30.07.2020
Nelu Serghei are o faţă atât de spectaculoasă încât te întrebi de ce nu a făcut niciodată film? Unde s-a ascuns în toţi anii aceştia şi ce legături ar fi putut să aibă cu lumea filmului şi de ce nu s-a întâmplat? Am pornit aşadar în demersul de a-l descoperi pe Nelu Serghei, pentru care am o mare simpatie nu numai la nivel profesional (am colaborat în 2018 când Nelu Serghei a creat un rol mic de învăţător de provincie, care vorbea limba franceză, în lungmetrajul The Silver Forest scris şi regizat de Emmanuel Bordieu).


Florentina Bratfanof: Nelu Serghei mai are timp să vadă filme? Ce filme îi plac? Ce actori îl impresionează şi de ce?
Nelu Serghei: Da. Îmi fac timp şi pentru filme. Cu ele am copilărit, cu ele mi-am petrecut anii tinereţii. Nu poţi renunţa, chiar dacă sălile de cinematograf, în mare parte, au devenit amintiri. Îmi plăceau comediile, dramele, aventura. Producţiile ruseşti, de pildă Calina roşie, Moscova nu crede în lacrimi, Gara pentru doi. Le-am revăzut ori de câte ori s-a ivit ocazia. Îmi plăceau şi filmele româneşti de comedie sau de dramă, cum ar fi seria BD, Răscoala, Pădurea spînzuraţilor, filmele franţuzeşti cu Louis de Funès (Seria Jandarmii), westernurile cu Clint Eastwood, John Wayne. Mai toate genurile, mai puţin filmele science fiction cu roboţi şi maşini robotizate. Cred că publicul a obosit de atâta violenţă şi de ameninţări distrugătoare.

Lista actorilor preferaţi nu este aşa de lungă. Sunt nume celebre care au făcut istorie: Kirk Douglas, Jack Nicholson, Anthony Quinn, Harrison Ford, Liam Neeson, Al Pacino, Ben Affleck, Denzel Washington. Şi actori români se regăsesc în lista mea. Îi numesc doar pe câţiva: Toma Caragiu, Gheorghe Dinică, Octavian Cotescu, Emil Botta, Gheorghe Visu, Dragoş Bucur.

Un actor de film este scutit de impactul emoţional, direct cu publicul spectator. Este protejat de pânza sau sticla ecranului. Dar emoţia trebuie să ajungă la oameni. Şi aceşti actori au reuşit să îmi transmită sentimente etern-umane: dragoste şi dorinţa de afirmare a unui ideal. Mi-au dăruit multe clipe frumoase prin imagini în mişcare şi sunt încredinţat că filmul asta produce. Şi vrei să rămâi cu ele, mai ales la vârsta când clipa valorează cât o eternitate.

F.B.: Cum vede un actor de teatru lumea filmului de la noi? Vedeţi filme româneşti noi? Ce vă place? Există un regizor român cu care aţi dori să lucraţi? Există un personaj românesc pe care l-aţi văzut şi v-ar fi plăcut să îl încercaţi?
N.S.: Am lucrat la trei scurtmetraje, am filmat pe platourile de televiziune pentru trei seriale şi am jucat în trei filme de lungmetraj. Lumea filmului este fascinantă. Cred, totuşi, că filmul românesc trebuie susţinut financiar şi este nevoie să fie distribuit ca să ajungă la oameni.

Pe de altă parte, filmul trebuie să convingă prin el însuşi şi aşa ar trebui să fie întotdeauna. Nu cred că un premiu poate consacra opera.

