John Rain. Prima misiune în Tokio

Cum ajunge legendar un asasin? În cazul lui John Rain, decisive au fost lecţiile de trădare, lupte şi iubire pe care le-a primit în 1972, în Tokio.

Cartea răspunde la multe întrebări despre John Rain. De unde şi cum şi-a dezvoltat gustul pentru jazz şi whiskyul de calitate? De ce a fost exilat atâta timp din Japonia? Cum şi-a dezvoltat abilităţile, dar şi regulile personale după care avea să-şi conducă toate joburile?

Este o carte care spune două poveşti. Una dintre ele este situaţia curentă în care Rain se confruntă cu yakuza, cu trădări politice, cu primul lui contract de asasin şi cu o tânără coreeană care-l va obseda tot restul vieţii. A doua poveste relatează evoluţia sa.

Orfan de ambii părinţi, Rain îşi încheie serviciul militar în Vietnam şi revine în Tokio, oraşul pe care-l părăsise la vârsta de opt ani. Angajat curier pentru CIA, el duce bani pentru mituirea politicienilor japonezi corupţi. Dar când una dintre livrările acelea se sfârşeşte în mod neaşteptat prin violenţă, Rain ajunge în vizorul unui clan yakuza care-i doreşte moartea. Pentru a scăpa, Rain va accepta primul său job din partea CIA, dar abia atunci situaţia va începe să se complice cu adevărat...


Dacă există o lecţie pe care am învăţat-o de timpuriu în deceniile petrecute în activitatea mea este că cea mai importantă dintre trăsăturile ce deosebesc o ţintă dificilă de restul oamenilor este stăpânirea de sine. Da, trebuie să fii în stare să gândeşti ca oponentul tău, ceea ce-ţi va îngădui să detectezi ambuscada. Şi da, trebuie să fii în stare să întreprinzi acţiuni imediate şi violente în cazul în care - hopa! - capacitatea ta de a detecta ambuscada dă greş. Şi da, sentimentele reprezintă o slăbiciune. Însă fundamental pentru tot restul este stăpânirea de sine. Pentru că dacă nu-ţi controlezi propria persoană, atunci o va controla altcineva, cel mai probabil un inamic, iar în domeniul meu de activitate un inamic nu este cineva care doreşte promovarea la care râvneşti tu, sau care vrea să-ţi ocupe biroul din colţ, sau care vrea să te învingă pe terenul de tenis sau pe parcursul de golf, ori să se etaleze cu un automobil mai bun în faţa casei sale. În activitatea mea, un inamic este cineva decis să-ţi pună capăt vieţii şi care dispune probabil de mijloacele necesare pentru a trece la fapte.

Mai există însă şi o altă lecţie, a cărei învăţare a durat mai mult şi care, în cele din urmă, este mai importantă. Trebuie să accepţi ce ai făcut. Nu uciderile în sine. Dacă nu le-ai fi putut comite, atunci nici n-ai fi putut activa în domeniul ăsta. Nu ai fi fost capabil. Nu, eu mă refer la consecinţele uciderilor - pentru conştiinţa ta, pentru relaţiile tale, pentru viitorul tău, pentru viaţa ta. Dacă ai fi ştiut de la bun început ceea ce ai înţeles abia la sfârşit, ai fi făcut oare aceleaşi alegeri, ţi-ai fi asumat acelaşi riscuri, ai fi acceptat aceleaşi sacrificii? Nu. Nimeni n-ar fi făcut-o. Nu poţi aprecia greutatea poverii aceleia decât după ce ţi-ai asumat-o. Nu poţi înţelege ce înseamnă cu adevărat.

Dar în 1972, în Tokio, eu n-am ştiut nimic din toate astea. Mă bazam pe intuiţie, pe instincte şi pe reflexele tinereţii. Adevăratele abilităţi dure pe care să le folosesc împotriva ţintelor au sosit mai târziu. Iar dobândirea lor aproape că m-a omorât.

