După ce va fi proiectat pe 29 august 2020 la Salonta, în cadrul Festivalului Filmului de Frontieră, Grădina sovietică va avea avanpremiera bucureşteană luni, 31 august 2020, la Elvira Popescu, urmată de proiecţii în curtea Muzeului Ţăranului Român pe 3 şi 8 septembrie 2020.
Mihai Brezeanu: Dragoş, filmul tău are un subiect pe care şi cei mai ponderaţi dintre privitori l-ar putea include în categoria senzaţional. Zone vaste din teritoriul Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (pentru a evoca numele Republicii Moldova din perioada URSS) au fost, vreme de decenii, terenul de încercări pentru experimentele radiobiologice ale Uniunii Sovietice. Cum de acest subiect e atât de puţin cunoscut la aproape 30 de ani de la destrămarea URSS?
Dragoş Turea: E un subiect foarte delicat. Mi-am pus mulţi ani întrebarea asta. Concluzia la care am ajuns este că e dificil să accepţi un eşec. A fost un experiment ratat. A fost un experiment pe întreg poporul moldovenesc, nu doar pe acele plante care au fost tratate cu radiaţii. Toată ţara a fost tratată. Nu era iradiat propriu-zis pământul, dar erau iradiate seminţele, plantele.
M.B.: Cum a început totul?
D.T.: Din câte cunosc eu, povestea a început în 1959, când Hruşciov, urmaşul lui Stalin la conducerea URSS, a mers în America. Războiul rece era la apogeu, cele două mari puteri se spionau reciproc, îşi furau tehnologiile, se mândreau cu realizările în premieră absolută. De pildă, Hruşciov declara că deja Cosmosul este rusesc. Probabil cu ocazia acelei vizite el a aflat că americanii foloseau deja energia atomică, aveau grădini gamma. Nu ştiu dacă în agricultura, dar se făceau astfel de experimente în acei ani în America.
Presupun că atunci Hruşciov a revenit în ţară şi a dat comanda să se facă şi în URSS ştiuletele de porumb la fel de mare ca în America. De la acel moment încolo, s-au investit sume enorme. Deja în '64-'65 s-au adus în Moldova zeci, sute de instalaţii construite la Moscova, la Rosatom, care erau folosite pentru a trata seminţele.
Erau maşinării mari, printre care 6 instalaţii KOLOS (care înseamnă spic în rusă) montate pe camioane, care circulau prin toată Moldova şi iradiau seminţele depozitate în colhozuri. În afară de ele, au fost alte zeci, sute de echipamente mai mici. Mergeau şi în Georgia sau Kazahstan, dar nu în număr atât de mare.
KOLOS
Savanţii din Moldova au primit instalaţiile şi li s-a spus că roada trebuie să crească cu 30%. Fără a li se spune nimic despre doza de iradiere care trebuia folosită sau despre timpul de expunere. Savanţii trebuiau să descopere singuri toţi aceşti parametri. Cam asta a fost sarcina lor. Foarte dificilă, un fel de misiune dumnezeiască.
Bieţii oamenii au tot iradiat ani de zile şi roada tot nu creştea. E drept că ei scoteau din acele instalaţii de iradiere un fel de seminţe vii în care e clar că se produceau tot felul de mutaţii, aberaţii cromozomiale, dar nu se obţinea ce dorea regimul.
M.B.: Şi chiar n-au reuşit defel să crească roada?
D.T.: Foarte greu de răspuns la această întrebare. Nu e clar dacă au reuşit. Unii oameni au spus că au reuşit, există şi ceva referinţe în cărţi, dar o certitudine nu există. E posibil ca cei care cred că au reuşit se fi înşelat, să fi citit în cărţi şi să fi crezut că a fost adevărat. Rezultate certe din punct de vedere ştiinţific nu există. Presupun că, dacă chiar ar fi reuşit să crească roada, ar fi continuat. Experimentele de felul ăsta au fost uşor-uşor abandonate şi interesul s-a mutat pe realizarea de mutaţii. Aici rezultatele au fost mult mai bune. Le-a reuşit mai ales la flori. Florile ieşeau de diverse culori, plăcute ochiului. Dar în ce priveşte creşterea recoltei agricole, aici a fost un eşec.
