25.03.2005


Autobiografie

  1. Se naşte la în orăşelul transilvan Beclean pe Someş. Copil: face studii de desen cu Elvira Făgărăşan. (o profesoară extravagantă din oraş care la începutul anilor '70 îi arată tabloul "Femeia care plânge" de Picasso). Tot atunci descoperă în biblioteca unchiului său (profesor de mate) cartea "Istoria ilustrată a picturii. 1000 de reproduceri în culori". Îşi petrece o vacanţă întreagă uitându-se în carte. Colecţionează pachete de ţigări. E fascinat de ţigările "Neferititi".

  2. Adolescenţa: cursuri de pictură cu Elena Pop şi Marcel Lupşe. Îşi termină liceul (electrotehnic) în chinuri. Profesorul de fizică îl mută în ultima bancă pentru a putea copia la teze. Se pregăteşte pentru Arhitectură şi dă examen la Arte plastice. Face armata (un an şi patru luni) şi apoi intră la Litere. Bursa Tempus la Bruxelles unde primeşte un aparat de foto Pentax de la un prieten. Primele fotografii. Vizitează câteva ţări europene făcând autostopul. Nu merge la cursurile Universităţii Libere din Bruxelles decât accidental. Merge la Marea Nordului în extrasezon (Ostende).

  3. În timpul facultăţii de Teatru predă limba română la 5 şcoli din Cluj. (ultimii doi ani la Waldorf). E angajat la Teatrul Naţional Târgu Mureş, dar Mircea Zaciu îi scrie într-o scrisoare " nu te văd bine în târg. Încearcă să-ţi iei zborul spre capitală sau chiar mai departe".

  4. Etc.



Repere:

A absolvit Facultatea de Teatru / regie (2000) şi Facultatea de Litere / română-franceză(1995) din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj.


Spectacole:

2005
  America-ştie-tot / Nicole Duţu, Teatrul Luni de la Green Hours, Bucureşti

2004
  David's Boutique / Radu Afrim, Teatrul Andrei Mureşanu, Sf. Gheorghe
  Mansardă la Paris cu vedere spre moarte / Matei Vişniec, Teatrul Naţional, Cluj
  Plaja / Peter Asmussen, Teatrul Maria Filotti, Brăila

2003
  Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri / Lukas Barfuss, Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti
  De ce fierbe copilul în mămăligă / Aglaja Veteranyi, Teatrul Odeon, Bucureşti
  Kinky ZoOne / Radu Afrim & co, Teatrul Luni de la Green Hours, Bucureşti
  Trei surori, scenariu (ne)firesc de liber după Cehov, Teatrul Andrei Mureşanu, Sf.Gheorghe

2002
  Diogene, câinele / Dumitru Solomon, Jeune Theatre National şi Maison Antoine Vitez, Paris
  Îngerul electric / Radu Macrinici, Teatrul ACT, Bucureşti
  Alge. Bernarda's House Remix după Lorca, Teatrul Andrei Mureşanu, Sf. Gheorghe

2001
  no mom's land / după Samuel Beckett, Teatrul Luni, Bucureşti
  eurOcean café / Saviana Stănescu, Gianina Cărbunariu, Radu Macrinici, Ştefan Caraman, Grange de Dorigny theatre, Lausanne (Elveţia)

2000
  Job / după Raymond Jean, Teatrul Naţional Tg. Mureş
  Infanta. Mod de întrebuinţare. / Saviana Stănescu, Teatrul Ariel Underground, Tg.Mureş.
  BluEscape / după Laurie Anderson, Casa Tranzit, Cluj. (marele premiu la festivalul de teatru Grange de Dorigny, Lausanne)


Expoziţii de fotografie:

  Oil of Angels (Karlowy Vary 2001, Cluj 2002)


Festivaluri:

  Festivalul Naţional de teatru "I.L.Caragiale" (ultimele 3 ediţii)
  Festivalul "new life", Baltic House Theatre, Skt.Petersburg / Rusia
  Festivalul "journees theatrales de Cartage", Tunis / Tunisia
  Festivalul "grange de dorigny", Lausanne / Elveţia
  Festival de teatru, Banja Luka /Republica Sârbska
  Festivalul de nouă dramaturgie europeană, Wiesbaden / Germania
  Festivalul de teatru,Trabzon / Turcia
  Festivalul de teatru, Nitra / Slovacia


