Peştele din noi

Neil Shubin este paleontolog, profesor distins de biologie organistică şi anatomie la Universitatea din Chicago. Din anul 2011, Neil a fost ales membru al National Academy of Sciences, distincţie foarte apreciată în lumea oamenilor de ştiinţă. Este renumit pentru descoperirea Tiktaalik roseae, împreună cu Ted Daeschler şi Farish Jenkins. NBC News l-a numit Personalitatea săptămânii in anul 2006, cu ocazia acestei remarcabile descoperiri. Neil este şi autorul unei alte cărţi de ştiinţă extrem de populare: The Universe Within (2013). Bestsellerul Peştele din noi (2008) a fost declarată cea mai bună carte a anului 2009 de către National Academy of Sciences şi a obţinut Premiul Phi Betta Kappa pentru Ştiinţă.

Bucurându-se de recenzii remarcabile, profesorul, paleontologul şi autorul Neil Shubin oferă în Peştele din noi o monografie care tratează istoria evoluţiei într-un stil narativ relaxat şi amuzant, dar şi extrem de bine documentat şi explicat. Pornind pe urmele evoluţiei, ne întoarcem în timp cu milioane de ani, studiem fosile şi ADN, aflând astfel că mâinile noastre sunt similare înotătoarelor de peşte, capul nostru are structura unui peşte fără maxilare de mult dispărut şi că genomul uman arată şi funcţionează similar genomului viermilor şi bacteriilor. Shubin ne aduce dovezi ştiinţifice conform cărora viaţa omului modern este profund influenţată de istoria evoluţiei, iar principalele maladii cu care ne confruntăm în prezent (diabet, boli cardiovasculare, obezitate) sunt consecinţa transformării peştelui din noi. Astfel, înţelegând că purtăm în noi o istorie de milioane de ani, autorul însuşi ne explică, în notă umoristică ce îl caracterizează, că "avem un corp construit pentru un animal activ, dar stilul de viaţă al unui cartof."

"Peştele din noi este genul meu de carte - o aventură captivantă şi antrenantă în lumea ştiinţei, care îţi va schimba complet percepţia asupra a ceea ce înseamnă să fii om. [...] 
Pe lângă calitatea remarcabilă de om de ştiinţă, Shubin se dovedeşte a fi şi un scriitor extraordinar de lucid şi de o rară eleganţă, este un profesor ce debordează de entuziasm, cu abilităţi narative pline de umor şi inteligenţă, care fac din această carte o reală desfătare. Peştele din noi este mai mult decât o carte excelentă, aceasta marchează debutul unui autor ştiinţific de prim rang." (Oliver Sacks, autorul bestsellerului Omul care îşi confundă soţia cu o pălărie)

"Carl Sagan a făcut cândva afirmaţia celebră că a privi stelele este ca şi cum ai privi înapoi în timp. Lumina stelară şi-a început călătoria spre ochii noştri cu eoni în urmă, mult înainte ca lumea noastră să se fi format. Îmi place să mă gândesc că a privi oamenii seamănă foarte mult cu a privi stelele. Dacă ştii cum să priveşti, corpul nostru devine o capsulă a timpului care, atunci când este deschisă, ne povesteşte despre momente decisive din istoria planetei noastre şi despre un trecut îndepărtat în oceane, râuri şi păduri străvechi. Schimbările în atmosfera de demult sunt reflectate în moleculele care permit celulelor noastre să coopereze pentru a forma corpuri. Mediul din vechile cursuri de apă a modelat anatomia de bază a membrelor noastre. Vederea noastră în culori şi simţul mirosului au fost modelate de viaţă în vechile păduri şi câmpii. Şi lista continuă. Istoria aceasta este moştenirea noastră care ne influenţează viaţa în prezent şi va continua s-o influenţeze în viitor." (Neil Shub)

"Citiţi Peştele din noi şi nu veţi mai putea privi vreodată un peşte în ochi (şi nici mânca fructe de mare) fără să vă gândiţi la istoria comună pe care o aveţi pe scara evoluţiei. [...] Vizitaţi-o pe Lucy, imaginaţi-vă cum arată Tiktaalik şi simţiţi conexiunea." (The Washington Post Book World)

"Fără îndoială că aceasta ar fi cartea anului pentru Darwin, dacă ar mai fi printre noi astăzi." (The Telegraph, Londra)

"[O] lecţie de anatomie evoluţionistă surprinzător de fascinantă, [...] [Peştele din noi] sondează adânc esenţa a ceea ce suntem, trecând dincolo de peştele nostru interior, pentru a dezvălui ceva şi mai misterios, şi mai profund: savantul nostru interior pasionat de Darwin." (The New York Observer)

"Intens...Urmaţi [sfatul autorului] şi învăţaţi să vă iubiţi corpul pentru ceea ce este: un peşte echipat cu greementul necesar." (Discover)