Pe atunci eram curier CIA şi făceam parte dintr-un program de tipul "cash pentru contracte", care a fost demascat în 1975. Căutaţi pe Google "scandalurile de mită Lockheed" şi puteţi afla totul despre el. De fapt, nu chiar totul. Ar fi răsuflat mult mai multe, dacă eu n-aş fi făcut parte din echipa de curăţenie. Nu trebuie să uitaţi că istoria pe care v-o prezintă cei aflaţi la putere exclude întotdeauna ce au reuşit ei să îngroape. Sau pe cine au reuşit să îngroape.

Ofiţerul meu de caz se numea Sean McGraw şi era un veteran arţăgos al Războiului din Coreea şi al operaţiunilor din Asia. "Creştinii În Acţiune", porecla CIA, aveau pe statul lor de plată câţiva politicieni japonezi, după cum îmi spusese o cunoştinţă din armată când mi-a dat numărul de telefon al lui McGraw, şi aceştia aveau nevoie de cineva cu figură de asiatic şi abilităţi de vorbire a japonezei, care să se ocupe de transferurile de cash. Eu tocmai revenisem în SUA din Vietnam, după ce părăsisem armata în dizgraţie, a cărei origine am fost în stare s-o înţeleg abia după nişte ani. Mama mea, jumătatea americană a părinţilor mei, tocmai murise, nu aveam fraţi sau surori, iar America mi se părea un cămin într-o măsură chiar mai mică decât la opt ani, când mama mă adusese aici după ce tatăl îmi fusese omorât în luptele de stradă care răvăşiseră Tokio în vara anului 1960. Nici despre Japonia nu puteam spune că o simţeam ca pe un cămin, dar ce alte perspective aveam? Indiferent dacă era vorba despre soartă, circumstanţe sau pur şi simplu ghinion, o asociere cu lumea secretă reprezenta calea mea de minimă rezistenţă.

Aspectele practice ale operaţiunii erau destul de simple. O dată pe săptămână, sau cam aşa, urma să iau de la McGraw o geantă ieftină de umăr. Uneori predarea se făcea într-un tren, alteori la o tarabă stradală tachigui - la care mâncai stând în picioare -, alteori, iar simbolismul respectiv nu i-a scăpat nici chiar personalităţii mele mai tinere, într-o toaletă publică. După aceea schimbam geanta plină pe care o duceam cu alta identică, dar goală, adusă de un curier din cealaltă tabără, un japonez de vârstă mijlocie, grăsuţ şi neobişnuit de vorbăreţ, pe nume Miyamoto, care se dădea în vânt după cravatele cu motive florale, exagerat de late şi ţipătoare, chiar şi după tragicele standarde vestimentare ale epocii. Doi intermediari, aşadar, protecţie suficientă pentru actorii principali. La început n-am ştiut bine nici măcar care erau actorii principali. Eram vag curios - la urma urmelor, abia împlinisem douăzeci de ani şi încă nu înţelegeam că un corolar al expresiei "cunoaşterea înseamnă putere" este "cunoaşterea poate fi periculoasă" -, dar nu dispuneam de nicio modalitate reală prin care să aflu. Mă uitasem de destule ori în geantă ca să ştiu că întotdeauna conţinea cincizeci de mii de dolari cash. Totuşi alegerea valutei nu oferea niciun indiciu cu privire la provenienţa banilor sau a destinaţiei lor. Yenul era jalnic de slab, euro abia fusese conceput la Bruxelles şi era încă departe de născare şi, cu toate că Nixon anulase convertibilitatea dolarului în aur, verzişorii continuau să fie moneda forte mondială, acceptată fără întrebări de la New York până la Riad şi Tombouctou.

Eram naiv, totuşi nu eram prost. Ştiam că oricine avea braţe şi picioare funcţionale putea fi curier. Aşa că înţelegeam că nu eram plătit doar pentru a transporta şi a înmâna o geantă. Eram plătit pentru ca, la o adică, să joc rolul de ţap ispăşitor, dacă s-ar fi ajuns la aşa ceva. Pentru mine, şmecheria era să mă asigur că nu se va ajunge. Şi exact acolo am dat-o în bară.