Dar să revenim la necesitatea susţinerii acestui fenomen. Cinematografia nu poate exista decât ca industrie rentabilă, chiar dacă vinde iluzii. Iar iluziile trebuie să facă parte din viaţa noastră. Mă uit la filme şi mă bucură faptul că, şi la noi, lucrurile au început să mişte. Cred că suntem pe un drum bun, ascendent. Avem regizori excelenţi, scenarişti, apar actori tineri. Mi-ar plăcea să lucrez, bineînţeles, cu regizori români. Mă gândesc, poate, la Nae Caranfil, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu. Şi dacă este să încerc un personaj românesc, mi-ar plăcea să îl joc pe Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda.

F.B.: În CV-ul dvs de pe site-ul Teatrului Jean Bart din Tulcea este menţionat faptul că sunteţi şi absolvent de Psihologie. Cum aţi ajuns să faceţi psihologie, ce v-a îndemnat să studiaţi acest domeniu? V-a ajutat această facultate să înţelegeţi mai bine creaţia unui personaj?
N.S.: De tânăr îmi plăcea să studiez oameni. Dacă eram într-un spaţiu public şi zăboveam un timp acolo, mă surprindeam că fixez pe cineva fără vreo intenţie. Şi, de cele mai multe ori, acel cineva devenea, pentru mine, un personaj. Anonim. Dar personaj. Încercam să intuiesc câte ceva din viaţa lui dar, în final, era de fapt un personaj creat în mintea mea. Obiceiul acesta l-am păstrat şi acum. La masă, cu prietenii, mă sustrag discret din discuţii dacă observ pe cineva care mă seduce cu comportamentul său. Aşa încerc să înţeleg câte ceva despre fiinţa umană. De aceea cred că am ajuns să urmez şi studii de psihologie.

Fiinţa umană este şi va fi un mister etern. Vrem să înţelegem oamenii şi dacă da, o facem subiectiv, de multe ori, raportându-ne la noi înşine. Dar oare ne cunoaştem atât de bine pe noi înşine? Îmi place să lucrez cu oamenii dar şi aici sunt multe necunoscute. Trebuie să faci şi mici compromisuri. Cum să le faci, cum să relaţionezi? Întotdeauna descoperi că mai ai ceva de învăţat. Şi apoi, da, studiile de psihologie mă ajută şi la crearea unui personaj, dar nu în dezacord cu viziunea şi reperele regizorale, atunci când se impun. Cu siguranţă psihologia este o componentă importantă şi pentru arta actorului.

F.B.: Ştiu că sunteţi şi profesor şi de multe ori mentor pentru tineri - adolescenţi, studenţi, tineri actori. Ne puteţi povesti un pic ce aţi descoperit de-a lungul timpului în relaţia cu tinerii, ce aţi primit de la ei, poate ceva proiecte la care aţi descoperit noi talente?
N.S.: Lucrez cu tinerii de mulţi ani. Nu am avut un teatru profesionist în Tulcea, dar fenomenul acesta al teatrului se întâmplă şi trebuia să se întâmple. Cred că mi-am făcut un scop din acest deziderat şi, în 2008, a devenit realitate. S-a înfiinţat şi la Tulcea un teatru profesionist, de proiecte, Teatrul Jean Bart.

Dar până atunci am dedicat mulţi ani pentru a atrage tinerii şi nu numai, pasionaţi, în acest anevoios demers. Am avut şi am o relaţie excelentă cu tinerii. Trebuie să le câştigi încrederea şi, în acelaşi timp, să îi încurajezi să aibă încredere în ei înşişi. Este nevoie de răbdare şi să nu renunţi la ceea ce ţi-ai propus. Îndrăznesc să spun că multor tineri le-am schimbat în bine opţiunile cu privire la cariera lor. Nu toţi au rămas în teatru ca profesionişti, dar anii petrecuţi în teatrul de amatori i-au ajutat. Ştiu să relaţioneze, ştiu ce înseamnă lucrul în echipă, ştiu să se adapteze social cu rapiditate. Mulţi dintre tinerii cu care am lucrat sunt acum actori, profesori universitari în domeniu, manageri de teatru. Mă gândesc că, probabil, îşi amintesc şi acum ce le spuneam la cursuri, deviza mea: "Înainte să cerem înfiinţarea unui teatru profesionist în Tulcea, noi trebuie să facem teatru şi nu oricum."

