Lipsă, lapsus, apocalipsă
Beatrice Lăpădat: Aştepţi tensionat (sau nu) şi entuziast (sau nu) să primeşti întrebările pentru primul tău interviu. Te gândeşti de când ai aflat de interviu cum va fi şi ce vei zice, astfel încât să arăţi lumii tot ce e mai sclipitor în tine, dar să rămâi, în acelaşi timp, şi onest. În cazul deloc puţin probabil în care vreo calamitate ne aranjează pe toţi mai repede decât am vrea să credem, tot ce spui acum aici va rămâne în arhive douzeci, treizeci, cincizeci, o sută sau două sute de ani.
Alberto Păduraru: Mi se pare amuzant, vorbeam şi cu Răzvan Penescu (fondator al LiterNet.ro) cu ceva timp în urmă despre onestitate. Despre cum să o găsesc sau cum să o provoc în interviurile de care m-am ocupat de-a lungul timpului. Şi chiar "onestitate" am folosit, nu "sinceritate". "Onest" sună mai puţin egoist decât "sincer". Nimeni nu zice "onest să fiu". Şi ar trebui să se zică şi aşa, sună comic.
Da, m-am gândit mult la întrebări, la interviul ăsta, tensionat, crispat. Scuze că m-am oprit întâi la "onest". Asta mi-a sărit în ochi din prima din toată întrebarea. Asta caut în jur. Aşa vreau şi simt să fac lucrurile.
Am douăzeci de ani şi - sincer (de data asta egoist, că tot ziceam) - nu mi se pare că am făcut încă ceva demn de un interviu. Cum nici dacă aş face mai târziu, nu m-aş hazarda niciodată să spun că e demn de un interviu. Cred că onestitatea e tot ce îmi rămâne. Şi e tot ce contează în punctul ăsta. E "tot ce e mai sclipitor în mine", dacă vrei.
Două sute de ani, hm? Trebuie să îmi verific programul de atunci, după ăştia două sute plănuiesc să mă reinventez. De la zero. De fapt, mai bine mă asigur că am un program până atunci. Trebuie să am, constant, ceva de făcut.
B.L.: În textele tale despre Festivalul de teatru tânăr Ideo Ideis 2020, se simte în mod special fervoarea cu care tu şi toţi ceilalţi participanţi vă aflaţi în căutarea senzaţiei pierdute, cu toate limitele impuse de distanţarea socială şi de toate celelalte reguli inerente protocolului sanitar. Ce ţi-a dezvăluit ediţia din 2020 a Ideo Ideis despre cum se poate face teatru şi comunica în, prin şi pentru teatru în vremuri care par să îl facă imposibil?
A.P.: Se zice că foarte puţine lucruri sunt cu adevărat imposibile. Se mai zice şi că regulile sunt făcute să fie încălcate. Încep cu aceste două truisme, dintr-o raţiune cât se poate de simplă.
Un lucru ar fi imposibil cu adevărat dacă n-ar putea fi făcut nici cu, nici fără reguli. Or, Ideo Ideis 2020 în perioada asta s-a putut face. Ba mai mult, reguli au fost. Şi mai mult, s-au respectat, în deplinătatea lor. Asta duce la concluzia simplă că nu e o chestie de neputut, e numai adaptare.
Nu sunt actor - şi tocmai de aceea nu pot să vorbesc decât din exterior despre asta - dar chiar înţeleg frustrările oamenilor din şi de teatru, înţeleg cum e să se deschidă orice altceva înaintea instituţiei tale, cum e să te duci la restaurant, de exemplu, şi să ştii că acolo sunt oameni cu meseriile lor, care par că se îndreaptă înspre normal, cum încă nu te îndrepţi tu, cu meseria ta. Înţeleg petiţiile, înţeleg nevoia de cultură, nevoia de sală, de lumini, de public. Spectatorul e esenţial şi el în tot procesul ăsta. Şi cred că e incredibil de greu de suportat toată digitalizarea.
Înţeleg să lupţi pentru asta, cu toate armele necesare. Totul până la a te dezice de teatru. Asta e de neînţeles.
Îi apreciez enorm pe cei care - din tot ce am văzut în perioada asta - au încercat. Au încercat tot, platforme online unde nici nu te gândeai că se poate lucra aşa, art-camp-uri în aer liber, spectacole în aer liber. Nu trebuie să fii sută la sută adaptabil cu niciuna din câte am spus, sau câte or mai fi nespuse. Dar nu e rău să încerci. Trebuie să încerci, lucrurile n-au supravieţuit niciodată altfel.
Ce nu înţeleg, e să nu încerci nimic şi doar să te plângi. Ce-i drept, n-am prea văzut, dar şi dacă e aşa, e rău. Dacă n-ai trecut prin toate filtrele de Instagram / Snapchat posibile în încercarea de a aduce - adaptat - un produs artistic oamenilor, dacă nu ai fost deschis la compromis (pentru că teatrul nu înseamnă asta, nu?), dacă ai fi putut face un spectacol în aer liber şi ai zis "pas" doar pentru că "Nu e o sală, domnule, nu e!" - înseamnă că te-ai pus pe tine înainte de magia aia pe care ar trebui să o aduci tu oamenilor. Am văzut idei incredibile, în sensul de "POT să fac ceva chiar şi în situaţia asta" (asta e o aluzie la Tangent Creators, care au organizat şi un art-camp, iată, ceva palpabil, încercat, muncit, reuşit, aruncă o privire).
Da, lucrurile sunt puţin mai complexe decât un simplu "de dragul artei". Sunt chestii administrative la mijloc, ştiu. Dar perioada asta nu a luat nimeni nimănui calitatea de "actor". Da, s-au luat spaţii, s-au lăsat săli goale, e al dracului de greu şi pentru teatrele independente. Ştiu. Dar în tot roller-coasterul ăsta s-au născut proiecte la care nu te aşteptai niciodată, care poate nu s-ar fi materializat altfel, adaptarea a fost la tot pasul.
Ce calcă pe nervi e stagnarea. Asta e adevărat. Şi eu aştept din tot sufletul să se deschidă sălile, să mă plantez acolo zece spectacole talpă în rândul trei-patru, pe centru. Aştept să ofer aplauzele în direct, cu aceeaşi căldură ca înainte. Să văd cu ochii. Şi să mă pot holba la orice nu e un ecran. Vor veni şi vremurile astea curând.
Până atunci, actorii să nu uite că sunt actori, că asta nu le-o poate lua nimeni niciodată. Să nu uite că arta se naşte - cu un anumit efort, sigur - din efectiv orice. Şi să nu-şi piardă dragul de meseria asta, să nu renunţe. E uşor de zis asta pentru mine, din exterior.