M.B.: Procesul de iradiere a seminţelor şi plantelor s-a întâmplat doar în Moldova?
D.T.: Echipamentele erau duse şi în Georgia, Ucraina sau Kazahstan, dar numărul experimentelor care au fost realizate acolo a fost mult mai mic decât cele din Moldova.
"La destrămarea URSS, sursele radioactive au fost abandonate în câmp"
M.B.: În film, mergi la un moment dat la câmpul gamma care a fost construit la Oniţcani, un sat la 30 de kilometri de Chişinău.
D.T.: Câmpul Gamma apare în anii '70-'80. Era un obiect mult mai special. Acolo se iradia în câmp deschis totul: plantele, copacii, poate chiar şi oamenii. Mulţi dintre oamenii care au lucrat acolo au murit în chinuri. Experimentele de acolo s-au terminat abia odată cu destrămarea URSS, în 1991. Imediat după aceea, toţi şefii au plecat. Au luat rezultatele, dar au abandonat restul. Sursele radioactive au fost abandonate în câmp. La fel şi echipamentele KOLOS, mutagenii solizi şi lichizi, carbon, cesiu, cobalt, totul.
Asta s-a întâmplat, de fapt, nu doar la câmpul gamma din Oniţcani, ci în tot restul Moldovei. Localnicii care cunoşteau pericolul reprezentat de echipamentele astea au îngropat ce rămăsese în urmă. De pildă, butoaiele radioactive. Alţi oameni au furat piesele din echipamente. Câţi oameni au avut de suferit, fără să ştie, din cauza asta nimeni nu ştie.
Câmpul gamma din Oniţcani
M.B.: N-a intervenit nimeni dintre autorităţi să înlăture aceste echipamente şi instalaţii?
D.T.: Situaţia e încă mai gravă decât atât. Regimul comunist a căzut, însă statul nici acum nu şi-a asumat aceste experimente. Am fost doar eu şi echipa mea care ne-am luptat, vreme de 10 ani, din 2009 în 2019, să aflăm adevărul. Toate uşile au fost închise, era blocată informaţia. În timp, a devenit un subiect secret.
S-a schimbat atât de mult atitudinea autorităţilor şi ne-a fost îngreunată atât de mult munca, încât la momentul la care am realizat ultimele filmări, în 2018, cu cei doi savanţi de la Institutul de Genetică, Fiziologie şi Protecţie a Plantelor din Chişinău ni s-a permis să filmăm doar procesul de pregătire a seminţelor de năut ce urmau să fie iradiate. Restul procesului, care avea loc la ultima instalaţie de iradiere ce mai există în Moldova, nu am mai avut voie să filmăm. Până şi locul unde e amplasată instalaţia de iradiere e secret.
M.B.: Cei doi savanţi de care vorbeşti, care efectuează în zilele noastre procesul de iradiere a seminţelor, ştiu la ce pericol se expun?
D.T.: Ei ştiu care e pericolul. Nu ei decid. Comanda vine de sus. Cu acea instalaţie se mai scot nişte fonduri. Salariile sunt mizerabile. Ei fac asta din inerţie. Sunt oameni sinceri şi deschişi, înţeleg că nu obţin rezultatul pe care îl aşteaptă, fac asta să-şi hrănească familia.
"I-am lăsat să spună cum practic şi-au jertfit viaţa unei pseudo-ştiinţe"
M.B.: În film, intervievezi un număr de oameni de ştiinţă, în mare parte geneticieni, care au gândit şi supervizat experimentele prin care seminţele şi plantele erau supuse radiaţiilor. Printre ei, Dmitrii Goncearenko, Valentin Celac, Evgheni Krasnobaev şi Vasile Cazangi. Spui într-un interviu că mare parte dintre ei au murit între momentul când i-ai filmat şi cel al premierei filmului. Ce impresie ţi-au lăsat oamenii aceştia?