Premii:

  Premiul pentru Opera Prima acordat de Fundaţia Anonimul
  Premiul Cultural pentru originalitate în arta teatrală / Bistriţa.
  Premiul special al juriului, Festivalul de dramaturgie contemporană, Braşov pentru Plaja
  Premiul pentru regie la festivalul Atelier 2003, Sfântu Gheorghe pentru Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri
  Marele premiu la festivalul de teatru Piatra Neamţ 2003 pentru De ce fierbe copilul în mămăligă
  Premiul pentru cea mai bună regie la festivalul Braşov 2003 pentru De ce fierbe copilul în mămăligă
  Marele premiu la Festivalul Atelier 2003 pentru Trei surori
  Premiul pentru regie la festivalul de teatru Lausanne pentru eurOcean Café





Oana Stoica: Ce transformă un literat paşnic într-un regizor controversat?

Radu Afrim: Nu sunt literat şi cu atât mai puţin paşnic. Filologia am făcut-o aproape la întâmplare. Licean fiind i-am întâlnit pe Rux Cesereanu şi pe Corin Braga care erau profesori debutanţi. Li s-a părut lor interesantă o lucrare a mea şi m-au încurajat să mă duc la Sesiunea de comunicări ştiinţifice (faza pe ţară). Era ceva despre Bacovia şi De Chirico. Cu Bacovia nu m-am obişnuit nici acum, de aceea pasiunea mea pentru el e la fel de mare. Pe Chirico l-am prins cu unele mici trucuri. Bacovia va reveni la modă în anii ce vin. Aproape nimeni nu va înţelege de ce.

În anii de filologie m-am împrietenit foarte tare cu Mircea Zaciu şi el m-a pus să scriu poezii. Adică eu scrisesem câteva şi apoi a trebuit să le public şi să scriu altele noi, să aibă ce apărea în revistele culturale ale vremii. Stăteam zile întregi la el acasă, aflam tot felul de picanterii din culisele lumii literare. Întâi aflam detaliile, sus în casă, apoi coboram în stradă să întâlnesc persoana despre care aflasem aşa nişte lucruri grozave. Uneori era suficient să ajung în dreptul Librăriei Universităţii. Vorbesc de oraşul Cluj. Poemele mele erau erotice, cam cum scriu azi poetele fracturiste. Eu m-am lăsat.

Despre prietenia mea cu Mircea Zaciu am scris mai mult în cartea Întoarcerea învinsului, editura Limes.

O.S.: Lucrezi şi pe textele tale şi pe cele ale altora. Pe care le preferi?

R.A.: Le prefer pe cele ale altora doar în faza de lectură. Apoi, când mă apuc de ele, deja nu mai sunt ale altora (dacă ar fi tot ale altora aş renunţa de la a doua repetiţie), sunt ale mele, aşadar răspund: prefer ca textele să fie ale mele, le asimilez, nu mai există autorul textului scris. Sau dacă el trăieşte fac un "big deal" cu el, uneori are chef să-şi schimbe textul în funcţie de ceea ce el a devenit în spectacol. Oricum, spectacolul e la concurenţă cu textul, e o bătaie pe viaţă şi moarte. Merg în Bucureşti rareori la câte o piesă de teatru. Tot aştept să înceapă spectacolul. Din păcate nu începe decât textul. Nu mai merg decât rar tocmai din acest motiv. Citeşti câte o cronică: "a fost un spectacol curat". Adică s-a mai bifat un text, a mai lăcrimat o cucoană. M-au tot înnebunit cu întoarcerea la text. I-am crezut câteva secunde. Bine că mi-am revenit. Ziceau că la nemţi toţi stau pe scenă şi spun vorbe. Şi neamţul aplaudă fericit şi merge acasă. Şi face sex cu nevasta (sau nu). Pentru că i-a lipsit acţiunea (sau nu). Oricum, acuma nişte nemţi au pus ochii pe mine (nu pentru sex, evident). Am o propunere de a lucra la Berlin. Le-a plăcut ce am făcut cu Cehov şi vor să vină să vadă "acasă" mai multe spectacole, să constate dacă într-adevăr sunt crazy sau mă prefac, aşa de ochii Europei. Cât despre textele noi, am declarat undeva că prefer să nu fac tăieturi cu marca Afrim prea evidentă. Se pare că nu mă pot ţine de cuvânt (spun asta pentru ca să citească dramaturgii în viaţă şi să mă ocolească un timp ca să-mi pot vedea de proiectele mele).