Asta nu m-a învăţat neapărat numai Ideo. M-a învăţat toată perioada pandemică. Ideo s-a reinventat, a supravieţuit. Şi încă cum! Online-ul a fost un prieten bun, în cazul ăsta. A avut chiar şi teatrul comunitar, în Alexandria, un spectacol live. Mi-a plăcut scindarea asta, că au fost mini-experienţe Ideo (le zic aşa de dragul diviziunii amintite; de altfel, au fost toate cât se poate de "macro" şi de autentice).
Ediţia din 2020 m-a adus iar faţă în faţă cu teatrul adolescent, ipostază în care nu am mai fost de vreo doi ani de zile. Nu direct, cel puţin. Asta poate şi fiindcă vorbim de teatru adolescent, iar perspectiva mea e uşor naivă şi tinde spre roz. Eu chiar cred în revenire, mă învârt pe aici şi rog oamenii să reziste. Mulţi ar putea să mă înjure pentru asta. E OK. Noi, în România, suntem grozavi la enunţat principii şi la demagogie. Cu execuţia, meh. Dar cred că oamenii ar trebui să creadă la rândul lor în tot ceea ce scot pe gură. Şi să iubească ce fac. Şi să fie recunoscători, măcar pe jumătate pe cât sunt de nemulţumiţi, pentru că lucrurile tind spre mai bine. Sau măcar să încerce să caute binele ăla.
În toată zbaterea asta, Ideo a fost o oază de linişte, organizată cu precizie elveţiană, binevenită. Sunt sigur că ediţia asta o să rămână una de referinţă. Cum sună "Facem şi noi nişte empatie?" acum!
B.L.: Vine o Geneză sau o Apocalipsă? O lume nouă sau bătrânicioasă?
A.P.: Vine o pseudo-Geneză cu tendinţe apocaliptice. Urmează un egoism al fiecăruia în sâmburele lui de idei şi chiar o perioadă în care oamenii se mănâncă - mai tare - între ei. Asta sau solidaritate în masă. Una din două.
Scenariul apocaliptic va avea consecinţe pe termen lung mai mult pe partea de formare profesională. Eu chiar sper din suflet că putem scoate generaţii superbe de ingineri, medici, jurişti, profesori etc. Chiar sper să nu fie un handicap breşa asta în sistemul educaţional, încă nu ştiu ce să spun.
Pentru mine, Geneză clar, în toată puterea cuvântului, Phoenix din Odă (în metru antic), din care "reînviu luminos". Trebuie să încep să fac lucruri. Tot mai multe, tot mai serioase. Nu sunt fatalist, sunt chiar optimist prin excelenţă. Şi cred şi într-o lume nouă. Nouă, dar cu paremiologie conservată. Autorii de şcoală vor rămâne încă acolo, dar sper din suflet să bage în programă şi autoare - ne lipsesc femeile de pe listele de lecturi (nu, Nichita nu e, pentru cei care au avut un mic "dar"). Eu cred că în afară de Simona Popescu pe la început de liceu n-am mai văzut nimic de la scriitoare. Şi e trist. Poate o să se schimbe asta, pare cam puţin, cam de nişă. Dar nu e puţin deloc.
Ştiu. O să fie o lume nouă, tânără, care o să-şi iubească şi o să-şi respecte mai mult bătrânii. Sau cel puţin aşa mi-ar plăcea să cred.
B.L.: Mi-ai spus că ţi-ar plăcea să trăieşti "într-o lume în care să plutească oamenii cu tot cu aurele lor unii pe lângă alţii, iar prieteniile să vină magnetic". O soluţie pentru interacţiuni în timp de (post)pandemie?
A.P.: Întrebarea asta are o introducere aşa de frumoasă încât simt nevoia să o reformulez, pentru mine. Ar fi un fel de "Cum faci investiţiile în oameni să merite, să rămâi doar cu cei cu care ţi-e dat să rămâi?" Asta aveam în cap când am început să răspund. Ce ţi-am spus atunci ascunde şi mare parte din răspuns. "Interacţiunile" de care întrebi sunt destul de lipsite de semnificaţie, în considerabila lor majoritate. Aşa simt. Investiţiile şi nepotrivirile, incompatibilităţile cu oamenii, dacă vrei, nu-s deloc meaningless. Pentru mine e de bun-simţ să investesc enorm în prieteniile pe care le am / pe care vreau să le am / de care am nevoie. Nu se suprapun astea trei. Mi-aş dori să ajung doar în ultimul punct, la cele de care chiar am nevoie. Pentru că alea - şi doar alea - au nevoie înapoi de mine.
De aia mi-ar trebui ceva extern, uşor, comod, să-mi mai taie din strădania excesivă de a ţine multă lume prin jurul meu. O gravitaţie a lor, personală, cu care să rezoneze gravitaţia mea, ar fi tot ce mi-aş putea dori. Doar că e imposibil. Uite, abia asta e imposibil. Nu se poate nici cu reguli, nici fără ele, că tot ziceam înainte de reguli.
Şi acum - ca să punctez şi întrebarea iniţială - nu există "o soluţie". Pandemia a fost arhisuficientă în sensul ăsta. Poate unii introvertiţi s-au plictisit şi au decis că merită să iasă din carapace; din contră, poate unii extrovertiţi au urmat procesul invers. Perioada asta a cam calibrat pe toată lumea. Să fim oneşti, în momentul în care ştii că nu ai cum să ieşi în grupuri mai mari de trei persoane începi să te gândeşti automat - "OK, OK, deci mă văd cu ăla, ăla şi ăla... A, of, dar şi ăla, lasă că văd eu." La început e o tendinţă clasică să vrei să te vezi chiar şi cu cine nu vrei - de fapt, să te vezi. Că aşa e, aşa funcţionează. După aceea, în ieşirile tale, încep să apară tot mai frecvent anumiţi exponenţi. Când încep să se repete, îi separi. Aici vine selecţia. După ceva timp începi să te întrebi: "Cu cine aş ieşi încontinuu, cui am chef să îi văd moaca 24/7 şi să fiu la fel de încântat tot timpul?". Surpriza e că, de cele mai multe ori, astea-s maximum trei persoane. Le ştii. Şi, cu toată distanţarea, e o şansă uriaşă de conectare cu ele. De aceea ziceam că pandemia îşi face singură treaba. Probabil fiecare a gândit asta, conştient sau inconştient, de cel puţin câteva ori pe zi.