Tocmai terminasem schimbul cu Miyamoto în parcul Ueno, aflat în Shitamachi, în vechiul Tokio, rămăşiţele robuste ale oraşului ce supravieţuiseră atât marelui cutremur din Kantō în 1923, cât şi bombelor incendiare americane care i-au urmat după mai bine de douăzeci de ani. Chiar şi pe atunci oraşul era imens - populaţia era de peste unsprezece milioane seara, la care se adăugau alte două milioane ce umpleau străzile, trenurile şi clădirile de birouri în timpul zilei, păduri de neoane pâlpâitoare în districtele de divertisment Ikebukuro, Shibuya şi Shinjuku, autostrăzi supraterane murdare de funingine pe multe niveluri ce disecau cartiere şi adumbreau trotuare; peste tot, o cacofonie de motoare de camioane, comerţ şi activităţi de construcţii. Războiul, aflat doar la o generaţie distanţă, continua să se agaţe de conştiinţa ţării ca un coşmar din care cetăţenii săi se treziseră abia recent, iar energia oraşului nu era concentrată atât de mult spre atingerea prosperităţii, cât mai degrabă spre îndepărtarea rapidă de ororile şi pierderile din trecutul recent şi dobândirea speranţei a şi progresului prezent.

Hoinăream printre tarabele stradale înşiruite pe Ameyoko, prescurtarea de la Ameya-Yokochō, "Aleea Acadelelor", numită aşa deoarece primele prăvălii din zonă fuseseră ameya, adică bombonerii. Faptul că porecla continuase să funcţioneze pentru "Aleea Americană" după război, când artera devenise o piaţă neagră importantă pentru bunuri americane, era o simplă întâmplare. În tot cazul, tarabele ei, cele mai multe înghesuite între clădiri înguste pe o parte şi matahala monstruoasă a liniilor feroviare supraterane JR pe partea opusă, ofereau de toate, de la mirodenii, alimente deshidratate şi peşte proaspăt, la îmbrăcăminte, articole de bricolaj şi bunuri sportive, şi până la tot felul de aparate electronice - majoritatea ieftine, atrăgând mulţimi de dimineaţa până seara.

Era o după-amiază tipică de vară în Tokio, ceea ce însemna apăsător de fierbinte, umedă şi poluată, iar aerul era încărcat cu aromele de yakitori^[i] şi takoyaki^[ii] şi alte delicatese stradale de pe Ameyoko. Vânzătorii îşi ţineau palmele de o parte şi de cealaltă a gurii şi strigau - Hai dozo! Hai, irasshai! - de pe ambele trotuare, peste zgomotele traficului de camioane din vecinătate şi ale ocazionalelor garnituri feroviare, gesticulând spre cumpărătorii care erau purtaţi de fluxul pietonal lent, înmânând mostre, ademenind clienţii din şuvoiul neîntrerupt şi în continuă alunecare. Am cumpărat un pahar cu suc de pepene cu gheaţă de la un oyaji cu ochi urduroşi, care părea să-şi aibă taraba cu fructe din vremea când oraşul se numise Edo. Tăcut şi cu un surâs ştirb, mi-a luat cei zece yeni şi eu mi-am reluat colindatul, sorbind recunoscător, cu transpiraţia prelingându-mi-se pe spinare, sub apăsarea uşoară a genţii goale pe care o luasem de la Miyamoto. Prelatele cu rol de copertine, întinse la întâmplare de o parte şi de cealaltă a străzii, păreau mai degrabă să amplifice decât să diminueze arşiţa după-amiezii.