O.S.: Cînd vin la spectacolele tale parcă sunt Alice în ţara minunilor. De unde vine fantasticul?

R.A.: Dacă e vreo aluzie şmecheră la ciupercile uriaşe din Alice, nu, nu de acolo vine ceea ce tu chemi în gândul meu cu cuvântul "fantastic". Nu vizitez paradisuri artificiale. Prea sunt la îndemâna oricui de nos jours. Preferam să am în comun cu Alice perversitatea... Şi apoi, nu găseşti "fantastic" la mine în showuri. E un supliment de realitate. Se vinde gratis împreună cu realitatea nudă. E costumul de baie cu care realitatea îşi acoperă părţile hardcore. Dar tot realitate e şi costumul de baie, nu? Şi uneori ne ajută să ghicim ce se ascunde sub... Sau să aberăm mai lejer. Uite, aparent fără legătură: acum ascult Astrud Gilberto (Light my fire) şi introduc acest detaliu în acest răspuns al meu. Aşa se întâmplă şi cu scenariile mele. Sunau nopţi întregi alarmele maşinilor din faţa locuinţei mele din Bucureşti. Lucram la scenariul (ne)firesc de liber după Trei surori. I-am zis lui Cehov: "dragul meu Anton Pavlovici, te superi dacă Anfisa îşi montează o alarmă la samovar? Una cu leduri ce signalizează intermitent."

Zis şi făcut. Tu spui că e surrealism. Eu spun că e un supliment de realitate. Uneori poate induce senzaţii nebănuite, care pot fi asociate fericirii (dacă avem unele date despre fericire). Asta se explică parţial, ca orice cadou pe care spiritul îl face celor care nu uită de el. Dar am şi exemple mai concrete:

Uite, suplimentul (de hrană) în armată, dacă vrei să înţelegi. Era o zi cu ploaie, linia orizontului era doar posibilă, eram într-o orezărie din Bărăgan şi au adus suplimentul: o felie de pâine şi una de telemea pentru fiecare soldat. Senzaţia de fericire era acum mult mai mare decât fusese foamea. Evident nu mă crezi, ştiindu-mă ca pe tipul sofisticat din partea cealaltă a zodiei gemenilor. Dar de ce să te conving, alegi ce vrei. Sau să vorbim despre ce se întâmplă atunci când suplimentul de realitate e mai important decât realitatea en gros? Mai bine nu. Apropo,cum se cheamă revista asta la care dau interviu? Ceva cu supliment, nu?

O.S.: E atâta copilărie în spectacolele tale încât s-ar putea crede că nu ai copilărit destul. Nu te temi că teatrul tău e văzut doar ca o joacă şi atât?

R.A.: Nu e în mine mai multă copilărie decât în actorii cu care aleg să lucrez. Cei care n-o conţin nu se simt atraşi de lucrul cu mine. Ne despărţim după 2-3 repetiţii. Există atâţia alţi regizori cu care aceştia pot face performanţă! M-au invitat la televiziune la o emisiune în care toţi cei invitaţi trebuie să fie dependenţi de ceva. Le-am zis că ideea de dependenţă mi se pare tristă aşa că nu am nici o dependenţă. "Regret, nu am nici o dependenţă", zic. Atunci mi-au găsit ceva de care să depind: "Afrime, doreşti să fii dependent de joacă?", mi-au zis. Aşa cum alţii depind de pisică. Sau de Bjork. Chirilov de exemplu. În Aglaja Veteranyi (De ce fierbe copilul în mămăligă), copila ştie de la mama că: "nu trebuie să ne ataşăm de nimic". E clar, am deviat de la întrebare.