Postpandemia o să vină cu un val de deschidere mult mai mare cu oamenii. Probabil o să se asculte mai mult şi o să se vorbească mai puţin. Probabil o să aibă prioritate mereu cel din faţa ta, chiar o să îţi pese cum e, ce a mai făcut, cum se simte. Şi n-o să-l mai întrebi doar aşa, că ai o fereastră şi ai zis să vezi care-i pulsul. Chiar o să îl asculţi. Probabil or să fie anihilate small-talks şi tăcerile ciudate. Poate ăsta e doar optimismul meu incurabil, cert e că eu aşa aş face. Şi fac şi acum, dar cu siguranţă cu mai puţine persoane.
A, şi mai e o chestie de-a mea. Mi se pare că, dacă chiar ai chef să vorbeşti cu cineva, îţi găseşti timp acolo în cel puţin fiecare zi, cu excepţiile de rigoare, desigur. Or să dispară şi oamenii care nu fac asta, presupun. Adică vor fi scoşi din schemă natural, aşa cum au apărut sau s-au consolidat ceilalţi. Sigur, odată ce eşti adult - refuzi să crezi, dar ţi se spune - lucrurile se complică. De aceea e cu atât mai important să ştii care-s ăia trei oameni pe care poţi să îi trezeşti şi de la care să pretinzi să fii ascultat pe bune.
Alea-s prieteniile magnetice. La asta mă refeream.
Dreptul drepţilor
B.L.: Alberto, ai împlinit douăzeci de ani în data de 30 iulie 2020. Te simţi: a) copil b) adolescent (încă) c) post-adolescent d) pre-adult e) tânăr f) adult g) toate acestea la un loc h) toate acestea şi încă altele, sau pur şi simplu altceva.
A.P.: Mă simt a, b, c, d, e, f, g, h la un loc (că toate sunt eu), în reprize, de câteva ori pe zi. Copil sunt când mă animă tot felul de chestii stupide, copil sunt când fac chestiile cele mai întâmplătoare posibile - unul care îmi vine în minte e să îmi dau la blender laptele cu cereale ca să pot mânca mai mult fără să mestec. Copil sunt şi cu ai mei, cred că sunt simpatic, mă vreau şi mă dau adult pe lângă ei, îmi gudur buletinul de votant pe lângă ochişorii lor care mă urmăresc să vadă, nu mă frig, mi-e cald, mi-e frig, mă doare, oare pot să fac nu-ştiu-ce singur?
Cred şi că sunt o pacoste uneori, când combin haotic a cu f. Reacţionez ca un copil la multe chestii care nu îmi convin. Bine, asta la prima vedere. După, trec prin filtrul b, c, d, e şi lucrurile se aşază bine de tot.
Adolescent, hm. Ştiinţific vorbind, nu mai sunt. Spiritual vorbind, nu cred că am fost vreodată. Cred că a fost numai un curent, o influenţă. Am chestia asta, închid ochii, mă întind pe spate şi îmi spun: "În 6 luni şi 14 zile o să fiu în oraşul X, făcând Y" şi de multe ori sunt destul de aproape cu aproximatul, habar n-am cum ajung acolo. Aşa mi-am zis cu facultatea, ba chiar acum vreun an am început să mă gândesc cum ar fi să nu fii în spatele interviurilor. Poate e un soi de presentiment, că până la urmă e în firescul lucrurilor să se întâmple toate, dar chiar şi aşa, simt cumva că le controlez.
Nu ştiu cum să mă încadrez între a, d şi e în zilele în care ies din casă şi mă prefac că sunt într-un joc video. N-aş spune copil. Tânăr. Tânăr sună bine. E un cuvânt amuzant. E şi mai amuzant dacă iei toate consoanele din alfabet şi înlocuieşti - pe rând - prima literă.
Toate ca toate, mai bine pre-adult decât prea-adult. Cred că cel mai cuprinzător cuvânt care să-mi descrie perfect toată metamorfoza e "himeră". Sunt o himeră. Şi nu fug niciodată de sau după mine.
Aici revin cu onestitatea.
Vezi tu, toţi poeţii de care ştiu au ajuns la o maturitate artistică în lirica lor. Eu nu mă numesc aşa (dar nici nu mă supăr dacă cineva o face). Şi nici nu am o aşa maturitate în lirica mea. Vreau să am? Nu. Mi se pare că drumul e mai interesant decât rezultatul. Eu încă mă întreb serios dacă de o maturitate în sensul ei obişnuit pot vorbi în cazul meu. E tot aşa. Ceva care vine şi trece.
Pe LiterNet, în textele alea din Înaltă ordine de idei, sunt embrion. Nici măcar copil. De ce embrion? Scrisul acolo a devenit pur şi simplu un exerciţiu de crescut. E un spaţiu familiar, prietenos, puţin cam sobru în design pentru cum l-aş face eu. E un câmp de luptă, un caiet de note, o colecţie de moace. Fiecare la locul şi la timpul ei. Toate eu.
Mai bine: e ca o seră. Şi am acolo texte în toate formele pământului. Am acolo aproape tot ce e proză scurtă ieşită din mâna mea. Probabil şi Răzvan oftează de multe ori când vede titluri ca Atacul ocelotului. Mi se pare uimitor că m-a lăsat să revendic spaţiul ăla până la urmă, a fost blocul de sfaturi de la început, apoi câteva punctuale, când şi unde a mai fost nevoie.
Am să spun ceva ce nu am mai zis nimănui. Când am început să trimit texte pentru LiterNet, să fac exerciţii de continuat sau modificat alte texte, de fiecare dată feedback-ul era lapidar. Un "OK". OK ce? Eu "OK" zic şi când e bine, şi când e prost. Mai ales în scris, e greu de distins. Şi mă enerva teribil treaba asta la început. Eram tiparul de la a toată ziua.
Dar sunt o grămadă de beneficii pe care ţi le aduce producerea săptămânală de texte. După doi ani, am început cumva să tânjesc să fac ceva numai şi numai al meu. Şi acolo am atins adultul de care încă nu îmi vine să cred. Ceea ce s-ar vrea a fi apogeul meu.
Am început să lucrez la Cartea cu moace, revin îndată la ea.
B.L.: Ai făcut parte din trupa de teatru Atelierul de Teatru, de la Colegiul Naţional "Mihai Eminescu" din Botoşani şi ai participat la festivaluri de teatru. Totuşi, în urma acestei experienţe, nu teatrul s-a lipit definitiv de tine, ci scrisul, care a început cu "mesaje interminabile", după cum spui chiar tu, către coordonatoarea trupei, Lenuş Teodora Moraru. Aceste experienţe cumulate - experimente artistice şi estetice, întâlniri, decizii, emoţii, câmpuri culturale - încă se intersectează în tine sau, dimpotrivă, te-au făcut să te dezlipeşti de ceva ce de fapt nu eşti şi să te îndrepţi spre ceea ce te defineşte?
