Farmecul răscolitor al unei lumi care se destramă sau care se răstoarnă, al drumurilor înfundate, care duc în zid, al oraşelor mâncate de neant ca în povestea lui Michael Ende, lirismul discret al dezamăgirii sau rătăcirii, ceţurile în care se cufundă lucrurile şi îşi pierd contururile sau sensul, refrenele obsedante ale pierderii, pulsiunile nostalgiei care răzbat chiar şi prin amintirile din care s-au şters impresiile de coloratură, care se regăsesc în lucrările lui Kai Savelsberg sunt subjugate de o invincibilă dragoste de viaţă. Ceea ce răzbate din aceste lucrări în care culorile şi formele se sting şi se întrepătrund e o tânguire a frumuseţii care e mai puternică decât suflul morbid care atinge şi macină totul.
Notă: La http://kai-savelsberg.de/ pot fi văzute mai multe reproduceri ale lucrărilor sale.
Ilinca Bernea: Spune-mi, Kai, te-ai născut în Aachen?
Kai Savelsberg: Da. Am stat în oraşul natal toată viaţa, dar îmi place să călătoresc şi să fac expoziţii în alte ţări. În perioada de stagiatură în pictura de teatru am avut doi colegi care veneau din România. Mi-au spus multe lucruri despre ţara voastră.
I.B.: Care este exact pregătirea ta profesională?
K.S.: Am făcut pictură pentru teatru. Nu sunt scenograful, ci cel care execută proiectele. Construiesc tot ceea ce apare în scenă.
K.S.: Încerc să nu mă blochez pe aceeaşi cale, estetic vorbind. Dar sentimentele sunt, mai mult sau mai puţin, aceleaşi. Desigur, ne mai schimbăm cu timpul. Experienţele ne transformă o parte din viziuni şi din modul în care abordăm viaţa, dar esenţialmente suntem aceiaşi în interior. Limbajul artistic este diferit de la o perioadă la alta, şi în ceea ce pictez şi în ce scriu, dar simţirea de fond e constantă. Desigur, melancolia este acolo...
I.B.: Primul cuvânt care îmi vine în minte este Sehnsucht. Faci o artă a absenţei, care amestecă timpuri şi spaţii, bucăţi de memorie cu ficţiuni şi zvonuri îndepărtate şi le transformă în dor. Pictura ta este despre sentimente şi experienţe crepusculare, despre ceea ce poate fi întrezărit în starea de tranzit de la trezie la somn. Arta ta este o meditaţie asupra impactului timpului asupra ghidurilor sufletului. Tablourile tale sunt pilde despre memorie care suferă în sine diverse transformări. Prima impresie a momentelor trăite este reprodusă de memorie într-un mod mai viu în viitorul viitor, apoi mintea îşi aminteşte de o copie a acestora, apoi o copie a copiei... Păstrează reciclarea şi procesarea şi rebobinarea experienţei primare şi, în cele din urmă, ceea ce păstrează sufletul sunt uneori doar nişte sugestii vagi, nişte umbre sau cenuşă a ceea ce a trăit cândva. Pe măsură ce substanţa vitală se pierde din memorie, mintea încearcă să recupereze pierderea cu un singur mijloc, dar este un act eşuat. Tablourile tale prezintă decăderea discretă a vieţii, frumuseţea lumii dispărute.
K.S.: Cam aşa ceva. Există mulţi oameni care spun asta despre lucrările mele, destul de des, dar intenţia mea nu este să pictez melancolia, chestiunea se întâmplă cumva de la sine, e angrenată de mijloacele expresive asociate temei alese. Nu este un obiectiv, dar uite că felul în care se aşază lucrurile pe pânză conduce într-acolo... În cele mai multe cazuri, lucrările sunt iniţial pline de culoare şi treptat, tonurile vii se evaporă. Dispariţia a tot ce există, tranziţia unui moment, efemeritatea, trăirea nerostită şi, cu siguranţă, şi dorul de o viaţă palpabilă, "măsurabilă" înainte de a fi pierdut, încerc să traduc toate acestea într-un limbaj vizual. Acest limbaj include întotdeauna întrebarea despre câtă informaţie are nevoie o imagine şi de câtă frumuseţe pentru a fi auzită, văzută şi simţită.
