Instructorul, Frank, ne-a întrebat dacă ştim vreun recuperator de bani, pentru că a împrumutat unui prieten şase mii de euro şi nu i-a mai văzut niciodată înapoi. Prietenul lui s-a mutat în Elveţia, nu îi răspunde la e-mail-uri sau la telefon şi după pozele pe care le pune pe facebook pare să-i meargă financiar excelent, aşa că nu înţelege de ce nu îi dă înapoi datoria. Pentru că tot continua şi fantaza cum ar fi ca prietenul lui să-şi piardă degetul mic pentru început, i-am sugerat zâmbind să-şi caute un italian pentru un astfel de job.
Anja, una din colege, fusese la interviuri cu o zi înainte şi era indignată de cât de puţin erau dispuşi să o plătească. I se oferiseră o mie trei sute de euro pentru normă întreagă, iar astea erau costurile ei fixe pe care le avea deja. Cum să lucreze doar ca să îşi acopere costurile fixe? Anja avea douăzeci şi opt de ani, plinuţă, şleampăt îmbrăcată, cu nişte laţe blonde neîngrijite până la jumătatea spatelui, dar cu o pereche de ochi foarte vii, foarte apropiaţi unul de celălalt, de un bleu incredibil. Bleu pal, conturaţi de o linie albastru închis la exterior.
Yulia, o rusoaică de treizeci şi doi, abia vorbea germana şi părea cam nebună. Ne-a vorbit vreo jumătate de oră într-o germană extrem de proastă cum atunci când eşti mai disperat şi ai mai multă nevoie, universul îşi vine în ajutor şi îţi oferă tot ce îţi trebuie.
Jens, bărbatul cu care lucrasem eu la referat, venea din industria cinematografică şi ne vorbea cu superioritate, cu dispreţ şi se comporta ca o vedetă. Avusese şi un bar în Schwabing cu care dăduse faliment. Apoi locuise trei ani în Caraibe. Acum nu ştia ce vrea să facă. Adriana, românca, mi-a confirmat că a venit de mai multe ori mirosind puternic a alcool la curs.
Marion, o femeie uzată de viaţă peste măsură, bătută de soartă, părea depăşită de tot şi de toate. Nu ştia engleza şi era prea înveninată ca să se mai integreze undeva, avea cincizeci şi trei de ani. Gertraud avea cincizeci şi doi. După treizeci de ani de căsnicie se despărţise de soţ şi acum trebuia să se întreţină singură. Douăzeci şi opt de ani se ocupase doar de casă, abia ştia engleza, iar acum trebuia să îşi găsească o slujbă.
Am mers acolo zi de zi, trezindu-mă cu greu la ora cinci. Uneori eram atât de obosită că nu mă simţeam în stare să ies pe uşă. Mă simţeam depăşită de tot ce mi se întâmpla. Mi se părea prea greu. Din clipa în care plecam, eram îngrijorată, mă întrebam ce face Ştefan singur acasă, dacă se descurcă. Îl sunam de nenumărate ori. Uneori nu răspundea cu orele şi făceam scenarii de coşmar cu ce i s-ar fi putut întâmpla. Luptam să rezist. Să iau trenul şi să ajung la destinaţie întreagă. Într-o dimineaţă fusesem atât de obosită încât încercasem să îmi pun o pereche de cercei şi aproape că-mi făcusem altă gaură în ureche. Am plecat cu urechea umflată, sângerândă. Toată ziua mi-am tras părul peste obraz să nu observe nimeni.
Vecinii de deasupra au continuat cu petrecerile, aşa că am chemat de două ori poliţia ca să pot dormi. Altfel nu aş fi dormit, Ştefan nu ar fi dormit. Eram amândoi treji şi am aşteptat poliţia. Am aflat că sunt deja evacuaţi de către proprietar, dar că au o perioadă de trei luni în care trebuie să-şi găsească în altă parte. Poliţiştii mi-au spus să documentez petrecerile şi să îi dau în judecată. Filmasem cu mobilul pe balcon ce se auzea de la ei.
Mergeam în fiecare zi la curs şi cumva rezistam. Mă îndopam cu power-bar-uri pentru sportivi, beam nenumărate cafele, luam vitamine şi consumam nenumărate pungi cu dulciuri şi sticle de cola după sticle de cola.
(va urma)