am eticheta de la pulover încă prinsă de el."
A râs din nou. Apoi a spus pe un ton moale, citând din memorie e-mailul cu pricina părţile pe care eu nu le aminteam deloc acum:
"Neliniştea cu care te aştept la locul de întâlnire când tu nu ai sosit încă... Fericirea pe care o simt când îmi răspunzi la telefon sau la mesaje... Să îţi descopăr faţa familiară sub gluga unei haine pe care nu o ştiu... Să te îmbrăţişez şi să te sărut când vii, în ciuda miilor de oameni din jur... Să te privesc în ochi în restaurant, în jur să fie nebunie, dar să nu îmi pot lua privirea de la tine... Sentimentul pe care îl am când îmi dai un ultim sărut inocent când ne despărţim. "
M-a îmbrăţişat. Mi-a luat paharul din mână şi l-a aşezat lângă telefon, pe dulăpior. Apoi a început să mă dezbrace încet până la lenjeria intimă, m-a ridicat în braţe şi m-a dus până în pat, în dormitorul inundat de soare, apoi mi-a adus şi paharul. A rămas în picioare şi a început să se dezbrace la rândul său. Şi-a deschis câte un nasture de la cămaşă încet, apoi a aşezat-o pe spătarul scaunului din apropiere. Şi-a scos tricoul alb pe care-l purta pe dedesubt şi a făcut acelaşi lucru şi cu el. Şi-a desfăcut cureaua, fermoarul, apoi şi-a dat jos pantalonii.
"Ştii ce se spune despre italieni?", am întrebat sorbind din pahar alene, în cot, tolănită pe pat. "Că sunt gălăgioşi, vorbesc tare, nu ajung niciodată la timp."
Aşa în picioare, gol puşcă, mă privea ca un băieţel dezarmat, luat prin surprindere în cel mai nepotrivit moment.
"Nu sunt gălăgios," a spus după o clipă de confuzie. "Vorbesc pe un ton normal şi îmi repugnă oamenii care ţipă. Asta că nu ajung la timp, e adevărat. Dar am mereu o explicaţie raţională, nu o fac intenţionat, iar tu ştii. Mereu mă ţine ceva în loc, mă opreşte să ajung la timp. Nu e vina mea. Este mereu ceva obiectiv."
"Că sunt şoferi foarte proşti, că nu respectă semnele de circulaţie, că vorbesc în continuu la telefon şi că vorbesc foarte mult în general. Că folosesc mult gel de păr. Că sunt legaţi foarte tare de mamele lor."
"Asta da. La mama!"
"Că sunt pasionali. Că sunt buni amanţi."
"O, crede-mă, italienii sunt la fel de proşti amanţi ca peste tot în lume. Sigur, nu eu, eu sunt cu adevărat cel mai bun, ceea ce îţi voi dovedi imediat."
"Şi că sunt violenţi."
"Eu nu sunt violent..."
"O româncă a fost ucisă de amantul ei italian acum câteva săptămâni. A împuşcat-o. Am aflat asta dintr-un ziar de scandal."
"Ce rost au discuţiile astea despre naţionalitate? Când văd un grup de italieni pe undeva, nu ştiu unde să mă ascund. Fug de ei ca de dracu'. Nu ştiu de ce mai aduci asemenea stereotipuri în discuţie. Ce se întâmplă aici nu are nicio legătură cu ţările din care venim. Aici suntem pe tărâm neutru, ne aflăm în Germania. Aici nu mai suntem nimic. Aici avem libertatea să fim orice dorim."
"Şi eu la rândul meu fug de românii mei...! Din când în când. Crezi că am putea înfiinţa un popor format doar din două persoane?"
"Nu ştiu. Putem încerca", a spus şi s-a lungit lângă mine în pat.
Am petrecut împreună ore în şir. Am golit împreună, încet, sticla de vin. Din când în când am vorbit. Când am văzut cât de târziu se făcuse, am făcut un duş în grabă, m-am pieptănat, mi-am refăcut machiajul pe care el îl luase de pe faţa mea cu săruturile lui. Încăperea mirosea puternic a sex. Un amestec al ambelor trupuri, aromat, ameţitor, greu, animalic. De sudoare şi secreţii şi respiraţii.
Am mâncat baghetă cu Provolone în tăcere, în bucătăria mică şi ordonată, şi am dat pe gât ce ne mai rămăsese în pahare.
"Este ieşit din comun de curat aici", am observat.
"Iubita mea se laudă că este o foarte bună gospodină."
"Este", am admis.
"A rămas aşa de când a plecat."
M-a privit ca să înregistreze pe chipul meu semnale despre ce ar trebui să răspundă, apoi a adăugat:
"Asta nu e o calitate pe care să o caut eu într-o femeie."
Am zâmbit. Un bărbat care minte după sex, înseamnă că va suna şi după.
"Soţul meu va fi fericit cu ea", am concluzionat.
El avea o şedinţă importantă în firmă şi era grăbit, aşa că am luat liftul împreună şi am ieşit în stradă. Am pornit împreună înspre staţie, dar deodată, fără nici un cuvânt, fără să-şi ia la revedere de la mine, ori să mă privească măcar, a grăbit pasul şi a luat-o înainte. Curând l-am pierdut din vedere. Cândva a dat colţul în bulevard, iar când eu am ajuns la bulevard, el tocmai intra pe uşa marii corporaţii unde lucra făcând parte din managementul de top. Vedeam clădirea de la distanţă. M-am târât ca un animal pe moarte până în staţie. Am fost convinsă că acest fel abominabil de a te despărţi de cineva fusese semnalul că nu ne vom mai întâlni niciodată. Am fost convinsă că acela era sfârşitul. Că avusese ce îşi dorise. Se răzbunase şi cu asta nu mai aveam să ne vedem niciodată.
(va urma)