În ziua aceea nu aveam niciun scop anume de a mă găsi aici; după întâlnirea cu Miyamoto, pornisem pur şi simplu la întâmplare pe jos şi pierdeam vremea înainte de a mă îndrepta spre Kodokan, unde mă antrenam la judo. Eram începător în sportul acela, dar îmi plăcea. Se clădea peste abilităţile de lupte pe care le dobândisem în liceu, adăugând aruncări la doborâri, şi blocări de braţe sau strangulări la fixările la podea. Mă antrenam zilnic câteva ore, întrucât cerinţele jobului meu erau simple şi programul flexibil, iar în numai trei luni ajunsesem la fel de bun ca orice shodan nou din sală. În mod oficial nu aveam însă voie să susţin examenul pentru centura neagră decât după un antrenament acolo timp de un an, iar restricţia aceea, pe care o consideram prostească şi nedreaptă, nu făcea decât să mă îmboldească să mă antrenez şi mai susţinut, pentru a-mi putea învinge "superiorii" şi a le demonstra cât de mult se înşelaseră de fapt.

Mă amuză când mă gândesc cât de importante mi se păreau pe atunci asemenea lucruri. Să le dovedesc că oamenii se înşelaseră. Să lupt împotriva prostiei. Să-mi doresc recunoaştere oficială. Am avut nevoie de mult timp până am învăţat că nu are niciun sens să le dovedeşti oamenilor că se înşelaseră, că lupta împotriva prostiei este inutilă şi că recunoaşterea oficială îi împiedică pe alţii să te subestimeze... şi astfel nu poţi să mai beneficiezi de surpriză şi de alte avantaje tactice.

Am cotit la stânga pe sub calea ferată aeriană tocmai când un tren JR a trecut pe deasupra, vuietul lui făcând să zăngăne ferestrele magazinelor şi acoperind vacarmul mulţimii. În câteva secunde, a dispărut. Mulţimea era mai rarefiată aici, iar saloanele de pachinko^[iii] şi prăvăliile cu ramen^[iv] şi alte astfel de atracţii de interior erau mai numeroase decât tarabele stradale. Am trecut pe lângă un magazin de cuţite şi am încetinit ca să examinez oferta etalată în vitrină.

Cineva m-a izbit în umăr suficient de violent ca să vărs ce-mi mai rămăsese din sucul de pepene. Am ridicat ochii. Un chinpira, un derbedeu yakuza de nivel inferior, sau aspirant la yakuza, se încrunta la mine, iar mânecile suflecate ale tricoului său negru dezveleau muşchii unui halterofil.
- Oi, a mârâit el, koryaa, doko mite aruitonen, kono bokega! "Băi, idiotule, uită-te pe unde mergi!"

Dacă un episod similar ar avea loc azi, mi-aş cere scuze, indiferent a cui fusese vina, şi în acelaşi timp m-aş retrage un pas, întorcându-mi uşor corpul într-o parte, astfel ca să-mi reduc profilul de ţintă, şi aş ridica mâinile cu palmele înainte într-un gest aparent împăciuitor, dar în realitate tactic. Aş transmite prin tonul vocii mele, prin postura corpului şi prin atitudine că agresorul avea de fapt noroc că eram rezonabil, iar în acelaşi timp nu l-aş provoca pe el, nu l-aş insulta şi nu m-aş comporta ostil, ci aş oferi doar respect aparent şi o oportunitate de a trece mai departe fără a-i fi afectată reputaţia. Aş face toate astea, dar în acelaşi timp aş fi extrem de atent la tot ce se întâmplă la periferia acţiunii şi n-aş porni niciodată de la ipoteza că agresorul era singur. Dacă el s-ar dovedi prea prost pentru a înţelege indiciile mele, voi acţiona brusc şi decisiv - fără avertismente, fără abordări de posturi, fără escaladare treptată. Şi aş părăsi scena imediat după ce ameninţarea a fost neutralizată, ţinând capul plecat şi evitând privirile martorilor potenţiali.

Dar asta ar fi în ziua de zi. Pe atunci, eram proaspăt revenit de pe front, intoxicat de testosteron şi plin de resentimente incipiente faţă de lume. După cele ce văzusem şi făcusem, supravieţuind, nu acceptam să fiu abuzat de nimeni, cu atât mai puţin de un golan de pe stradă, care credea că mă putea intimida.

De aceea, în loc să recurg la o acţiune înţeleaptă, am făcut un pas spre el şi am spus:
- Urusei na, omae koso kiotsukero yo!