A.P.: Nu am scris decât o singură dată un text dramatic, dar multă lume mi-a spus că scena a rămas acolo, în tot ceea ce scriu, că textele mele au o particularitate, cred că sunt lesne de pus în scenă. Aşadar, teatrul nu s-a dezlipit din universul ăsta complet, mai bine spus s-a lipit de scris, de animus. Nu de mine în felul ăla organic, de pathos. Cumva tangenţial. Teatrul s-a lipit de ceva ce eu iubesc extraordinar de mult şi nu aş putea face decât cu el omniprezent acolo. Eu de aceea am şi conştientizat că iubesc teatrul, mi-am găsit şi locul în tot procesul ăsta - spectator. Şi e minunat. Nici măcar regizor, scenograf. Nu. Spectator. E o chestie de respect cu care te creşte trupa în care ai fost, cu care m-a crescut pe mine Atelierul. Te învaţă să iei tot ce e pentru tine din teatru. Nu te duci acolo neapărat să te faci actor, deşi, bineînţeles, o bună parte, printre care nu m-am numărat, au drumul ăsta. Nu te duci acolo să te faci regizor - idem. Te duci acolo pentru tine, pentru oameni. Teatru-neteatru, de oameni ai nevoie. Te poţi duce din multe alte cauze externe pathosului ăluia înnăscut, roluri, fete, deplasări, cel mai bun prieten etc.
Nu te poţi dezlipi de nicăieri de unde ai aparţinut. Nici copiii nu pot fi dezmoşteniţi în totalitate de părinţii lor. Cauţi, înveţi, aduni. Tot ce faci e un plus pentru tine, atâta timp cât are sens sau cât îi dai un sens. Atelierul a avut tot sensul din lume. Mi-a dat majoritatea amintirilor din liceu, m-a scos pe mine din mine, cu greu. Am aflat că sunt - sau că eram - în mare parte un copil închis. Extraordinar de închis. Asta poate să fie şi bine şi rău, e foarte bine când vine vorba de scris.
Da, îi trimiteam lui Lenuş Teodora Moraru, coordonatoarea Atelierului de Teatru din Botoşani, texte, prostioare, ce scriam atunci. În mesaje lungi, nici măcar documente. Ea m-a încurajat să le pun cap la cap, să le ordonez: "Îţi faci blog, aşa îmi mulţumeşti."
În viitor mă văd scriind mai multe texte dramatice sau transformându-le pe cele de proză / poezie deja existente. Mă văd tastând sau scriind de mână o bună parte din viaţă. Cred că e teatru şi în asta. E coregrafie.
B.L.: Eşti în prezent student la Drept în anul II la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Spui că nu ai avut niciodată probleme cu învăţatul şi că te gândeşti la o carieră universitară sau la diplomaţie. Ai ales să nu continui teatrul ca profesionist şi nu ai bifat pentru o opţiune artistică în vederea formării profesionale. Totuşi băiatului care scrie decomplexat ficţiuni despre picioare care put nu îi este puţin teamă de îmburghezire? Îmburghezirea aia care se pare că îţi repugnă când vorbeşti despre tine ca despre un "lonewolf" pasionat de Un chien andalou...
A.P.: "Băiatul care scrie decomplexat ficţiuni despre picioare care put" e o descriere fenomenală pentru un profil de Tinder. Dacă e ceva ce îmi place cel mai mult din teatru / film, ăsta e absurdul. Şi nu, nu sunt absurde picioarele puturoase ale cuiva, e vorba de mecanism. Îmi place să scriu texte despre care nici eu nu ştiu ce întorsătură vor avea până la urmă. Îmi place să combin lumi, să aduc oceloţi pe autostradă, cyborgi în benzinării, rândunici izbite în lobul frontal etc. Ca să fiu onest (chiar ar trebui să zică lumea asta mai des), eu mă distrez de multe ori cu chestiile astea. Când scrii, eşti protejat. Sigur, e şi acolo o etică, dar să nu o încalci vine natural. Cel puţin pentru mine.
Exagerez mult, dar vreau să îmi personalizez locşorul în imaginaţia oamenilor. Să fie tâmpit, idiot, copilăresc. Mi-e groază să cresc. Sau să mă maturizez artistic. Te maturizezi artistic ca să ce? Pierzi asta, după, nu mai poate să nu-ţi pese, după, trebuie să te preocupe constant forma, alegerile, stilul. Şi te duci pe o nişă toată viaţa, cu puţin noroc pe două-trei nişe toată viaţa. După aia mori şi mai ai maximum o nişă nouă post-mortem, asta dacă mai vrei să scrii de acolo. Am tradus "teama de îmburghezire" prin "Mi-e groază să cresc". Da, fireşte. Sunt îngrozit. Că o să rămân într-un fel, că n-o să pot să mă mai joc, că o să realizez că profilul meu stânga e cel bun şi am să fac poze aşa pentru eternitate. Toate astea şi multe altele.
B.L.: Ce ar avea teatrul - ca mod de comunicare şi practică în colectivitate, ca instituţie şi ca spaţiu generator de ierarhii - de învăţat din sfera dreptului?
A.P.: Să ştii că întrebarea se poate pune şi simetric. Pot fi complementare cu siguranţă. În primul rând, am râs puţin când am văzut alegerea de cuvinte din întrebare, mi-am imaginat un generator de ierarhii, ca o priză sau ceva, care încarcă ierarhiile. Dar nu numai de asta am râs. Limbajul ăsta e cel mai bun sumar al Dreptului pentru mine. E puţin arhaic, are şi asta frumuseţea sa. Ceva de învăţat sigur ar fi, dar m-aş concentra mai degrabă pe o parte puţin mai jucăuşă. Aş vrea să văd parodii - organizate, frumos, pe scenă - cu profi sau cu bucăţi de materie în sine. Cu speţe. Cu orice. Doar să fie făcute cu cap, bineînţeles.
Şi în liceu, la Atelier, aveam pe la început exerciţiul ăsta de "Imită-ţi un prof". Îmi amintesc că se râdea cel mai mult aici. Şi că imitaţiile ieşeau bine de fiecare dată, aveam felul nostru ludic de a fi atenţi la detalii, era o plăcere să priveşti omul ăla din faţa ta cu toată atenţia din lume, ştiind că la ora trei urmează să îl faci cât de bine poţi, la catedră, într-o clasă plină de copii care vor să râdă.
