21.06.2020
În zilele următoare am fost să îmi tund vârfurile, să mă vopsesc, am început să citesc articolele despre tratamente cosmetice, m-am uitat la tutoriale pe internet ca să învăţ să mă fardez şi am petrecut zile întregi prin magazine. Încă nu mă puteam hotărî să dau prea mulţi bani pe haine, dar am scotocit cu grijă toate secţiunile de reduceri.

Şi aşa a trecut ca în zbor o lună de zile. Nici eu nu ştiam cum. Între cumpărat haine şi învăţat să mă fardez, între documentare despre crime şi muzică în surdină cu care umpleam absenţa lui Alessandro. Aşteptând un curs de management pentru birou unde fusesem trimisă de instructorul grec după ce mă văzuse şi a doua oară. Considerase că ar fi ceva potrivit pentru mine, ceva ce aş putea face.

Pe bărbatul din Irak îl întâlnisem şi în tren când mă întorceam din München. Fericit că vin la el şi îi vorbesc, a scos actele sale cu mâni tremurânde, ca să îmi arate cum îl cheamă, ce cursuri face, unde l-au trimis pentru alt curs de germană, unde lucrează, la ce şcoală are grijă de copii, el fiind profesor de sport. Locuia într-o sală de sport cu sute de alţi refugiaţi de peste tot din lume şi nu putea să doarmă noaptea.

Găseam regulat câte un e-mail de la Alessandro care cuprindea încă din titlu promisiunea unei bucurii: "Salutări din Islanda!" Sau: "Din Roma, cu dragoste!". Îi urmăream traseul peste tot în lume. Mă uitam pe hartă să văd pe unde a mai ajuns. Această îndeletnicire mă făcea să visez. Am primit de la el selfiuri din Barcelona, din Paris, din Austria, de fapt, de aproape de peste tot. Doar în Asia părea să nu aibă drumuri.

Apoi într-o zi am început cursul de Management. În prima zi m-am trezit la 5.30 şi m-am pregătit încet să plec. Nu dormisem ca lumea, mă trezisem des peste noapte, temându-mă că nu va suna ceasul. Era iraţional, dar nu putusem face nimic împotriva acestui lucru iraţional. Am luat metroul de suprafaţă şi am ajuns cu jumătate de oră înainte. Privisem în tren feţele oamenilor. Proaspete, fără urmă de oboseală, şi m-am gândit că mă voi obişnui şi eu la un moment dat. Am intrat într-o brutărie Bio şi am comandat două croasante şi un ceai verde. Aveam un sandviş şi un măr, dar nu mâncasem de dimineaţă. Simţisem stresul până în măduva oaselor. Apa pentru ceai era prea fierbinte. M-am aşezat la masă, am mâncat doar un croasant, iar pe celălalt l-am băgat în cutie lângă sandviş. Croasantul era crud înăuntru şi avea un gust groaznic de cocă nedospită. Din ceai nu am reuşit să iau decât câteva guri, iar acelea mi-au ars tot cerul gurii. Asta s-a petrecut în aproximativ un sfert de oră. Apoi am luat-o de-a lungul gării şi am ajuns la sediu trecând pe sub un pod. Am urcat multe trepte şi am intrat. O femeie care avea în jur de cincizeci de ani m-a măsurat din cap până în picioare. I-am explicat pentru ce mă aflam acolo. M-a anunţat că acel curs s-a mutat în altă clădire. Grupa mea este foarte mică şi are nevoie de mai puţin spaţiu. O femeie despre care am aflat că este profesoara mea de engleză pentru afaceri a apărut încărcată de cărţi şi sacoşe, hârtie de xerox şi alte lucruri şi s-a oferit să mă ia cu maşina ei. Am luat o parte din materialele de la ea din braţe şi am coborât scara la loc. Am mers până în parcare şi ne-am urcat în maşina ei.

Primul lucru pe care l-a făcut după ce am ajuns, a fost să îmi dea un test. După ce l-am terminat în aproximativ o oră, m-a anunţat că aparţin grupei de avansaţi. Până la prânz am lucrat intensiv la engleză. Profesoara, Maddy, era o americancă scundă, plinuţă, cu sâni uriaşi şi păr grizonant, tăiat drept deasupra umerilor. Grupa, deşi mică, era neomogenă şi trebuia să se ocupe de fiecare separat. A avut în timpul cursului câteva ieşiri care m-au intrigat. Prima a fost în privinţa copiilor, când ne-a spus dezgustată că ea nu este pregătită pentru copii. Ne-a arătat faţa pe care ar face-o dacă un astfel de mic terorist ar deranja-o în avion. Noi lucram oral la dialoguri imaginare pentru plângeri în hotel, avion sau restaurant. M-am uitat la ea fără să-mi pot crede ochilor ce expresie monstruoasă adoptă, cum trăsăturile îi erau schimonosite într-o mască înfiorătoare şi mi-am spus: femeia asta e nebună. Dar în timp mi-am dat seama că nu e. Am avut nevoie de o lună ca să ajung s-o admir necondiţionat.

După-amiază am făcut management cu Frank, blondul care apăruse alături de grec la primul curs. M-a pus să lucrez la un referat despre stiluri de conducere împreună cu Jens, un bărbat de peste cincizeci de ani, înalt, osos, cu faţa buhăită şi ridată a unui alcoolic înveterat. În pauză, când am ieşit să îmi mănânc sandvişul, mi-am dat seama că una dintre colege este româncă. Fizionomia, gestica, accentul, comportamentul. Apoi când Frank mi-a rostit numele, ea s-a răsucit spre mine şi m-a întrebat de unde sunt. I-am spus că din Bucureşti. Ea era din Timişoara. Avea două fetiţe şi era căsătorită cu un sas. Când i-am spus că ar trebui să las glumele mele sarcastice că nu le înţelege nimeni, m-a sfătuit cu năduf să nu mă las schimbată de către EI. Să rămân aşa cum sunt. Ei fiind nemţii. Aceste fiinţe reci şi ciudate.

Am ajuns acasă atât de obosită, încât aveam senzaţia că umblu în somn. Mi-era teamă că nu mai ajung unde trebuie, că nu mai nimeresc casa. Aveam senzaţia că se poate întâmpla orice. Era clar că revenirea mea în viaţa profesională avea să fie foarte grea. După atâţia amar de ani nelucraţi, avea să îmi fie greu să mă adaptez la viaţa de angajat cu normă întreagă. Avea să îmi fie greu să mă trezesc dimineaţa şi să rezist opt ore.

(va urma)

0 comentarii

Publicitate

Sus