D.T.: Trebuie să spun un lucru. Când m-am apucat de proiectul acesta, în 2009, eu însumi nu ştiam o grămadă de lucruri. Nu înţelegeam pericolul la care oamenii de ştiinţă au fost expuşi, nici drama la care a fost supus poporul ăsta. Abia după 10 ani am înţeles.
Prin urmare, când am luat acele interviuri, i-am lăsat să vorbească fără a interveni prea mult. I-am lăsat să spună cum şi-au dedicat viaţa ca să găsească doza potrivită pentru a obţine mutantul potrivit, i-am lăsat să spună cum practic şi-au jertfit viaţa unei pseudo-ştiinţe.
Când unii dintre ei spuneau că experimentele au reuşit şi că au crescut roada, eu nu ştiam ce ştiu acum şi anume că lucrurile nu au stat chiar aşa. Abia după ce am început să sap mai adânc, am găsit acele opinii care îmi lipseau pentru a putea deschide ochii. E vorba de poziţia unor specialişti care spuneau că radiaţia nu va spori roada, că radiobiologia e o ştiinţă necesară, dar nu pentru plante. Toţi oamenii care au zis asta, Maria Gonceariuc, de pildă, au fost eliminaţi din sistem.
M.B.: Ce se întâmplă acum cu deşeurile radioactive ale experimentelor descrise în filmul tău?
D.T.: Informaţia asta e atât de secretă, încât nu ştie nimeni. E o misiune foarte complicată să păstrezi carbonul C14, care se dezintegrează în 60.000 de ani, în borcănaşe şi containere care se dezintegrează într-o 100 ani. E o povară şi un pericol enorm. În plus, sunt costuri foarte mari pentru Moldova.
"Experimentele radiobologice din agricultura moldovenească şi Cernobîlul reprezintă testarea unor tehnologii noi pe popoare nevinovate"
M.B.: Toată povestea asta seamănă cu Cernobîlul.
D.T.: E un Cernobîl agricol. Sunt foarte similare experimentele. E aceeaşi istorie, cam aceeaşi perioadă. E o testare a unei tehnologii noi pe un popor nevinovat, un popor mai naiv, mai tolerant, decât cel din Ucraina, de pildă. Tehnologiile astea nu s-au testat in Moscova sau Sankt Petersburg, ci s-au testat departe.
O altă similaritate cu Cernobîlul este că regimul comunist nu accepta eşecul statului sau al inginerului proiectant. Mereu se dădea vina pe cei care administrează procesul. La Cernobîl, au fost condamnaţi oamenii care administrau centrala nucleară. Nu s-a recunoscut faptul că a existat o eroare de proiectare. La fel şi în cazul experimentelor radiobiologice din domeniul agricol. Nu creşte roada? Atunci schimbăm omul de la implementare.
M.B.: Filmul a avut premiera la Chişinău?
D.T.: Filmul a fost lansat la Chişinău în octombrie 2019. A rulat destul de bine, a stat în cinema două săptămâni, strângeam adesea sala plină. E un subiect dureros, greu de digerat, e o realitate pe care am trăit-o noi toţi cei din Moldova. Q&A-urile nu se mai încheiau, durau ore în şir, oamenii voiau să ştie mai mult, erau zeci de întrebări pe seară. De altfel, aceleaşi reacţii le-am avut şi la Sarajevo, unde filmul a avut premiera absolută, sau la TIFF 2020, la Cluj.
Pe de altă parte, autorităţile n-au prea fost interesate de film. A fost primit mai bine de cele din oraşele mai mici. În oraşele mai mari, influenţa politică e mai puternică. În general, însă, statul nu ar vrea să se audă de experimentul ăsta. Îi dă cu ignore.
M.B.: Plănuieşti o lansare şi la Moscova?
D.T.: E greu să intri acolo cu un material care admite o eroare de sistem. Nici nu am făcut mari eforturi în acest sens. Suntem însă în negocieri pentru a difuza filmul pe un post TV rusesc care a fost interesat de subiect încă din momentul producţiei.