Mi-am adus aminte de ceva, de curând mi-a scris o amică. Ea trece clasa a 12-a şi voia să îi spun care-i faza la Drept. Era extrem de entuziasmată. Eu încercam să fiu cât de obiectiv posibil. Şi m-a întrebat: "Deci voi mergeţi acolo, vă îmbrăcaţi în costume de-alea, cu peruci cu tot şi după, vă prefaceţi că aveţi acolo acuzat, judecător, avocat, nu? Faceţi un fel de antrenament, nu?"
N-am vrut să o dezamăgesc, aşa că i-am spus că vom face şi asta. Probabil la job sau la competiţii, sper doar să fie cu aceeaşi plăcere.
Şi hai, totuşi, să încropesc şi o învăţătură a teatrului trasă din sfera dreptului. Nu, vezi? Tot nu pot. Amândouă au regulile lor, dreptul în teatru ar fi ca un potenţiometru, un cuantificator de ce, cât, cum, unde ne jucăm. Sigur, deşi pe paliere distincte, oricum aceste două domenii sunt conectate cumva între ele. Fiecare cu regulile lui.
B.L.: Şi totuşi, după experienţa şi viziunea ta de student pe cale să înceapă anul II la Drept, ce ţi-ar părea că nu este drept în Drept?
A.P.: Of, că a venit şi una incisivă. Se conjugă mult şi cu situaţia actuală, cu pandemia. Poate fi mai mult vina "comicului de situaţie". Mi-ar plăcea să fie legături mai strânse student-profesor, dar asta e ceva ce ţine mai mult în gimnaziu sau liceu. Habar n-am. Ierarhia. Faptul că fiecare examen e doar un moment, faptul că momentul ăla îl cari după tine un an întreg şi ori pici sub greutatea lui, ori îl ţii pe umeri ca Sisif. Aş vrea să nu se ia atât de în serios mulţi dintre oamenii cu care sunt în aceeaşi oală. De multe ori m-am întrebat dacă dezvoltarea caracterială ca implicaţie a facultăţii ăsteia e de mine sau nu. Eu sunt miserupist cu părerile oamenilor, nu prea mă sinchisesc de imaginea mea în ochii lor, atâta timp cât fac ce îmi place şi ce mă face fericit. Dar sigur, paralel cu asta, creşte lângă mine un "cult al personalităţii eroului" pe care şi-l însuşeşte foarte multă lume. Nu prea mă interesează, clar nu mă încălzeşte, clar nu mă face să dorm mai bine noaptea. E doar... Mă bucur dacă oamenii din spatele cultului ăstuia sunt cu adevărat fericiţi cu ce fac. În rest, dacă închizi ochii, îţi vezi de treabă, nu te aprinzi uşor şi nu pui botul la toate comentariile pământului despre cum cred alţii despre tine că înveţi / eşti, e minunat. O să trec prin facultatea asta cu ochii închişi mereu, cu patine în picioare, julit în fund şi / sau genunchi, dar mantinela de care o să mă ţin după fiecare buf, când mă ridic, o să fie materia de aici. Materia e grozavă, e cea care mă animă. Bine, eu am şi o chestie, sunt atent şi cum sunt scrise, adică mai ales CUM sunt scrise / structurate lucrurile. Sunt arhicitibile toate cărţile până acum, sunt prietenoase cu studentul, au şi jocuri de cuvinte, pe alocuri asocieri de boomeri, dar sunt fermecătoare, de la coperta unu la coperta patru. Toate şi fiecare în parte. Par încercări stângace de apropiere cu studentul într-un fel simpatic tare, ca o interfaţă în Paint. Mă gândesc că o fi de la har. Oricum, mi se pare amuzantă asemănarea între profi şi manualul cu care vin în tandem. Exact aşa cum e chestia aia cu stăpânii şi câinii lor, care parcă ar semăna, la o privire mai atentă.
Nu sunt suficiente nedreptăţi cât să îşi schimbe numele în Facultatea de Nedrept, dar, cum am spus, materia e salvatoare. Şi materia n-ar fi aceeaşi cu altcineva să o explice.
În fine, n-oi fi eu omul care să am extraordinar de mulţi prieteni la Drept. Nu sunt eu omul să am extraordinar de mulţi prieteni în general. Dar cred că un lucru - nu neapărat doar nedrept - cât mai degrabă stupid, e comparaţia. Cunosc, îmi place şi mă animă competiţia. Dar există limita aia până la care încă poate fi numită aşa. După, e transfigurată în comparaţie. Eu unul mă compar cu mine, pe restul doar i-am întâlnit, sunt singurul pe care îl cunosc cu adevărat. Sunt eu, e borşul meu, poate să meargă bine, rău, să dea în foc. Tot îl mănânc singur. Şi, în general, nu sunt adeptul autoîncununărilor. Sunt prea mult, de fiecare dată. Dar au şi ele rolul lor, îmi arată exact de cine să mă feresc. Ca un radar de căutat oameni care îşi văd de treaba lor.
Cum spuneam, sunt aici, la facultatea asta. Şi totuşi, la prima întrebare am scris acolo că "Simt că n-am făcut nimic demn de un interviu, şi nici dacă o să fac..." În fine, ai înţeles ideea. Da, sunt mândru de mine pentru pasul ăsta, dar nu înseamnă sub nicio formă că am făcut ceva notabil până acum. Facultatea asta nu e viaţa mea, e - cum e şi LiterNet-ul, cum e şi Atelierul - un spaţiu de dezvoltare în care experimentez eu cu mine. Spaţiu pe care îl tranzitez acum şi din care sper să ies măcar la fel de neaşteptat ca unul dintre textele mele cretine - tot ăla cu ocelotul ar fi de referinţă aici. Viaţa mea e tot ce adun în tărtăcuţă, tot ce poate să îmi iasă - mai târziu - pe gură şi pe degete. Nu o clădire. Nici măcar un prestigiu. Viaţa mea e ce acumulez, trăiesc micuţ, liniar, nu prea mă abat, am un set de principii şi ţeluri, nu scuip, cum nici nu venerez locurile în care mă duce viaţa.
Am spus întotdeauna că n-am să renunţ la scris niciodată, dar n-am spus că n-am să renunţ la Drept niciodată. Bine, nu e cazul. Am mai spus, mi-e drag să învăţ ce, cum, cât învăţ aici. Pe planul ăsta de "acumulare" - singurul care ar trebui să conteze cu adevărat - facultatea e ca o gură de aer, ca Edenul, dacă vrei (preferabil fără izgonire).