I.B.: Nu eşti tocmai genul de artist elaborat?
K.S.: N-am nici un plan la început. Încerc să găsesc ceva... o legătură anume cu un chip, cu un personaj sau cu o imagine. Încerc să îmi imaginez cum pot fi în realitate, să-mi dau seama ce-i cu viaţa lor şi să modelez partea din poveste care este semnificativă pentru mine. Trebuie să mă atingă şi pe mine... În caz contrar, nu aş găsi niciun motiv să fac portretele respective vizibile pentru alţii.
I.B.: Ce te inspiră? Cine sunt modelele tale?
K.S.: Uneori poate fi cineva cunoscut, dar ce vreau e să creez un personaj unic, nu să încropesc o întruchipare a unui cunoscut. Ar putea fi şi un străin pentru mine. E mai interesant să creez o formă umană pe care încetez să o asociez cu cineva cunoscut. În cele din urmă, acest "altul" mi-ar putea exprima sentimentele mai bune decât modelul iniţial. Persoana care mi se pare cunoscută nu poate vorbi pentru mine atât de bine.
I.B.: Deci, îţi transformi tovarăşii în tine? (Râsete).
K.S.: Într-un fel... da.
I.B.: Totuşi, preferi să fii mai puţin legat de model?
K.S.: Îmi convine întotdeauna să improvizez şi să îmi las imaginaţia să curgă. Încerc să fiu cât mai deschis. Există câteva coincidenţe frumoase care apar atunci când ajung să "ghicesc" povestea cuiva necunoscut care îmi pozează.
I.B.: Dacă întâlneşti o figură nouă sau dacă o descoperi într-o fotografie, ţi se întâmplă să ai sentimentul că i-ai putea ghici biografia sau caracterul?
K.S.: Da. Uneori. La începutul anului trecut am făcut un grup de portrete, desigur persoane inexistente şi am scris un text fictiv despre fiecare dintre ele. M-am întrebat: e cineva dificil sau uşor abordabil? Are o anumită profunzime sau e superficial? E un ins simplu sau complicat? Mi-ar plăcea el sau de ea? pentru a îmi consolida cumva viziunea. Au fost unii cu care mă tem că nu mi-ar fi plăcut să mă întâlnesc şi alţii care îmi păreau atât de atractivi şi de frumoşi că m-aş fi îndrăgostit de ei. Trebuie să-mi hrănesc imaginaţia în timp ce pictez, să mă surprind şi eu cumva.
I.B.: Îmi dau seama...
K.S.: Aş putea foarte bine să fac portretul unei anumite persoane care ar putea fi recunoscută, dar nu asta caut. Doar ceea ce îmi pune în mişcare ficţiunea contează pentru mine. Dacă stai undeva şi observi oamenii care trec pe lângă tine sau într-un tren şi îţi laşi mintea să îşi imagineze viaţa lor, este posibil să greşeşti complet, dar tot e amuzant să o faci.
I.B.: Ai descoperit ceva surprinzător şi pentru tine în timp ce pictezi sau scrii? O parte necunoscută din tine?
K.S.: Desigur. Cred că acesta este unul dintre principalele motive pentru care creează artişti. Este periculos într-un fel, deoarece s-ar putea să găseşti ceva care să nu-ţi placă sau cu care să nu fii gata să te confrunţi. De fiecare dată când scrii sau pictezi te blochezi în acelaşi punct pentru că ajungi la graniţa propriei tale personalităţi. Şi îţi dai seama că nu poţi merge mai departe şi nu este deloc agreabil.
I.B.: Ai avut vreodată de-a face cu partea întunecată a ta în timpul procesului creativ?