Ceea ce, în traducere aproximativă, înseamnă "Du-te-n mă-ta, lăbarule!".

Ochii lui chinpira s-au îngustat şi nările i s-au dilatat.
- Oi! a răcnit el.

Am crezut că zbierase la mine, dar apoi am văzut mişcare în spatele lui, la intrarea în salonul de pachinko; erau doi amici, la fel îmbrăcaţi, la fel de musculoşi, care acum mă priveau cu intenţii pline de răutate.

Trei contra unuia, şi fiecare dintre ei era mai voinic ca mine. Primul a ridicat braţul drept şi a început să mă împungă cu un deget în piept. Aparent, credea că va fi doar o încăierare sau, încă şi mai bine, o simplă bătaie pe care să mi-o administreze. Eu însă intrasem deja în modul de luptă.

Pe atunci memoria muşchilor îmi era clădită pe lupte, nu pe judo. Cu braţul stâng i-am parat braţul drept ce pornise spre mine, l-am prins cu mâna dreaptă de sub triceps, i-am rotit mâna pe lângă mine, şi mai departe, şi simultan am lunecat în spatele lui - o tragere cu ocolire, un procedeu pe care-l alegeam cu prioritate pe saltea în liceu. El a încercat să se rotească, dar i-am lipit braţul drept de corp şi i-am cuprins cu mâinile talia, urmându-i mişcarea, astfel că am ajuns cu feţele spre amicii săi, care se apropiau acum de la numai câţiva metri depărtare.

Ce am făcut în continuare a fost pur şi simplu un reflex stupid. M-am ghemuit, coborându-mi şoldurile, m-am băgat sub el şi apoi am explodat în sus şi m-am arcuit pe spate în supleu, alt procedeu din lupte care-mi fusese de mult folos în competiţiile dintre adolescenţi. Corpul lui chinpira a zburat peste mine ca ultimul vagonet dintr-un montagne russe deraiat, cu un braţ încă lipit de corp şi celălalt fluturând disperat. Cu coada ochiului am văzut lumea răsturnându-se, solul apropiindu-se, după care a urmat şocul care mi s-a transmis prin braţe, când ceafa lui chinpira a izbit sec pavajul. Am auzit cum craniul i-a crăpat în urma impactului, apoi, peste numai o clipă, alt trosnet - genunchii lui s-au izbit de beton, deoarece picioarele continuaseră să accelereze peste ţeasta distrusă şi mai departe.

M-am rostogolit pe o parte şi m-am sculat rapid, exact când cei doi au ajuns la mine. Poate că aş fi putut scăpa cu fuga, dar doboară-şi-fugi nu făcea încă parte din trusa mea de instrumente de luptă corp la corp. Stilul de atunci era ofensiva permanentă. De aceea m-am apropiat de cel din dreapta mea, un golan cu aspect dur, urât ca un gargui, am încasat un pumn în pomete, dar m-am dus drept spre ochii lui. Celălalt chinpira s-a întins spre mine, mi-a prins geanta de pe umăr şi m-a tras spre înapoi odată cu ea. M-am răsucit către el, am strecurat braţul între cureaua genţii şi corp şi m-am aplecat în faţă. Geanta s-a desprins şi el s-a clătinat, pierzându-şi echilibrul. Garguiul mi-a sărit pe spinare. Am încercat să-l răstorn, dar m-am dezechilibrat. Am căzut amândoi, însă în timpul căderii m-am întors şi am izbutit să-i plasez un cot în coaste, aşa că el a încasat majoritatea impactului. M-am străduit să mă sui peste el, neavând încă destulă experienţă ca să cunosc importanţa de a te îndepărta rapid când există, sau pot exista, mai mulţi atacatori, apoi l-am prins de cap şi mi-am afundat degetele mari în găvanele ochilor lui. A urlat şi s-a zbătut, iar eu am răcnit la rândul meu, o maşinărie de distrugere, strângând mai tare, străduindu-mă să-mi împing degetele prin ochii lui, până în creier. Apoi tovarăşul i-a revenit, lovindu-mă cu pumnii - am avut noroc că n-avea un cuţit sau chiar o ţeavă - şi i-am dat drumul garguiului, ca să-mi îndrept atenţia asupra problemei stringente. Indiferent ce anume o fi zărit în expresia mea, a decis că nu dorea să mai insiste. S-a întors şi a luat-o la fugă. Aproape că am pornit după el, comutarea de luptă fiind mult mai uşor de pornit decât de stopat, dar, cumva, m-am oprit. Am privit în jur. Mai mulţi oameni se strânseseră în cerc în jurul nostru, într-o tăcere rău-prevestitoare pe fundalul sonor din Ueno. Primul chinpira zăcea nemişcat; al doilea se zvârcolea pe trotuar, ţinându-se cu mâinile de faţă şi urlând. "Drace!" Instinctiv, am plecat privirea şi mi-am croit drum printre spectatori.