Cathar-scris
B.L.: Textele tale din rubrica LiterNet Înaltă ordine de idei înseamnă deplasări - "ţopăieli", chiar, dacă mi se permite o exprimare ludic-informală - de la un gen literar la altul, de la un stil la altul, de la fragmente de real la scene suprarealiste şi experimente care flirtează cu postmodernismul. Îţi convine această lipsă de fixare într-un singur stil sau o consideri o etapă de "cercetare" şi tatonare în vederea apropierii de o identitate stilistică ideală pentru tine?
A.P.: Din partea mea, pot să fie toate exprimările tale informale. Argou, jargon, argon (nu, stai, că ăsta e metal). Sunt obişnuit cu orice fel de exprimare; dacă e cazul, pot să mă adaptez repejor, numai că tot trag spre informal, e mai natural, mai onest.
O altă prietenă îmi zicea mai demult că stilul meu e oarecum avangardist, post-post-modernist. Atunci am râs şi i-am spus că nu am un stil. Acum, după ani de zile, aş râde şi i-aş spune, din nou, că nu am un stil. Cum ziceam, mi-e bine aşa, copilăresc, nu mă interesează destinaţii, mă interesează drumuri. Nu cred că o să mă aşez niciodată într-un stil anume, nu mă văd obosind din ţopăială.
Reiau ceva în care cred foarte mult - dacă mă aşez şi nu mă mai pot ridica, poate ajung - la naiba - să mă fixez într-un stil şi să mi se pară că ăla e alesul. Nu cumva pierd eu aşa tot drumul până aici? Ba da. Şi asta ziceam şi la o întrebare de mai sus, viitorul volum de poezie viitor, ajuns ca un măr aproape de cotor (adică aproape gata), e un volum-drum, atunci-acum. Pot să jur că mai jos am văzut o întrebare legată de asta, aşa că o să cobor imediat cu ideea.
B.L.: De ce e scrisul atât de important în viaţa cuiva în vârstă de douăzeci de ani şi care se ocupă cu îndeletnicirea asta de câţiva ani? Narcisism, catharsis, spovedanie, vomă-purgativă, scrisoare de iubire, scrisoare de ură - cum stai cu toate astea şi toate celelalte care te ţin lipit de scris?
A.P.: Nu e de azi, de ieri, nu e de câţiva ani. Am învăţat să scriu la patru ani, de tipar. Puneam două puncte înainte de fiecare semn de punctuaţie, că mi se părea mie că sunt ele aşa importante şi merită anunţate. Puneam şi punct după fiecare dintre ele. Deci fiecare propoziţie / frază se încheia cu trei semne de punctuaţie.
Am avut o furnică la un moment dat - primul meu animal de companie. Am lăsat-o într-un capac de borcan. Am fost distrus când a fugit. Ăla a fost primul meu text scris vreodată. Destul de romantic pentru patru ani, zic eu.
După aceea am început să îmi cumpăr caiete tip unu. Îmi plăcea să am caiete, să văd foi albe desfăşurându-se în faţa mea, să le miros. Şi trebuia să le şi umplu cumva, dacă tot mă loveam de ele la tot pasul.
De atunci am tot scris tot felul de tâmpenii şi, la final de clasa a doua, ştiu că mi-au făcut ai mei o surpriză. Publicaseră o cărticică ei, cu toate povestioarele mele adunate. Am fost dezamăgit când am deschis-o şi am văzut că era câte un singur semn de punctuaţie la finalul fiecărei fraze.
Cartea era pe foarte bune, erau cutii cu exemplare, de la editura Tim Reşiţa, ţinută de Gheorghe Jurma. Ştiu că am vândut prin clasă cu 10 lei bucata sau ceva de genul. Făcusem primii bani cu asta. Ai mei erau cam palizi, probabil că oricum am ieşit pe minus, dar nu conta. Avea şi cod ISBN, e înregistrată la Biblioteca Naţională. Există şi acum, mi-au mai rămas şi mie două exemplare cred. Ori două, ori zero. Una din două.
Se chema (şi încă se cheamă) Cufărul fermecat, ilustrată cu desenele mai multor copiii din Botoşani, care şi-au ales ce le-a plăcut din textele mele. Am ajuns să realizez cine-s copiii ăia mult mai târziu, desenul de pe copertă avea un cufăr şi un curcubeu alb. Era făcut de Andreea Lupu, cu care m-am întâlnit abia la Atelier, în liceu.
Oricum, am mai deschis cartea aşa, de-a lungul timpului. Ceva de acolo tot este în mine; de exemplu, acum că scriu, am o dorinţă inexplicabilă să pun iar două puncte înainte de fiecare semn de punctuaţie. Nu eram eu prost.
Mereu e narcisism acolo, îţi dai seama. Al meu se activează când văd alte texte fenomenale şi am secundele alea în care mă gândesc: "Hai mă, oare de ce n-am făcut eu textul ăsta?" După aceea, am un minut şi jumătate în care mă uit la mâinile mele şi le spun: "Oare de ce dracu' n-aţi scris voi toate chestiile care s-au scris pe Terra deja? Ce aţi aşteptat?" Probabil să mă nasc. Sau să mi se îngroaşe falangele, să pot să scriu şi să scriu. M-au aşteptat pe mine, să mă conving şi să iubesc asta.
Catharsisul meu, purificator şi edenic, se duelează cu narcisismul şi cred că îl bate detaşat. Oricât de personale sunt textele mele, oricât de mult dezvălui sau nu din cum sunt, să văd cuvintele scrise e o cu totul altă trăire. A, cred că litera mea preferată e S. Acum că am zis asta, catharsisul de acolo mă va împinge să scriu cu cât mai multe "s"-uri.
Spovedanie nu e; cu toată deschiderea aparentă, sunt un om al structurii. Îmi place rama în proză, simetria aia, deci cred că e opusul spovedaniei. Un codex.
Vomă-purgativă nu cred că e, deşi pot să jur că am cel puţin un text în care cineva vomită şi, dacă n-am, probabil mă gândesc din inerţie la Trainspotting. Cu toate că am stomac pentru tot felul de chestii. Experienţele viscerale sunt printre cele cu cel mai mare impact vizual.
Periferia mea e paşnică, dar o transfigurez mereu în texte în care poate părea greu-digerabilă. Ţin minte că am un text în care, la un moment dat, descriu cum un băieţel se uşurează pe uşa vecinei lui, care aude şi îi deschide. Îl invită la ceai, de parcă nu s-a întâmplat nimic. Şi are un soţ afurisit. Mda, cumva poţi să numeşti asta vomă-purgativă.
Scrisoare de ură? Nu e, nu e cazul. Dacă cineva chiar merită o astfel de stare din partea mea, e un consum şi mai mare să îmi stric dispoziţia scriind despre asta. Da, interiorizez mult. Dar scot texte în care, în cel mai rău caz, am fost năstruşnic cu ura aia de care zici şi am reuşit să o modelez în cu totul altceva până la final. Scrisul e - uneori, de multe ori - o descărcare, dar şi o transformare a emoţiilor negative. Altfel n-aş mai fi capabil să recitesc ce am scris. Niciodată.