K.S.: Am o limită prestabilită. Există un prag la care mă opresc şi nu împing explorarea mai departe. O expoziţie presupune ,totuşi să expui public ceva foarte personal. Oamenii pot vedea prin tine... Devii transparent. Mă deschid într-un mod care le e străin celor care privesc tablourile sau citesc textele. Ei intră într-o galerie să consume cultură. Mulţi dintre ei. Atenţia acordată operelor de artă este uneori o scurtă scanare. Nu se implică la fel ca artistul. Oricum ar fi probabil imposibil. Dar eu spun mereu publicului meu: "dacă nu eşti dispus să dai ceva de la tine sau să participi activ la întâlnirea cu arta mea, atunci prezenţa ta aici nu are sens". Dacă nu dăruieşti nimic din tine, nu poţi gusta şi nu te poţi bucura sau simţi ce e expus aici, e necesară o conexiune interioară. Arta se bazează pe această implicare reciprocă a artistului şi a publicului său. Este o comunicare, un act de conversaţie.
I.B.: Arta este cu siguranţă mai mult decât o simplă delectare a simţurilor pentru public. Cred că trebuie să aibă ceva întrucâtva bulversant.
K.S.: Cred că majoritatea oamenilor şi-au pierdut în bună măsură mijloacele de conectare la artă, sunt predispuşi să o abordeze într-un spirit de consum. Sunt dresaţi social să consume tot felul de lucruri şi au ajuns să interiorizeze această atitudine şi să o reproducă în toate circumstanţele. Dar dacă cineva merge la teatru sau într-o sală de expoziţii, el trebuie să fie pregătit pentru un dialog, nu pentru o simplă achiziţie. E absolut necesară implicarea pentru a te putea bucura de experienţă şi pentru a o percepe ca fiind valoroasă. Nu poţi evalua valoarea unei piese de artă fără să ai o relaţie substanţială cu ea.
I.B.: S-a afirmat că arta adevărată nu este nici ceva util nici ceva clar delimitat. Este şi nu este un obiect. Mai precis obiectul său se deplasează şi se extinde în mai multe dimensiuni, există ca o realitate palpabilă, dar şi în mintea artiştilor şi a fiecăruia din public. În plus, fluxul vieţii cotidiene ne perturbă şi ne îndepărtează de sinele nostru mai profund, iar uneori arta restabileşte conexiunea. Ne pune în contact cu straturile mai adânci ale existenţei. Divertismentul încearcă, dimpotrivă, să ne scoată din noi înşine, să ne menţină la suprafaţă, deconectaţi, într-o stare confortabilă. Arta este menită să ne incomodeze. Nu-i aşa? Societatea de consum ne invită să scăpăm de straturile noastre mai profunde, de sentimente, să plutim la suprafaţă, să fim altcineva, să jucăm un rol, să purtăm o mască, în timp ce arta creează o punte care ne readuce în ţinuturile noastre interioare. Are rolul de a ne livra adevăratul sine înapoi. Viaţa cotidiană nu ne oferă suficiente ocazii pentru introspecţie, suficiente resurse de frumuseţe şi sens, dar arta oferă o mulţime de întrebări, idei şi backup-uri emoţionale.
K.S.: Sunt total de acord.
I.B.: În societăţile de consum există ceva enervant de superficial. Comercialitatea ne-a invadat viaţa. Oamenii iau matrixul virtual drept realitate... sunt derutaţi şi perturbaţi. În plus, noile media îi sugestionează să investească mai mult în imaginea lor decât în existenţa lor reală. În cele din urmă noi suntem cei consumaţi de realităţi false.
K.S.: Foarte des, da, viaţa nu este suficient de reală.
I.B.: Ceea ce am văzut în tablourile tale este un soi de regret al faptului că nu crezi în mântuire sau într-o dimensiune spirituală suprasensibilă. Nu încerci să găseşti sens dincolo de realitate, ci chiar în miezul acesteia. Lucrările tale încearcă să surprindă o esenţă tare, o miză a simplului fapt de a fi în viaţă. Plângi lumea care se evaporă; faptul că totul se destramă şi se stinge, inevitabil.