"Totul a început de la bunica"
M.B.: Coperţile filmului sunt formate din imagini video de amator filmate la o petrecere întâmplată la începutul anilor 1990 în familia ta. Într-un alt interviu, povesteşti că ai crescut într-o familie de intelectuali, că ai avut doi bunici profesori şi un unchi om de ştiinţă. Cum a primit familia ta filmul? S-a lăsat cu discuţii, cu polemici?
D.T.: Cei rămaşi în viaţă din acele imagini au apreciat foarte mult filmul. Discutăm mult pe subiect. Încercăm, mai ales să înţelegem de ce mi-am dedicat eu o pătrime din viaţă acestui film.
Cred că fost o misiune pe care la început nu o înţelegeam. Subiectul m-a ales pe mine, nu eu pe el. Poate mi s-a tras de la moartea bunicii. Din câte cunosc, ea ar fi lucrat la un KOLOS. Din păcate, n-am apucat să îi iau un interviu înainte să moară. Pe vremea aceea, nu înţelegeam pericolul la care a fost expusă şi ea şi toţi cei care au muncit acolo. Mai târziu, am înţeles că trebuie transmis mesajul tuturor victimelor, nu doar al bunicii. Sunt sute, poate mii de potenţiale victime.
KOLOS
Primele filmări, din 2009 până în 2012, le-am făcut cu discreţie, aproape în secret. Treptat, cei din sistem au realizat că am suficientă informaţie să scot ceva important, aşa că au demontat instalaţiile şi au mutat sursele de iradiaţie. În plus, mare parte din oamenii pe care i-am filmat şi pe care îi vedeţi în film au decedat.
În 2013, eram gata să abandonez subiectul. Scriam petiţii, nu mi se răspundea. Nu aveam finanţare. Eram singur împotriva unui subiect dur. Eu şi echipa mea: Nicu Borş, directorul de imagine, care a fost lângă mine în toţi cei 10 ani, Victor Ciobanu, Marin Turea, Grigore Bechet, care m-au ajutat la sunet şi alte câteva persoane. 2013-2018 a fost foarte greu de lucrat. Lucrurile deveneau complicate, accesul dificil.
Apoi, am câştigat finanţările de la CNC-urile din Moldova şi România şi, cu ajutorul colegilor din România, al lui Marian Crişan, Cristian Lolea, Vadim Severin, Alexandru Dumitru, Viorel Chesaru şi al multor altora, am terminat filmul. Le mulţumesc tuturor şi, în mod special, ţin să-i mulţumesc lui Marian Crişan care a înţeles valoarea materialului acumulat şi s-a implicat activ în producţie din 2017 până în prezent.
"În timpul comunismului, moldovenii au trimis echipamente de iradiaţie de laborator colegilor lor din Piatra-Neamţ"
M.B.: Te gândeşti să dezvolţi subiectul şi într-un alt film?
D.T.: Spuneai că e un subiect foarte puţin cunoscut peste tot, inclusiv în România. Asta deşi, dacă nu mă înşel, a existat şi la Piatra-Neamţ o instalaţie asemănătoare celor din Moldova, la Centrul de Cercetări Biologice "Stejarul". Regimurile comuniste din România şi din Moldova acelor ani au colaborat şi moldovenii au trimis un echipament de iradiaţie de mici dimensiuni, de laborator, colegilor lor din România. Nu ştiu exact ce seminţe s-au tratat acolo. Posibil cele care conduceau la producerea uleiurilor eterice. Asta ştiu de la o doamnă care a lucrat acolo. Acesta ar fi un subiect interesant de urmărit.
"Pericolul încă există!"
D.T.: În ce mă priveşte, mă gândesc la un lungmetraj de ficţiune pornind de la biografiile oamenilor de ştiinţă şi nu numai care au fost implicaţi în experimentele radiobiologice din Moldova. Ceva pe modelul seriei Cernobîl de la HBO, care să redea drama acestor oameni, dar care să şi tragă un semnal de alarmă. Pericolul încă mai există. Mie nu-mi place să arăt cu degetul, dar acum trebuie accentuat. Tot ce se întâmplă cu deşeurile rezultate în urma acelor experimente, cu echipamentele folosite, cu terenurile din jurul câmpului gamma de la Oniţcani, trebuie aflat şi înţeles. Pericolul încă există!