Mă înscrisesem ca şomeră la oficiul forţelor de muncă cu o săptămână înainte şi după o discuţie de o oră cu o angajată, hotărâse să mă trimită la acest curs. Dacă soţul mă părăsise şi copilul era îndeajuns de mare să se descurce singur, era momentul potrivit să îmi găsesc o slujbă. Dar nu ştiam ce mai puteam face. La oficiul forţelor de muncă mi se spusese că în meseria mea nu mai puteam reveni. Publicitatea e pentru oameni tineri. Aveam puţine şanse dacă nu mai lucrasem unsprezece ani. Nici alte sugestii ale mele nu mai intrau în discuţie. Ca să lucrez ca bibliotecară aveam nevoie de studii care durau trei ani. Un job într-o galerie de artă este ceva ce aproape că nu mai există, mi-a spus această femeie. Nu a fost uşor să aud astfel de lucruri. Sentimentul ratării m-a copleşit. Am simţit vinovăţie faţă de viaţa mea şi faţă de mine. Căderea pe scara socială mi se părea fatală şi definitivă. Cândva privisem cu superioritate slujbe ca aceea de bibliotecară. Între timp devenise pentru mine ceva inaccesibil. Nici nu-mi dădusem seama când anume se întâmplase o asemenea oroare. Să stau acasă fără să fac nimic părea un scenariu de coşmar. Mă luptasem deja mai mult de zece ani cu izolarea socială şi lipsa de sens.
M-am dus direct la adresa la care se ţinea cursul. Nu a fost uşor să-o găsesc. De fapt, am găsit, dar intrând în clădire, parcurgând micul hol, deschizând uşa unde credeam că ar trebui să fie ce căutam, am dat peste o masă de feţe negre pe care le-am categorisit imediat. Le-am clasat într-un sertar al minţii. Mi-am spus că nu este posibil să fie acesta cursul la care sunt trimisă.
M-am mai învârtit vreun sfert de oră dezorientată, apoi m-am hotărât să intru acolo şi să întreb. Am deschis uşa, nu am apucat decât să spun: "Nu vă supăraţi_", că am auzit o voce de bărbat rugându-mă să intru şi să vin la el. Stând la un birou înalt, într-o cameră mică alăturată în care se mai afla doar o măsuţă cu un platou acoperit de folie argintie, fără să dea de gol conţinutul, un bărbat scund şi gras, cu ochelari şi piele închisă la culoare, mă aştepta.
I-am spus cum mă numesc şi de ce mă aflu acolo. Mi-a cerut hârtiile de înscriere şi le-a citit.
"Mă aflu în locul în care trebuie?", l-am întrebat neîncrezătoare.
Mi-a spus că da şi m-a rugat să iau loc în sală unde mai găsesc loc liber.
M-am reîntors în prima încăpere şi am văzut două scaune neocupate lângă singurul bărbat de acolo care mi s-a părut serios. Nu apucasem să îmi spăl părul în acea dimineaţă. Aveam nişte laţe slinoase, purtam blugi şi un tricou alb cu flori mari. Cei din jur erau extrem de ferchezuiţi, chiar dacă asta nu le ascundea condiţia.
Curând s-a dovedit că nu m-am înşelat deloc. Am aflat că aveam de fapt doi instructori. Unul dintre ei avea doi metri şi era blond, atletic, cu ochi albaştri. A ţinut să se prezinte pe larg, să ne povestească ce facultate a terminat, să spună că a lucrat până acum şase ani în managementul mai multor firme, dar din cauza unui infarct a fost obligat să se retragă. Avea doi copii şi era căsătorit cu o libaneză. Având în vedere că eu eram singura care îl putea înţelege, ceilalţi abia vorbind câteva cuvinte în germană în cel mai bun caz, a fost straniu.
Cel mic şi gras era grec, avea patruzeci de ani, ambele informaţii pe mine debusolându-mă, pentru că aş fi spus că are treizeci şi aş fi crezut că e arab. Ne-am scris numele şi adresele pe o listă. Apoi fiecare s-a prezentat, a spus ce educaţie are, unde a lucrat şi ce ar dori să facă în viitor. Pentru că majoritatea celor de acolo nu ştiau germana şi câţiva nici măcar engleza, le-au fost cerute buletinele pentru a fi trecuţi pe listă şi s-au căutat printre cei prezenţi traducători.