Am revenit în mulţimile din Ameyoko, am mai zăbovit câteva minute, timp în care am verificat discret dacă nu eram urmărit, apoi m-am îndreptat spre staţia Okachimachi, unde am suit într-un tren JR. Inima îmi bubuia, mâinile îmi tremurau şi mă simţeam ca şi cum aş fi părut vinovat de ceva. Totuşi niciunul dintre pasagerii de după-amiază ai trenului, în majoritate elevi în uniforme şi câţiva pensionari care transpirau în cămăşile lor cu mâneci lungi, nu a părut să mă bage prea mult în seamă.

Am coborât în staţia Tokio şi m-am îndreptat spre stradă. Nici măcar nu m-am gândit că cineva ar fi putut încerca să mă urmărească şi am avut noroc că n-a făcut-o nimeni; voiam doar să mă îndepărtez cât mai mult de locul incidentului. Odată ajuns afară, am început să mă gândesc.

Cât de rău o încurcasem? Nu eram sigur. Mi-am dat seama însă că nu abordasem situaţia aşa cum s-ar fi cuvenit. Eu nu eram un civil şi nu-mi puteam permite să-mi asum aceleaşi riscuri ori să mă las pradă impulsurilor unui civil. Da, făcusem deja schimbul de genţi când se întâmplase totul, însă continuam să particip la o operaţiune sub acoperire şi trebuia să accept disciplina aferentă. Eu nu puteam fi discret numai când "era important". Trebuia să-mi amintesc, trebuia să ştiu, că întotdeauna era important.

În regulă, fusese o lecţie bună. Dar ce mă costase s-o învăţ? Poate... nu prea mult. Cu niţel noroc, cel pe care-l doborâsem cu supleul avea să scape teafăr. Dar chiar dacă îl omorâsem - şi ştiam că asta era posibil după sunetul care se auzise când capul lui izbise pavajul -, cum ar fi putut cineva să mă asocieze cu moartea aceea? Fusese o întâlnire întâmplătoare într-un loc oarecare. Chiar dacă poliţia ar fi vrut să ancheteze moartea unui bătăuş de stradă, şi probabil că n-ar fi vrut, martorii n-ar fi fost de mare ajutor. Tot ce le rămăsese de la mine era o geantă, care era pesemne un model pe atât de anonim şi de larg răspândit pe cât reuşise Agenţia să procure. Poate că avea amprentele mele, dar oare chinpira care fugise cu ea avea s-o predea poliţiei? Mai degrabă o şi aruncase deja. Şi chiar dacă ar fi predat-o poliţiei, şi chiar dacă ei ar fi putut să preleve amprentele, aveau cum să mă identifice pe baza lor? Nu. N-ar fi putut-o face. Eram scutit de griji.

Totuşi, geanta... Ceva legat de geantă nu-mi dădea pace. Şi atunci mi-am dat seama.

Existau trei genţi, toate identice. Potrivit procedurii, eu luam o geantă plină de la McGraw şi-i dădeam lui o geantă goală. După aceea repetam operaţiunea cu Miyamoto, dar invers. Cineva avea mereu o geantă goală pe care s-o dea în schimbul uneia pline. Aşa că eu trebuia să am o geantă pentru următoarea mea întâlnire cu McGraw.