K.S.: Într-adevăr. De fapt, e... cum să zic? Sunt un optimist de fel, dar foarte conştient de partea amară a existenţei şi de faptul că totul se sfârşeşte la un moment dat. Nu este bine să te gândeşti la asta tot timpul, dar în momentul în care ai o experienţă intensă şi un sentiment minunat, s-ar putea întâmpla să îţi treacă prin minte: se va duce, nu va dura veşnic. Nu pot să păstrez de fapt nimic. Splendoarea care se risipeşte şi se stinge merită captată în artă. Pot vedea limpede ce nu a mers sau nu merge bine. Dar asta nu mă împiedică să simt din plin pasiunea. Tablourile mele adună toate aceste gânduri şi stări în aceeaşi imagine. Oamenii ca mine şi ca tine încearcă să trăiască oricum... în ciuda conştiinţei pierderii.
I.B.: După mine adevărata artă nu vinde poveşti şi fantezii despre ceea ce ar putea fi deasupra realităţii sau dincolo de ea şi nici nu încearcă să consoleze sau să dea oamenilor speranţă, să îi ajute să se împace cu moartea, durerea şi singurătatea. Nu. Menirea ei este să îi facă conştienţi de frumuseţea vieţii şi de profunzimea unor trăiri. Arta este mai degrabă nihilistă, dar într-un mod foarte vital. Nu oferă răspunsuri sau interpretări. Pentru a face un joc de cuvinte: arta e legată de estetică, nu de anestezice (anaesthetic în engleză).
K.S.: (râde).
I.B.: Spune-mi despre cum te raportezi la curentele şi manifestările din cadrul artei contemporane?
K.S.: Încerc să evit legătura cu ceilalţi sau să mă las inspirat de ceea ce fac alţii. Majoritatea criticilor sunt predispuşi să eticheteze pe oricine şi să pună într-o cutie orice creaţie. Încearcă să mă prindă şi pe mine, ştii. Am avut o expoziţie la Washington şi mi-au spus că arta mea este germană... au asociat lucrările mele cu cele ale artiştilor din secolele XIX şi XX. Apoi, m-am dus la Guggenheim şi am mers la o secţiune numită New German Gallery şi înţeles de ce. Desigur, există legături reale între tablourile mele şi ale lor sau ale unor contemporani. Sigur că se mai întâmplă să mă simt aproape de un alt artist şi îi admir pe mulţi. Dar pentru mine este mai importantă muzica, are un impact mai puternic asupra mea. Desigur, am relaţii în lumea artei, am şi prieteni care lucrează în teatru... Dar inspiraţia mea vine în primul rând din viaţă şi din muzică sau din unele filme. Există câteva figuri clasice, cu siguranţă, pe care le apreciez mult şi mi se par impresionante. Dar, onest vorbind, nu îmi plac atât de mult artiştii. Sunt un pic prea impetuoşi pentru gustul meu. Cei mai mulţi dintre ei afişează o anumită superioritate cu pretenţii de omniscienţă şi, evident, nu este adevărat. Există oameni cu un fond complet diferit, care pot avea o înţelegere profundă a vieţii. Oameni adevăraţi pot fi oricum şi pot face orice. Lauda de sine e tot o chestiune din specia bârfei. Când cineva care nu este iniţiat în artă vine în atelierul meu, îmi place să-l întreb ce vede în tablourile mele şi uneori spune ceva mai semnificativ, mai "real" şi mai plauzibil decât majoritatea criticilor de artă sau creatorilor. Are o abordare mai autentică a unei opere şi descoperă în ea lucruri mai relevante.
I.B.: Aş dori să adaug aici că există un anumit grad de conformism, normativitate şi, în consecinţă, snobism în lumea academică. În toată istoria artelor, academicienii au fost predispuşi să exercite presiuni asupra libertăţilor şi limbajelor creative. Încercau să insufle nişte canoane de formă şi gust. Erau la putere deci... Dar adevăraţii artişti s-au opus mereu presiunii. Este un conflict etern. Să ne gândim doar la "Der Blaue Reiter"...