F.B.: Care e relaţia lui Nelu Serghei, la rândul lui regizor de spectacole de teatru, cu regizorii care vin să monteze la Tulcea? Ce se schimbă într-un actor atunci când începe să şi regizeze spectacole de teatru?
N.S.: Din punctul meu de vedere am o relaţie constructivă dar şi de prietenie cu mai toţi regizorii cu care am colaborat. A existat, pe la începuturi, un fel de reticenţă, din partea regizorilor tineri de a lucra cu mine. Se gândeau probabil la anumite automatisme, tabieturi de actor hârşâit care nu ar fi deschis către noi provocări scenice. În 2012 se monta la Teatrul Jean Bart spectacolul Ivan Turbincă, un spectacol cu actori şi păpuşi în mărime naturală sau supradimensionate. După o primă etapă ca un fel de casting nu am fost distribuit în niciun rol. S-a început lucrul. Dar după vreo două săptămâni un coleg actor a renunţat. Atunci am fost invitat să preiau eu rolul. În câteva zile am reuşit să fiu pe aceeaşi linie cu ceilalţi. Spectacolul presupunea un mare efort fizic pentru toţi actorii implicaţi: se dansa, se mânuiau păpuşile, se mutau elemente de decor alergând prin spatele fundalului, îmbrăcaţi în costume negre şi cu faţa acoperită. Regizorul încerca să mă menajeze, dar i-am spus că, din punctul meu de vedere, poate să mă întoarcă din drum ori de câte ori crede că ceva nu este bine şi eu voi reface fiindcă este şi în interesul meu. După încheierea proiectului, după o vreme, într-o discuţie la telefon, mi-a spus că le-a vorbit studenţilor săi despre mine. Venind, la rândul lor, cu un spectacol la Tulcea, m-am pomenit, după reprezentaţie, cu toţi studenţii în jurul meu, salutându-mă cu respect. Şi din spatele lor am auzit vocea regizorului meu, profesorul lor: "Acesta este domnul Serghei despre care v-am vorbit".

Pe de altă parte, când te apuci să regizezi un spectacol de teatru îţi alegi echipa, fără prejudecăţi. Încerc să apreciez disponibilitatea echipei cu care voi lucra proiectul. Eu ştiu de la început cum se vor mişca personajele din acel spectacol. Şi, da, se schimbă puţin şi atitudinea mea. E bine să nu răneşti orgoliile actorilor, să te faci cât mai bine înţeles în ceea ce le vei cere să facă şi încrederea să fie reciprocă. Dar te cam bântuie şi gândul că tu ai face altfel personajul. Atunci este cazul să te abţii şi să anulezi acea impresie că... totul va fi bine. În postura de regizor sunt mai atent la detalii. Închei citându-l pe domnul George Banu care spunea undeva "Actorul îşi doreşte când libertatea, când comunitatea dar, de fapt, fericirea nu poate proveni decât din alternanţa acestora şi nu din alegerea definitivă. Soluţia nu e în principii, ci în oameni. Şi ei nu au întotdeauna nevoie de certitudini. Teatrul viu e o experienţă a incertitudinii".

Nelu Serghei
Data naşterii: 10.05.1955
Studii: 1980 - Şcoala populară de artă (actorie); 1983 - Postliceală operator maşini calcul; 2004-2010 Facultatea de Sociologie-Psihologie, specializarea psihologie; 2010-2012 - Master domeniul Teatru, Specializarea Arta actorului - Universitatea din Craiova
Experienţă profesională: Din 1984, până în prezent - teatru (actor, regizor, mentor tineri amatori) la Centrul pt Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, Tulcea / Angajat al Teatrului Jean Bart, Tulcea.

0 comentarii

Publicitate

Sus