S-a spus, nu o dată, că Cehovul meu e infantil (The Guardian, ştii scandalul... când i-au furat criticului ăla celebru actele şi lirele sterline în Bucureşti şi apoi a văzut Trei surori), că Lorca s-ar fi răsucit (ştii, clişeul ăla penal) dacă ar fi văzut Alge. Bernarda's House Remix. Le-am spus că m-am plimbat într-o noapte cu Lorca şi i-am făcut synopsisul, el s-a amuzat, a zis că avem multe în comun. Asta nu m-a scăpat de cenzura postdecembristă. La Tg. Mureş în Teatrul Naţional, directorul şi comisia m-au închis într-o cameră cu 11 (unşpe) inşi (el şi comisia) şi mi-au zis că-mi dau cu un pumn în cap sau cu o vază. Era şi scenografa care are mari probleme cu tensiunea. I-a venit rău. Am avut noroc cu ea. Am făcut scandal în presă. M-au dat afară, Lorca mi-a zis să nu mă las. Zis şi făcut. Am remixat showul în alt teatru. M-au nominalizat la Uniter pe mine şi pe Bernarda. Gala de decernare s-a ţinut în TNB pe vremea lui Săraru. I-am zis lui Lorca: "stai afară, e plin de vibraţii negative în sală". M-a ascultat, n-a intrat, iar eu n-am luat premiul. A luat Măniuţiu. Merita.

O.S.: Mărturisesc că spectacolul meu de suflet este De ce fierbe copilul în mămăligă, după cartea Aglaja Veteranyi. Ai mai întâlnit undeva copilul din mămăligă?

R.A.: Iar sunt nevoit să vorbesc din amintiri. Până pe la 15 ani îmi petreceam jumătate din an la sat, la bunicii mei. Ca să ajung la bunicii din partea tatălui treceam o pădure, apoi o câmpie foarte frumoasă plină cu bivoli negri şi băltoace ciudate, adânc săpate în pământ, ca nişte mici piscine întunecate, ovale cred. Primiseră forma şi ceva din misterul acestor animale de care mă temeam cumplit. Acum bivolii sunt pe cale de dispariţie... sau doar eu am dispărut din acele peisaje. Aveam şi un copac preferat, dar trebuie sa-l desenez ca să înţelegi cum era. O sa-l bag într-un spectacol. Bunicii dinspre mamă sunt într-un sat cu şosea naţională, dar asta nu spune nimic. În afara faptului că atunci stăteam toată ziua căţărat pe gard şi făceam cu mâna maşinilor străine care ne aruncau bomboane şi guma de mestecat. (Cele mai multe erau din Polonia). Bunicii mei trăiesc încă, sunt fericit pentru asta. Intram în şura răcoroasă în care era lada adâncă plină cu făină pentru mămăligă, îmi amintesc şi acum, erau "compartimente'' cu făină albă şi galbenă. Era linişte. O linişte pe care mai târziu am întâlnit-o doar în depozitele arhivelor militare la Piteşti, când ne culcam pe rafturi (în general câte 2-3 soldaţi, unul stătea de şase), între dosarele cu pozele familiei regale şi evrei deportaţi în lagăre de concentrare. Era liniştea asta care ascundea lucruri, gesturi,corpuri, nicicând însă tenebre. N-am întâlnit copilul care fierbe în mămăligă până la Aglaja. Am întâlnit copilul care se uita în / care se acoperă cu/ care se teme de şoarecii din/ care ghiceşte în / mămăligă.

O.S.: După ce ai montat De ce fierbe copilul în mămăligă la Teatrul Odeon, aveai în plan un spectacol după cea de-a doua carte a Aglayei Veteranyi, Raftul cu ultimele suflări. Mai este în proiectele tale?