K.S.: Au fost atât de mulţi artişti cu adevărat buni, care nu au fost apreciaţi în vremurile lor şi nici măcar mai târziu. Clişeul acela: trebuie să moară pentru a fi recunoscut nu este întotdeauna disponibil. Pentru mine, ceea ce e important este să faci ceea ce simţi, nu să urmezi cerinţele pieţei. Dar pentru mulţi este mai important să fii "cineva", să fii aclamat şi să obţii premii. Chiar mă plictisesc aceste conversaţii cu colegii mei, când spun în continuu: "acum am expoziţie acolo, acum am această expoziţie acolo"... Nu-mi place biserica, dar cele mai bune conversaţii despre artă pe care le-am avut au fost cu preoţii. Cred că este pentru că se ocupă de moarte şi suferinţă. Pentru ei nu este un subiect ficţional sau asociabil unor reprezentări culturale, este real. Unii îl evită pentru că este morbid, dar ei n-au cum. Îndrăznesc să se confrunte cu moartea, să o privească cu ochii larg deschişi. Am vândut o lucrare într-o expoziţie din Stockholm, numită Somnul de pe urmă, care reprezenta în mod evident un personaj feminin mort şi, femeia care a cumpărat-o, odată ce a dus tabloul acasă, m-a întrebat: "Despre ce este vorba? Sper că aceea din tablou nu e moartă... Nu vreau să am imaginea unui cadavru în sufragerie! I-am răspuns: "Poate că doarme, nu ştiu..." (râde). Apoi am scris un text despre această conversaţie pentru că mi-a plăcut foarte mult povestea. Întotdeauna primeşti ceea ce vezi! Sau vezi ce primeşti, nu contează... (râde). Dacă pentru cel care a cumpărat tabloul personajul doar doarme, atunci aşa e...
I.B.: Povesteşte-mi despre scrierile tale.
K.S.: Am scris mereu, dar până de curând doar pentru mine. Apoi, odată, am făcut o expoziţie şi m-am închis în galerie timp de o săptămână. Am construit acolo un apartament complet cu un pat, o masă, un scaun... mi-am făcut un film în timp ce pregăteam mâncarea şi pictam. Nu aveam niciun telefon mobil, radio sau ziare, nici măcar un ceas, aşa că nu ştiam ce oră era. Am scris şi despre tablouri. Am scris multe. După o săptămână, noile mele tablouri erau atârnate pe pereţi. Am tăiat filmul în final şi am păstrat doar 45 de minute şi am pus textele alături de lucrări. Seara a fost vernisajul expoziţiei, dar nu am putut să stau acolo, după o săptămână în care am stat închis în incintă. Ar fi fost prea mult pentru mine... Am plecat în vacanţă şi am lăsat publicul singur cu ceea ce făcusem. A fost, de fapt, prima dată când am arătat altora ce am scris. A fost ceva inedit şi pentru mine. Textele nu aveau menirea de a explica ce am pictat, ci de a le adăuga o nouă dimensiune, de a le completa cu o altă parte a mea. Scrisul a scos la iveală un alt strat de sentiment. Apoi, am mai avut nevoie de câţiva ani pentru a începe să fac discursuri sau lecturi. Sunt ceva mult mai direct decât pictura, sunt ca apariţia pe scenă, ca actor. Am avut şansa să comunic cu publicul meu într-un mod mai deschis. Pentru mine, a fost o experienţă mai interesantă decât să îl las singur cu tablourile atârnate pe pereţi. Nu scriu zilnic, dar îmi place să am câteva ore libere, din când în când, şi să-mi pun gândurile pe hârtie. Uneori este amuzant, alteori chiar deloc. Nu am învăţat de nicăieri vreo tehnică şi scrisul nu mi-e chiar la îndemână. Mi-a luat câţiva ani să ajung la punctul în care m-am simţit gata să-mi arăt textele altora.
I.B.: În opinia mea, scrisul este o afacere mai personală, este o dezvăluire mai evidentă a interiorului nostru. Poate pentru că toţi asociem orice este vizibil şi vizual cu lumea exterioară. Scrisul este mai introvertit şi ne face să ne simţim mai expuşi. În plus, imaginile au un grad mai mare de transfigurare şi ambiguitate.
K.S.: Da, într-adevăr.
I.B.: Voi încheia acest dialog cu câteva poezii de-ale tale. Mulţumesc foarte mult, Kai.
