05.07.2020
Din fericire Maddy, profesoara de engleza pentru afaceri, avea acelaşi drum cu mine spre casă. Aşa că o vreme am considerat că am noroc. După ce s-a încheiat cursul ei nu a mai fost aşa uşor pentru mine. Am luat autobuzul cu care făceam mai mult pe drum. Era plin de refugiaţii care aveau curs de integrare sau de engleză în aceeaşi clădire cu noi. Irakianul lua şi el acelaşi autobuz spre casă şi stăteam mereu unu lângă celălalt. Vorbeam. Tăceam. Într-o zi a adormit pe mine.

Timp de o lună de zile Maddy m-a lăsat la mine în oraş în drumul ei spre casă şi aşa ne-am cunoscut mai bine.
"Cărţile ar trebui să fie gratuite!", mi-a spus într-o zi butonând la bordul maşinii.
"Aşa e", i-am spus.

Asculta audio-book-uri, avea unul pregătit pe care îl pornea când mă dădeam eu jos. Mi-a povestit că era împreună cu soţul ei de paisprezece ani. Se căsătoriseră de şase. El era neamţ. Ea lucrase ca profesoară în Brooklin la un moment dat şi mi-a povestit ce probleme a avut acolo. O parte din copii din clasă făceau parte din găşti periculoase care se luptau unele cu altele. Unii nu veneau la şcoală şi îi aduna de prin internet café-uri. Le lăsa mesaje pe mobil să vină la şcoală. Îi fusese frică tot timpul să nu îi afle cineva adresa. A spus că pe unul dintre cei periculoşi a reuşit să îl salveze. A spus asta cu mândrie.
"Cum îi merge băiatului tău în şcoală?", m-a întrebat într-o zi.
"Nu bine", i-am răspuns. "Repetă clasa şi are note slabe cu toate acestea. Nu ştim ce se întâmplă. Nu vorbeşte cu mine. Nu este comunicativ."
"Dar profesorii ce părere au?"
"Ce pot spune profesorii? El este potrivit pentru gimnaziu, dar nu are nimeni nicio explicaţie pentru rezultatele lui slabe. Am crezut că dacă o să aibă colegi noi se va schimba totul. Că scăpând de cei vechi, totul se va schimba."
"Dar de ce crezi că au fost colegii problema?"
"Mereu am crezut asta."
"A spus el ceva?"
"Nu, el tace mâlc. Dar nu a fost acceptat de ei, nu s-a integrat. A avut mereu conflicte cu ei. Şi anul acesta tot ca un outsider este privit. Iar eu trebuie să îl ascult la lecţii să fiu sigură că învaţă. Să îl controlez în toate. Să caut pe la el prin cameră teste cu note proaste ascunse prin cele mai ingenioase locuri. Nimic nu s-a schimbat."
"Băieţii se maturizează mai greu. Şi soţul meu are o poveste asemănătoare. Nu a început să înveţe decât când era deja mare. O să fie totul bine, nu îţi fă probleme."

Apoi am vorbit despre colegi, Robert o intriga cel mai tare. Nu am vrut să îi spun că ieşisem cu o seară înainte la o terasă şi că îmi povestise că îi fusese aprobat un împrumut de treizeci de mii de euro cu şapte ani în urmă şi că atunci când a primit banii tocmai îl părăsise nevasta aşa că s-a dus şi i-a jucat pe toţi şa poker şi i-a pierdut. Iar acum şi-a pierdut slujba de un an şi este în insolvenţă privată. Fiu-său, care are doar un an şi jumătate, plânge după el la despărţire. El îl are patru zile şi fosta lui prietenă, mama copilului, trei zile. A cărat lăzi într-un depozit. A vândut pantofi. A fost trimis aici, la acest curs, ca să nu-şi piardă banii de şomer. Nu vrea şi nici nu mai e în stare să înveţe. A spus că e un băutor înrăit şi un pierde vară şi un om distrus. Şi un afemeiat. Că ţine în telefonul lui mobil poze pornografice cu diverse femei.