R.A.: Cam da. Însă aici e vorba despre Mătuşa Reti îmbătrânită, bolnavă. Şi de unchiul Petru. Am în cap o actriţă dintr-un teatru, altele din alte teatre, nu e uşor. Nu va semăna deloc cu De ce fierbe... care se joacă la Teatrul Odeon. Are acelaşi succes incredibil ca acum doi ani când l-am făcut. La Wiesbaden, când am jucat Mămăliga era şi iubitul Aglayei în sală. Venise din Elveţia. A înţeles tot ce ţine de coliva ortodoxă cu bomboane ortodoxe pentru morţi ortodocşi... Era emoţionat. Ne-am cunoscut apoi, iar cu Toni (fata care joacă "Copila") îşi scrie pe e-mail. În avion am rugat-o pe Gianina Cărbunariu, să-mi scrie un scenariu: actriţa care joacă rolul unei femei care a murit e văzută de iubitul încă (foarte) viu al celei moarte şi între ei se leagă ceva, dar încă nu se ştie ce anume. N-am văzut-o prea încântată pe G. C. aşa că greul ăsta cade tot pe mine. Sau dacă cineva talentat citeşte acest interviu să-mi scrie la rad[email protected].

O.S.: După toată nebunia asta din Alge. Bernarda's House Remix, De ce fierbe copilul în mămăligă, Trei surori, de unde a venit austeritatea din Plaja?

R.A.: Din text. De acolo a venit. Împreună cu senzualitatea. Cu trupurile goale. Pe care le-am luat cu mine şi în spectacolul făcut la Cluj imediat după aceea (Mansardă la Paris cu vedere spre moarte). M-au întrebat în Intercity dacă nudurile care călătoresc cu mine au bilet. Ce puteam răspunde? Însă foarte important în toată alchimia asta din care a ieşit Plaja e locul acela, brăila. Nu am folosit majuscule, nu e un nume de oraş, brăila e un feeling, cum ar fi accedia, să zicem. Ţin la Plaja mai mult decât la alte spectacole ale mele. E foarte fragil, are nevoie de multă afecţiune, trebuie protejat. Se şi lasă greu iubit. (deşi în topul criticii din Observator Cultural a ieşit pe locul 1 alături de The shape of things / Forma lucrurilor pe care nu l-am văzut încă).

Lucian Pintilie a zis că e o atmosferă bergmaniană în spectacolul meu. E regizorul meu favorit. Sunt fericit că i-a plăcut mult Plaja. Una din actriţele mele ex-fetiş, cu care am făcut mai multe showuri, cel din urmă fiind Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri, m-a acuzat pentru că am făcut Plaja, s-a uitat la mine ca la un cretin când i-am zis că îl consider spectacolul perfect. Plaja se va juca la Londra în trei seri în iunie 2005 într-un festival de teatru experimental. Culmea ironiei, cel mai cuminte spectacol al meu. Aşa ziceţi voi... tu nu, ştiu că tu l-ai adorat.

O.S.: Personajul "Proprietarul" din Plaja m-a făcut să mă gândesc la filmele lui Fellini. Nu e prima dată când îl "simt" pe Fellini în spectacolele tale. E maestrul tău?

R.A.: Nimic fără Fellini. Fellini povesteşte că, în momente de pană de inspiraţie, când începea un film şi nu dorea să-l mai continue de teamă (preţuia mult teama), avea vise cu Picasso. Cu toate astea filmele lui n-au nimic din estetica picassiană, se vede clar. Tot aşa, nu cred că spectacolele mele au influenţe directe. Nu uita că şi eu lucrez cu artişti-scenografi care nu sunt poate marcaţi de Fellini. Nu uita că am muzicieni cu alt gen de educaţie şi, uneori, actori care n-au văzut Fellini. Degeaba sunt fellinian de unul singur într-un proiect de grup. N-am zis niciodată vreunui colaborator: "dă-te dreacu', n-ai văzut Amarcordu'!". Faptul că eu cunosc acest film cadru cu cadru nu-mi dă dreptul unor astfel de excluderi. Ar însemna ca eu, care nu ştiu aproape nimic despre trecutul glorios al teatrului românesc să fiu expulzat de pe "sfânta scândură" (grrrrr) direct, să zicem, în Africa de Nord. De preferinţă.

O.S.: Ai făcut recent la Sfântu Gheorghe un spectacol, David's Boutique pe un text propriu. Ce se vinde şi ce se cumpără din dugheana lui David?