K.S.: Îţi mulţumesc şi eu.
SCHMETTERDINGE
Ich liebe, also spinn ich.
VON IHR
Über meinem Bett hängt ein Bild von ihr.
Auf meinem Schreibtisch steht ein Bild von ihr.
In meinem Kopf kreist ein Bild von ihr.
In ihrem Kopf ist sie, nur sie.
Sie hat sich und ich hab sie.
KÖNNT SEIN
Könnt sein, ich weiß nicht was ich tu.
Könnt sein, ich hör mir gar nicht zu.
Mag sein, morgen weht ein andrer Wind,
Mag sein, ich bin vor lauter Neugier blind.
Und was soll ich jetzt wohl tun,
aus reiner Vorsicht plötzlich ruhen?
Und was wenn eine neue Welt erwacht,
hat das die Vorsicht auch bedacht?
Könnt sein, ich verlier dies gewagte Spiel,
könnt sein, das war vielleicht das Ziel.
Mag sein, alles war vertane Zeit,
mag sein, sie war noch nicht so weit.
Und was ändert das nach alledem,
wollt ich es neu oder nur bequem?
Und was wenn keiner mehr dafür brennt,
für das was man bis hierher noch nicht kennt?
Könnt sein, der Konjunktiv regiert die Welt,
könnt sein, dass er die Welt erhält.
Mag sein, ich hätt und könnt und sollt,
wohl besser nicht gekonnt oder gewollt,
aber was änderte das am Schluss,
wo alles ist und bleibt und muss?
STURMHOCH
Ruhe kehrt mit neuen Besen, meint
vor dem Sturm, schweigt lauter als zuvor.
Krieg wäre eine Übertreibung, beschriebe es
mit Getobe, das unablässig wütet.
Einhalt bot einst die Aussicht, hinab
ins Tal der Schlacht, geerdet war der Frust.
Es dreht sich ein Rad, hinauf
zur Gegenwehr, mit unbedingter Wucht.
Kraft sucht seine Energie, war
so reich wie Sand am Strand.
Ein einz'ger seiner Körner reichte, sodann
kehrte Ruhe ein, in meinem sturmhohen Land.
FLUTURATEC
Iubesc, aşadar mă rotesc.
DE LA TINE
O poză cu ea atârnă deasupra patului meu.
Pe biroul meu există o poză cu ea.
O poză a ei se învârte în mintea mea.
În capul ei e ea, doar ea.
Se are pe sine şi eu o am pe ea.
POATE
S-ar putea să nu ştiu să fac mai mult.
S-ar putea nici să nu ascult.
Poate că mâine un alt vânt va bate
Poate sunt orbit de curiozitate.
Şi ce ar trebui să fac acum,
Să m-opresc brusc doar din prudenţă?
Şi dac-o lume nouă stă să se trezească
Va şti ea oare cum să ne ferească?
S-ar putea să pierd din îndrăzneală jocul
dar poate că acesta a fost scopul.
Poate că totul este timp pierdut
poate că nu avem nimic de făcut.
Se schimbă oarece în acest mod,
vreau ceva nou sau doar ceva comod?
Şi dacă nimeni nu mai arde pentru asta
pentru ceea ce nu ştii încă?
Poate că legea-i doar de conjunctură,
Şi lumea toată-i doar o lucrătură
Poate că mi-a fost dat şi ar fi trebuit
Să lupt, dar n-am ştiut sau n-am dorit
dar pân-la urmă s-a schimbat ceva
sau totul va rămâne aşa cum e?
FURTUNOS
Se spune că înainte de furtuna ce va mătura totul, se-aşterne o linişte mai tăcută ca-nainte
Războiul ar fi o răscoală exagerată,
Descrisă cu furie neîncetată.
Privirea s-a oprit dintr-odată,
în jos, în valea bătăliei, frustrarea era întemeiată.
O roată se ridică pentru a se-ntoarce în luptă,
cu forţă absolută.
Puterea îşi caută fosta energie,
imensă cât nisipul de pe plajă.
Un singur grăunte ar fi suficient
S-aducă liniştea în ţara mea furtunoasă.