Apoi ea îmi povestea despre cum a învăţat japoneza şi despre anii petrecuţi în Japonia. Îmi povestea despre locuri îndepărtate, despre oameni şi despre soţul ei, Matisse.

Yulia, rusoaica de la curs, era cu adevărat un pic nebună. Îi murise mama de scurt timp, iar ea punea asta pe seama faptului că o lăsase singură în Ucraina. Femeia făcuse infarct, iar Yulia era convinsă că din cauza ei. Îmi tot repeta că îi trebuie psiholog. Eu îi confirmam că îi trebuie psiholog. Uneori o întâlneam în tren. Sau plecam împreună spre magazine. Mă deranja că mă ruga să plătesc cu cardul ei ca să ia puncte şi pentru marfa pe care o cumpăram eu. Pentru mine asta era ceva prea meschin.

Dar toţi din grup nu vorbeau despre altceva decât despre bani. Banii erau subiectul principal. Cât costă şi ce anume costă. Cât costă aia, cât costă ailaltă. Preţurile la tot. Preţul vieţii. Salarii, chirie, transport, bani. Lisa, o femeie de patruzeci cu trei băieţi, nu primea niciun ban de la fostul ei soţ pentru că îl înşelase. Doar copii primeau alocaţie, iar ei abia după ce îl târâse în tribunal pentru că nu le plătise niciun ban timp de un an. Apoi l-a târât în tribunal ca să îl poată da la gimnaziu pe băiatul cel mare. Fostul ei soţ nu a vrut, că a spus că acela nu e copil de gimnaziu. Apoi l-a târât prin tribunal ca să îi lase maşina pe care el i-o cumpărase, ca ea să poată duce copii peste tot unde avea nevoie. La doctor şi la prieteni şi la cursuri. A vrut să îi plătească două mii de euro pe maşină, bani pe care i-a retras din asigurarea ei de viaţă, dar el a vrut mult mai mult pe acea rablă. Până la urmă tribunalul a hotărât că maşina i se cuvine ei. Iar ea vorbea de asemenea despre bani, cât costă să îi scoată o dată pe lună la o şaorma în oraş pe copii, anume douăzeci şi cinci de euro. Este scump, zicea ea, dar trebuie să îi scoţi undeva. Băieţii ei nu zburaseră niciodată cu avionul, ne-a zis. Aflase despre nişte oferte către Mallorca. Dacă mergeai cu bagaj de mână, primeai aproape pe gratis locurile rămase neocupate. Ea era o femeie înaltă, cu picioare lungi, roşcată cu pistrui, păr lung. Arăta ca o femeie bogată şi împlinită şi cu o viaţă perfecta. Problema era când îi ascultai povestea. Zece ani stătuse acasă cu copii, apoi devenise din ce în ce mai nefericită, soţul ei nu dorise să audă de consiliere matrimonială, iar ea şi-a luat un amant. I-a spus soţului în faţă. A venit sfârşitul. Ea îşi luase şi o slujbă şi a vrut să divorţeze. După un divorţ amar, şi-a pierdut slujba pentru că băieţii ei erau mereu bolnavi şi era singura care se ocupa de ei. Iubitul ei a dispărut. O nouă slujbă se lăsa aşteptată, deşi trimitea zeci de e-mailuri zilnic. Băieţii abia îl vedeau pe tatăl lor. El îşi găsise altă iubită şi nu avea timp.

Iar asta m-a făcut să mă gândesc la mine. Încă aveam cartea de credit pe care mi-o dăduse soţul meu, dar după aceea nu aveam idee ce avea să se întâmple. Din ce aveam să trăiesc. Cum aveam să mă descurc. Dacă îmi voi găsi slujbă, dacă voi fi în stare să o ţin, şi dacă mă voi descurca cu foarte puţini bani. Încercam să mă menţin optimistă. Să nu mă gândesc. Dar adevărul este că mi se făcuse brusc frică.

(va urma)

0 comentarii

Publicitate

Sus