Perfect! Nu era cine ştie chestie. Îi puteam spune pur şi simplu lui McGraw că pierdusem geanta goală.

Dar nu, aşa ceva n-ar fi mers. Dacă fusesem atât de neglijent încât să pierd geanta când era goală, puteam fi la fel de neglijent încât s-o pierd când era plină. Nu doream să las impresia că o dădusem în bară, deşi pe moment definiţia aceea părea al naibii de exactă. Îmi plăcea jobul ăsta şi aveam nevoie de bani. Unde altundeva m-aş fi putut duce? Pe atunci nu exista o industrie de contractori pentru veteranii operaţiunilor speciale. Eu tocmai fusesem dat afară din armată şi ştiam că deasupra capului meu atârna un nor. Printr-un noroc mă alesesem cu un job frumuşel, unul dintre puţinele de felul acela, şi nu doream să-l periclitez.

Bun, în cazul ăsta puteam să cumpăr pur şi simplu o geantă nouă. Nimeni nu ar fi observat diferenţa.

Brusc mi-am dat seama că nu-mi puteam reaminti cum arăta geanta cu exactitate. Era neagră şi făcută din piele... sau era din vinilin? De fapt, n-o privisem chiar aşa de atent. Era largă de vreo cinci centimetri şi se închidea în partea de sus cu un fermoar... un fermoar de alamă. Oricum, avea culoarea alamei.

"La naiba!" M-am întors în staţie şi am intrat în câteva magazine. Existau numeroase modele asemănătoare genţii pe care o foloseam noi pentru schimburi, dar nu vedeam una despre care să fiu sigur că era identică.

Am ieşit din nou, simţindu-mă frustrat şi furios pe propria mea persoană. În junglă învăţasem să fiu extrem de atent la împrejurimi. La sunete şi mirosuri. La forme şi umbre. O ramură ruptă, nişte fire de iarbă culcate. Cântecele păsărilor sau absenţa lor. Totul însemna ceva şi adesea asta era deosebirea dintre viaţă şi moarte. Şi trebuia să înveţi să zăreşti tiparele în avans, fiindcă atunci când un duşman tăcut încearcă să te ucidă, de obicei nu capeţi o a doua şansă.

Am înţeles fulgerător că asta era la fel de adevărat şi în mediile urbane, doar că eu fusesem prea idiot ca să-mi dau seama. Oraşele aveau propriile lor ritmuri, propriile lor tipare, propriile lor detalii care erau importante. Trebuia să învăţ să fiu atent la ele. Trebuia să mă autoeduc.

Perfect, mai deprinsesem o lecţie bună. Totuşi, cum trebuia să procedez în cazul de faţă?

Vedeam doar două opţiuni. Puteam să cumpăr o geantă şi, dacă McGraw sesiza o discrepanţă, să-i spun pur şi simplu că era cea pe care mi-o dăduse Miyamoto... după care să sper că el nu dispunea de nicio modalitate bună de a verifica. Ba chiar puteam să cumpăr trei genţi şi să le înlocuiesc una câte una, până când toate genţile utilizate redeveneau identice.

Însă dacă McGraw observa ceva în neregulă, ar fi fost mult mai rău decât dacă aş fi dat-o-n bară. Aş fi părut şi necinstit. Pentru asta era posibil ca ei să întrerupă colaborarea cu mine. Dar nu ştiam ce s-ar fi putut întâmpla dacă mă prindeau că minţisem pentru a încerca să-mi acopăr fapta. Ştiam totuşi că întreruperea colaborării putea fi răul cel mai mic.

În felul acela eram redus la o singură opţiune reală. Să iau legătura cu McGraw şi să-i explic. N-ar fi fost mare chestie, nu? De fapt nu făcusem nimic rău. Cel puţin, nimic care să fi fost din vina mea. Vreau să spun, ce aveau să facă - să m-omoare?

---