Pe rândul din faţa mea stătea un bărbat din Sierra Leone cu frizură rasta. Avea patru clase. Cei doi pakistanezi, care lucraseră în agricultură, aveau patru clase. Bărbatul din Nigeria avea opt clase, făcuse puşcărie pentru un motiv pe care l-a şoptit în engleză şi mergea la psiholog aici în Germania. Băiatul lângă care mă aşezasem era sirian, iar părinţii lui aveau o fabrică de materiale de construcţii unde lucrase şi el până când veniseră să îl ia în armată, iar în acel moment fugise din ţară. M-am uitat la el, era aşa pirpiriu şi fragil, un pic mai înalt decât mine. Cum să trimiţi aşa ceva să lupte în război? Mai erau şi doi tineri din Mali care lucraseră în agricultură începând de la vârsta de cincisprezece ani. Unul avea patru clase, celălalt doar o clasă.
Curând aveam să îmi dau seama despre ce era cursul.
"Cunoaşteţi mentalitatea germană?", a întrebat unul dintre instructori brusc, trecând la subiect. Apoi a început să vorbească despre punctualitate, despre cum să te îmbraci curat şi cum trebuie să munceşti pe rupte dacă vrei să ai o slujbă. Trebuie să stai peste program, să pui slujba înaintea oricărui alt lucru. Aici în Germania mentalitatea este cu totul alta decât în alte ţări.
"Care este mentalitatea în România?", mi s-a adresat, având în vedere că eram aproape singura care înţelegea.
"Aceeaşi", am spus.
Apoi a început să spună că aici oamenilor le este frică de străini. Că nu ştiu dacă ei sunt buni sau răi. Mai ales dacă au piele închisă la culoare şi cum nu trebuie să te mire că se sperie lumea de tine pe stradă.
"Dacă o bunicuţă care n-a văzut un negru decât la televizor te întâlneşte pe stradă, cum crezi că o să reacţioneze?", a întrebat spre noi.
Un bărbat care ştia destulă germană ca să înţeleagă, dar nefiind în stare să facă propoziţii, a răspuns cu un cuvânt pe care-l cunoştea: "Angst!"
"Exact!", a spus instructorul.
Grecul a intervenit şi el în discuţie.
"Dacă merg pe stradă, eu care am piele de culoare închisă şi merg încruntat, atunci lumea o să aibă cu totul altă reacţie decât la Frank care este blond cu ochi albaştri. De mine o să le fie frică, de Frank nu!"
Concluzia la această discuţie a fost trasă repede: "Dacă eşti negru, trebuie să mergi zâmbind pe stradă."
Apoi neamţul a început să vorbească despre mersul la toaletă şi a ţinut-o aşa vreo jumătate de oră. Când se duce el la toaletă după un străin, e dezastru. Străinul lasă în urmă o mizerie de nedescris şi atunci nemţii cred că toţi străinii sunt la fel. A explicat cum trebuie să freci cu peria de resturi şi că atunci când faci pipi, trebuie s-o faci aşezat. Că în Germania bărbaţii fac pipi aşezaţi. Că dacă un străin lasă veceul murdar, nemţii gândesc că străinii nu sunt buni de nimic. Aşa că trebuie să ne păzim reputaţia unuia celuilalt. Avem o imagine de impus. Noi, ca străini, ca grup. După aceea a continuat să vorbească despre cum în Germania oamenii sunt judecaţi după îmbrăcăminte şi slujbă. Dacă are slujbă sau nu. Un om fără slujbă nu valorează nimic. Dacă nu ai slujbă, afară din Germania! Iar dacă nu ştii germana, automat nu ai slujbă.
Spre ora zece, a mai apărut un cursant, un irakian tânăr, care a luat loc în rândul din faţă. Vederea mea a părut să-l impresioneze foarte tare şi când vorbea se răsucea mereu către mine. Părea să îmi vorbească doar mie. Mi s-a părut straniu ca un bărbat să aibă o reacţie atât de puternică la mine.
În seara aceea, când am ajuns acasă cu un maldăr de pungi cu haine, obosită şi enervată, am găsit în căsuţa poştală un e-mail de la Alessandro: "Sunt pe drum dinspre Naples spre Key West. Mă voi opri în Everglades, în alt punct, numit Shark Valley. Nu-ţi fă griji pentru mine, nu e nici un rechin acolo, doar aligatori. În Key Largo voi închiria un caiac şi voi vâsli printre mangrove. În Key West voi face o poză cu apusul soarelui şi una în faţa casei lui Hemingway şi ţi le voi trimite pe toate."
Aproape că mi-au dat lacrimile de bucurie.
(va urma)