R.A.: E foarte scump ce se vinde şi nu prea se cumpără din buticul ăsta: întâmplări şi trupuri din trecutul meu. Am trişat oarecum scriind nişte personaje cu numele actorilor care joacă, făcându-le acest cadou (şi scoţându-le ochii de câte ori mă enervau la repetiţii tocmai cu asta) mi-am oferit mie şansa de a mă întoarce. Doza de adevăr, e banal ce spun, îi interesează doar pe mediocri. Actorii şi-au asumat totul. E acolo inclusiv muzica pe care o ascultam eu când eram mic de tot. Mama mă lăsa acasă cu două vecine (erau eleve la liceu, dar în ochii unui copil şaptezecist o elevă de liceu era o autoritate supremă, mai ales dacă îşi dădea cu albastru sidefiu pe pleoape şi se machia ca Margareta Pâslaru) şi dansam până la amiază după pick-up. Erau plăci mici pe 45 de turaţii cu Pompilia Stoian, Lucky Marinescu, Gigi Marga, Margareta. Mai mult decât în Kinky ZoOne astea toate s-au întors în buticul lui David. E hiperRetro&trendy. Showul are inocenţa acelor ani. Sunt sigur că nu doar eu eram inocent pe atunci. Lumea, orăşelul meu era inocent. Se făcea multă pictură naivă în orăşelul meu (Beclean) care în maghiară purta numele grofului Bethlen, iar în engleză se numeşte Be Clean. Într-un interviu dat Cristinei Modreanu am vorbit pe larg despre cele două pictoriţe de tablouri inocente, doamna Bot şi doamna Şot. Au dispărut subit la începutul anilor 80 (cred că prin '78) şi nimeni nu mai ştie unde li s-a pierdut urma.

Aş vrea să vorbesc despre pictoriţa Margit (Margareta în maghiară) care picta serii întregi de păsări Phoenix îngrăşate abuziv, şi asta în timp ce lumea din oraş făcea cozi la pâine, ulei şi zahăr. Dar ea n-a mai încăput în buticul lui David. Cred că voi scrie un scenariu despre asta. Nu cred că m-a interesat vreun om (considerat) normal în orăşelul meu de naştere. Pentru un copil ca mine o forma concretă de paradis era ospiciul din oraş. Celebru şi interzis. Mă uitam prin gard. Ceva mai târziu am început să duc ţigări la gard. După revoluţie s-au deschis porţile ospiciului din Beclean (de fapt a fost dărâmat gardul, intră şi iese cine vrea) şi m-am împrietenit cu M.T., un pacient şi am făcut împreună cu Csilla Koncsei proiectul Black Milk. Eu am reluat proiectul la Viena, l-am "integrat" în context balcanic la cererea euro-producătorului, l-am distrus cu alte cuvinte. Un text al lui Tibi îl folosesc şi în Kinky ZoOne. Acesta e semnul meu de prietenie de la distanţă pentru el. N-a văzut niciodată vreo chestie artistică de-a mea. Nu va vedea niciodată. Şi eu nu fac nimic să schimb asta.

O.S.: Regia de teatru e o meserie masculină?

R.A.: Cam greu o să mă ai în postura sexistului de serviciu! Cât de masculin sunt eu, ia să te vedem ce răspunzi? Sau ce conta că Vlad Mugur era de genul masculin la vârsta la care a făcut Hamlet? Dacă asociezi masculinitatea unei anumite sensibilităţi, fragilităţi căreia eu nu-i găsesc numele acum, mai vorbim, poate, despre sexul acestui job. Un lucru ştiu clar: regizorii-macho (adică cei mai mulţi) nu-mi inspiră încredere. Nu vin iar cu banala listă de femei care regizează şi despre care s-ar zice că au un ceva masculin deep inside...

O.S.: Femeile cu feminitate supradimensionată sunt prezente în spectacolele tale. Ce e femeia pentru Afrim şi ce vrea ea în spectacol?

R.A.: Da, mai... toate spectacolele mele sunt despre femei.. acum realizez. Ba nu, Mansarda la Paris e despre Cioran... deşi nu se ştie niciodată,nu? Dar am făcut 16 spectacole, quand même... nu puteam vorbi doar despre femei! Trebuie să verific mai atent... voi găsi poate un răspuns.