Scrisoare de iubire este. Şi mereu va fi. Ţi-am povestit că în gimnaziu şi liceu prindea bine lirica la unele fete, mai ales dacă mai era şi despre ele, bonus. Dar fără substanţă. O perioadă de siropoşenii îngrozitoare, dar pe care, din fericire, nu am reprimat-o. După aceea am coborât mai cu atenţie asupra scrisului meu, am încercat mereu să îi dau un sens. Nici nu ştiu toate numele tuturor chipurilor care mi-au fost muze. Ţin minte doar muzele care m-au fascinat o bună bucată de vreme, dar sunt şi ochi pe care i-am intersectat o singură dată în viaţa mea şi nu i-am mai văzut niciodată. Am avut două relaţii până acum şi o lungă vreme în care lirica mea le-a conţinut. Dar nu e totul numai scrisori de iubire făţişe şi atât, că tot ziceam că ar trebui să aibă sens. Acum codific mai mult, nu prea mai spun despre cine scriu. Dar tot e nevoie măcar de un ideal, de un suport, de ochi, de o statură, un păr. E cam profan spus. Îmi place cum sună "măcar un ideal" - pare că nu e niciodată de ajuns. Habar n-am, e şi o piaţă a muzelor, avantajul e că poţi să o faci cum vrei tu. E mintea ta, până la urmă.
B.L.: Scrisul te-a făcut mai serios sau e escapada "neserioasă" a viitorului diplomat / universitar care vrei să devii?
A.P.: Voi răspunde la asta cu "amândouă". E clar că m-a organizat, mi-a organizat haosul şi acum e controlat. Imaturitatea de care încă mă bucur şi pe care pot să o arăt cel mult scoţând limba oamenilor care au scris doar extraordinar toată viaţa lor (nu cred că există, dar ipotetic vorbind...) îmi dă şi o libertate foarte mare în a nu-mi fi frică să fiu neserios uneori. Un exemplu mai bun în sensul ăsta e... Hm, bun. Să zicem că eşti mic, primeşti un omnitrix de jucărie (un ceas din desenele animate cu care te transformi în extraterestru). Începi să te joci cu el, îl apeşi, după care chiar devii extraterestrul ăla. Unde eşti? La o terasă, pe ceva pietonal, sau în sala de aşteptare de la serviciul mamei tale.
Pe urmă să zicem că ai, nu ştiu, patruzeci de ani şi ajungi în aceeaşi sală de aşteptare. Ce nu te lasă să mai fii extraterestru? (Că e destul de clar, nu mai ai cum să fii).
Să fie ruşinea? Să fie faptul că ţi-e frică să nu te ia cu salvarea undeva? Când a venit ruptura asta între tine-copil-extraterestru şi tine-adult?
Aşa e şi cu scrisul. Da, e o escapadă neserioasă la mine în cap. Exteriorul meu e tot timpul conform cu împrejurările, potrivit contextelor. Şi - n-o să mint - asta îmi oboseşte creierul destul de tare. Ce urmează? Ajung liniştit acasă, seara, şi mă apuc să scriu despre un moş agăţat cu chiloţii în gard. Cine zice că n-am voie? Oricum, nu cred că am întrecut vreodată măsura când vine vorba de ficţiune, îmi place să cred că am control asupra ei. Şi - oricât de grotesc ar fi - mereu poţi întrezări acolo puţin rafinament şi puţină delicateţe. (aici merge un reference cu poezia aia cu cei doi melci care fac dragoste pe balustrada de la bloc).
B.L.: Pregăteşti acum un volum de poezie intitulat Cartea cu moace, cu ilustraţii făcute de o prietenă de-a ta, Simina Piţur. Peste moacele cui să ne aşteptăm să dăm acolo?
A.P.: Cartea cu moace nu e nimic altceva decât o alăturare aproximativ-haotică-stupidă-foarte de momente din viaţa mea, aşa cum e sau cum nu e, cu toate moacele din ea. Alăturarea e lipsită de orice grijă, asocierile sunt întâmplătoare (aş fi zis "în aparenţă", pentru efect teatral, dar nu), asta pentru că viaţa e lipsită de orice grijă şi întâmplătoare.
Ştiu, ştiu. Nimic nu e întâmplător, totul e deja scris, se zice. Uite că de data asta a fost nevoie de scris, pe lângă totul care sunt. Cartea de faţă (de moacă) poate părea deopotrivă fermecătoare sau cea mai mare inepţie văzută ori citită. Cartea de moacă e incompletă, peticită, mereu la prima mână, necizelată sau arareori cizelată, dar doar prin rescriere din neant. Fără peticeală. E o carte cu şi despre mine pe care poate nu mulţi o vor înghiţi.
Conţine vârste şi moace de care doar eu singur îmi mai pot aduce aminte. Şi pe care le redau aproximativ, extraordinar de prost, pentru că e ştiut că din vârste ţii minte rahaturile şi, pe alocuri, le umpli cu lucrurile bune. Am scris de parcă am uitat tot. Dar am adunat tot. Le-am amestecat, cum ziceam, într-un fel neglijent şi care se vrea a fi alfa, ca să mă mint pe mine că doar asta am. Şi că e un bloc. Cu asta nu minţeam. Lucrurile de acolo nu pot fi separate, sau sistematizate, mai bine spus. Cel mai bine le stă aşa, amestecate.
Cred că e cel mai onest lucru să ştii exact când să spui că nu toate lucrurile care-ţi ies sunt grozave. Asta nu e o carte care se vrea a fi grozavă. E o carte-ciornă. Ca şi când mi-aş pipăi toate măştile avute până acum. Aş putea să tai, să scot, să modific, să codific, să refac versuri întregi, poezii întregi. Şi pentru ce? Pentru cine? Poeţii - printre care nu cred că mă număr - îşi scot la iveală o maturitate artistică, un pattern sau un conglomerat de pattern-uri. Poeţii adevăraţi ştiu exact când şi unde să se oprească, ce să dea, ce să nu dea. Ce să ascundă de restul, cu o viclenie talentată dincolo de margini.
Eu nu sunt poet adevărat. Bine, cum ziceam şi mai-nainte, nu sunt, dar până zice cineva că sunt. Şi maturitatea aia artistică de care vorbeam nu am atins-o încă. Ba chiar îmi pun întrebări şi în legătură cu o maturitate obişnuită, non-artistică. Mda, povestea clasică. Aşa-s eu.