O.S.: Am văzut oamenii care fac coadă la teatru, la spectacolele tale unde vine lumea ca la... circ. Cum e să fii vedetă?

R.A.: Nu, asta nu. Îţi dau eu o listă de nume cărora să le pui întrebarea asta. Vei avea mare succes cu ea. Şi vezi c-am auzit că la circ nu prea se mai înghesuie lumea. Nu mai e ca atunci când îmi rupeam tricoul (şaptezecist şi el) şi mă lăsam călcat pe sandale ca s-o văd pe Terezia, femeia cu gâtul de 6 metri. Pe unde o fi dispărut, nu ştiu.

Ţi-am zis că ne-am adunat iar pentru o şedinţă de spiritism (când Toni Zaharia a primit mesajul deja celebru "fintzi fintzi îşi adulmecă părinţii" - dacă va afla Ada Milea că vorbesc de asta, se supără. Tocmai acum când negociez cu ea pentru un rol) Eu vroiam de fapt să dau de Terezia, printre alţii. Asta ca să nu mai pomeneşti de circus.

O.S.: Joaca de-a viaţa se învaţă sau e un talent?

R.A.: Chiar dacă eu în show-uri folosesc oameni ready-made nu văd nici o utilitate în a mă juca de-a viaţa. În a imita afacerea asta. Cei care vorbesc despre hyperrealism o fac pe pielea lor. Şi au hazul lor. Aşa cum avem pauze de ţigară, putem avea în munca noastră "pauze de realism", însă trebuie să fii cumplit de mediocru să mai pui pe scenă uşi şi ferestre. Şi, în plus, să le şi foloseşti pentru că la ei acasă spectatorii normali intră pe uşă şi se uită pe fereastră. Sau se aruncă pe fereastră. Am folosit un iepure viu în scenă tocmai din respect pentru viaţa telle quelle. Şi iepurele ăla s-a jucat de-a teatru, nu teatrul nostru s-a jucat de-a iepurele.

În ce-i priveşte pe actori (cei cu talent nativ), rezistă în meserie doar cei care au făcut faţă atacurilor şcolii (de teatru) împotriva inocenţei lor. Sau a sălbăticiei lor, care e acelaşi lucru. Dacă rămân imuni la indicaţiile profesorilor, dacă se ecranează bine, cei talentaţi au şansa să devină geniali. O dată sau de două ori în carieră. Nu mai mult.

Uite, mi-ai amintit de Joc secund. Îmi plăcea în liceu tocmai pentru că nu mi l-a explicat nimeni. Nu înţelegeam nimic. M-au lăsat inocent. Ia să-l recitesc.

O.S.: Spune-mi ce prieteni ai ca să-ţi spun cine eşti, zice o vorbă din bătrâni. Cum îţi alegi prietenii?

Dacă te referi la prietenii din visible world trebuie să ştii că prietenii din copilărie s-au cărat în vest (de fapt aveam doar prietene, mă jucam doar cu fetele), cei din adolescenţă sunt cam tot cei din copilărie plus bonusul de erotism (să-l trec tot la capitolul prietenie?), cei din Facultatea de Litere au rămas în Cluj, doar eu am trecut Carpaţii. În realitatea imediată n-am amici decât din lumea spectacolului, cred. Cu doza de teatralitate, y compris.

O.S.: Spune-mi alte povestiri din Beclean...

R.A.: Vrei s-o iau de la început? Să spun cum, ca să ajung la grădiniţă, treceam zilnic printr-o pădure de Ginko Biloba? Care a dispărut, de data asta ştiu unde, sub blocurile construite odată cu laminorul de sârmă şi fabrica de textile, despre biblioteca uriaşă a grofilor arsă de comunişti, despre inundaţiile din '70 când pictoriţa Margit se plimba pe strada acoperită de apă cu o umbrelă neagră şi cizme de latex roşu. Asta e o imagine mişcată pentru că tata alerga cu mine pe umeri. Şi aşa mai departe...


(Interviu preluat din Suplimentul de cultură, nr 12)

0 comentarii

Publicitate

Sus