Acolo-s moacele mele, amestecate, ca într-o provocare să-mi ghiciţi vârsta în fiecare dintre ele. Sunt moace dominante şi moace recesive, X şi Y, toate închise în aceeaşi moacă, la urma urmei, care începe deja să îşi rideze fruntea. Moacele mele sunt construite aşa fel încât să nu mă mândresc doar cu ceea ce alţii spun că e / nu e pe gustul lor. La ce bun să fac aşa ceva? Moacele mele mă fac să fiu mândru şi de lirica din gimnaziu / liceu, de perioada cu paremiologie excesivă, de sentimentalismul ieftin dominant într-o bună bucată de vreme, de fragmente de influenţă soresciană, sau pseudo-fabule, sau trimiteri contemporane nereuşite, de ce să fug de toate astea? Ideea e clară - sunt şi rateuri. Cartea nu are - cel puţin de data asta - un scop estetic. Nu a fost printre principiile de bază din cadrul conceptului ăstuia.
E enervant şi plăcut să îţi spună lumea că evoluezi, în acelaşi timp. Am vrut să distrug cutuma asta, amestecând lirica mea veche cu cea nouă, într-un fel de entitate paralelă mie. Foarte important, entitate din care nu am pierdut nimic, poate doar aparent. M-am conservat în moacele mele, în felurile cele mai grele, cu bune, cu rele.
Şi nu am scos în faţă doar ce era mai bun dintre cele mai bune, ci mai degrabă procesul, parcursul meu până aici. Probabil un poet adevărat n-ar face asta, sau n-ar înţelege asta în felul meu. Un poet adevărat n-ar lăsa drafturi. Eu încă mă joc cu ele, încă sunt libere. Încă am jocuri de cuvinte deloc subtile şi foarte greoaie, dar le am. De ce să le ascund?
Totul e la prima mână pe acolo, nu cred în corecturi. Acum. Obişnuiam să cred, am folosit o vreme. Dar prefer să rescriu un text din neant decât să îi fac ajustări pe parcurs. E o apucătură de-a mea, nu trebuie nicidecum să vă obişnuiţi cu ele. Am început tot proiectul ăsta cu gândul că o să fie ceva pentru sufletul meu. Şi ce dacă e răsuflată gluma? La momentul glumei, ăla eram eu. Am şi ales formatul ăsta amestecat pentru că, sincer, dacă le-aş fi datat sau inclus într-un cuprins, cu tot cu criteriile aferente, probabil lumea ar fi căutat cea mai recentă versiune a mea.
E o ambiţie personală asta, de a dezvălui şi latura pe care ar fi trebuit să o suprim. Să îmi aleg eu lumina în care mă pun, dintre toate alea pe care le am la dispoziţie? Nu funcţionez aşa. Repet, e un draft. E ceva ce oamenii care n-au scris decât fenomenal din prima nu ar înţelege aşa cum îl înţeleg eu. E o provocare a mea cu mine, pe care nu trebuie să o mai accepte neapărat şi altcineva.
Ştiu, preţul pentru toată sinceritatea asta ar fi să nu audă nici dracu' de Cartea cu moace. Nu mă interesează să se vândă bine, nu mă interesează să fie ceva imposibil de criticat. Dimpotrivă. E un material personal, un album al meu, de la scrib la ce-oi fi acum. Nu mă interesează să arăt oamenilor ceva extraordinar. Sunt eu. Dacă voiam să fie extraordinar, mi-aş fi scos toate poeziile de aici pentru gagicile din gimnaziu, alea ieftine şi fără substanţă. Şi pentru ce? N-aş mai fi eu. Ar fi contrar oricărui principiu de-al meu. Aşa că, desigur, puteţi sări peste destule moace de acolo, cu una tot o să rămâneţi (asta dacă îmi pun şi poza pe coperta patru, habar n-am).
B.L.: Alberto Păduraru, e timpul să te hotărăşti: shaorma, cola sau ciorbă?
A.P.: Dacă mi-e super-super sete - ciorbă. Cola îmi face gura clei, nu e bună în situaţii-limită. În rest, la super-super foame merg pe shaorma - e o alăturare aparent incompatibilă şi are o finalitate dementă. Pentru mine normal, fără sete, fără foame - shaorma, din aceleaşi motive invocate mai sus.
Completaţi spaţiile libere. În aceeaşi ordine de idei.
O să te laşi de scris atunci când...
... or să îmi cadă mâinile sau ceva, sau când o să mă metamorfozez într-o pasăre, oricum, în ceva să nu poată scrie. Cred că tot am să dictez cuiva chiar şi atunci.
De fapt nu o să te laşi de scris niciodată pentru că...
... nu ştiu să mă metamorfozez în pasăre sau în ceva să nu poată scrie, dar nici nu plănuiesc să învăţ.
Dar dacă se lasă SCRISUL de TINE fără să te întrebe, atunci tu o să...
... îi dau puţin spaţiu, voi fi astronaut.
Fetele sunt impresionate că scrii, pentru că asta le face să se simtă...
...gâdilituri pe coapse de la porcuşorul de guineea al clasei a III-a B şi mâncărimi pe ceafă de la Fanta de portocale, iritaţii.
Ba nu, cine mai e impresionat de scris în 2020 în materie de conexiuni şi concocţiuni amoroase?...
... eu sunt dovada vie că poţi trăi în 2020 cu romantismul din secolul optişpe, aş sta să dezvolt aici, dar tocmai ce mi-am comandat o caleaşcă pe Uber.
Unii îţi vor spune că scrisul e neserios şi nerentabil. Tu o să te uiţi urât la ei şi o să le spui că...
... cine zice că scrisul e neserios şi nerentabil, ştie cum e mama lui!!!
Ba să vezi că o să ajungi tu să le spui asta altora care vor avea peste câteva decenii vârsta ta de acum. Şi ei or să îţi spună că...
... sigur, îmi puneţi, vă rog, mai multă sare pe porumb după ce fierbe ca lumea?
Tu scrii, scrii, scrii, dar uneori nu mai ai cerneală, pardon, tastatura nu se termină niciodată, dar să zicem aşa, că nu mai ai cerneală, şi atunci tu...
... mă duc să îmi cumpăr o franzelă şi nişte pateu şi îmi fac de cap. Partea ciudată e... cum am reuşit să scriu asta.
Uite că am ajuns la capăt cu acest interviu, cu toate micile decalaje de comunicare cauzate de "Revin mâine", care pe continentul tău era deja "azi".
Mereu e azi. Nu există altceva decât acum.
Cine a spus asta - Cioran sau Fuego?
Ciorego.