"Mâna lui Shubin, evoluată din ceea ce odată a fost o înotătoare cu miros de ocean, aşterne pe hârtie un exemplu solid al forţei de care este capabilă evoluţia...o sinteză a unei mâini abile." (New Scientist)

"O minunată prezentare a structurii scheletului nostru, a viscerelor şi a altor organe interne...[Shubin] ne poartă prin text cu o căldură dezarmantă." (Los Angeles Times)

"O carte fascinantă!" (Santa Cruz Sentinel)


Iniţierea mea profesională în lumea academică s-a produs la începutul anilor 1980, în perioada studenţiei, când m-am oferit voluntar la Muzeul American de Istorie Naturală din New York City. Pe lângă emoţia de a lucra în culisele colecţiilor muzeului, una dintre experienţele cele mai memorabile a fost să particip la gălăgioasele lor seminarii săptămânale. În fiecare săptămână un orator obişnuia să prezinte un studiu ezoteric pe teme de istorie naturală. După prezentare, adesea un eveniment sobru, ascultătorii disecau expunerea punct cu punct. Era ceva nemilos. Uneori aveai impresia că te afli la o petrecere cu grătar, unde oratorul invitat era principalul fel de friptură. Nu rareori aceste dezbateri degenerau în şedinţe de vociferări, cu toată agitaţia şi pantomima de operă a unui vechi film mut, culminând cu agitarea pumnilor şi tropăituri din picioare.

Iată-mă aici, în venerabilele aule universitare, ascultând seminarii de taxonomie. Ştiţi, taxonomia - ştiinţa denumirii speciilor şi organizării lor în schema de clasificare pe care am învăţat-o cu toţii pe de rost la cursul introductiv de biologie. Nu mi-aş putea imagina un subiect mai irelevant pentru viaţa cotidiană, cu atât mai puţin unul care să ducă oameni de ştiinţă în vârstă la apoplexie şi la pierderea în bună măsură a demnităţii lor umane. Îndemnul "Vedeţi-vă de treburi mai serioase" nu a părut nicicând mai potrivit.

Ironia este că acum înţeleg de ce se ambalau atât de tare. Pe atunci nu realizam, dar ei dezbăteau unul dintre cele mai importante concepte din toată biologia. Deşi nu pare ceva extraordinar, în baza conceptului acesta comparăm fiinţe diferite - un om cu un peşte, un peşte cu un vierme sau orice cu orice altceva. El ne-a condus la dezvoltarea unor tehnici care ne permit să ne trasăm arborele genealogic, să identificăm criminali cu ajutorul urmelor de ADN, să înţelegem cum a devenit virusul HIV periculos şi chiar să urmărim răspândirea virusurilor gripei în întreaga lume. Conceptul pe care urmează să-l discut oferă baza logică pentru o mare parte a acestei cărţi. Odată ce-l stăpânim, înţelegem semnificaţia peştilor, viermilor şi bacteriilor care se află în noi.

Articularea ideilor cu adevărat grandioase despre legile naturii porneşte de la premise simple pe care toţi le avem zilnic în faţa ochilor. Pornind de la lucruri simple, idei precum acestea se dezvoltă pentru a explica fenomene de-a dreptul grandioase, precum mişcarea astrelor sau felul în care funcţionează timpul. În acest spirit, vă pot împărtăşi o lege autentică asupra căreia putem cădea cu toţii de acord. Este o lege atât de profundă, încât cei mai mulţi dintre noi o considerăm de la sine înţeleasă. Şi, cu toate acestea, constituie punctul de pornire pentru aproape tot ce întreprindem în domeniul paleontologiei, al biologiei dezvoltării şi al geneticii.

Conform acestei "legi a întregului" din domeniul biologiei, orice fiinţă vie de pe planetă a avut părinţi.

Orice persoană pe care aţi cunoscut-o vreodată are părinţi biologici, la fel şi orice pasăre, salamandră sau rechin pe care i-aţi văzut vreodată. Tehnologia poate schimba lucrul acesta, mulţumită clonării sau vreunei metode încă neinventate, dar deocamdată legea e valabilă. Exprimată într-o formă mai clară: orice fiinţă vie s-a născut dintr-o informaţie genetică parentală. Formularea aceasta defineşte calitatea de părinte într-un mod care apelează la mecanismul biologic efectiv al eredităţii şi ne permite să-l aplicăm unor fiinţe precum bacteriile, care nu se reproduc în acelaşi fel ca noi.

Prin extensie, această lege este cea care îi conferă putere. Iat-o, în toată frumuseţea ei: toţi suntem descendenţi modificaţi ai părinţilor noştri sau ai informaţiei genetice parentale. Descind din mama mea şi din tatăl meu, dar nu sunt identic cu ei. Părinţii mei sunt descendenţi modificaţi ai părinţilor lor. Şi aşa mai departe. Acest tipar al descendenţei prin modificări defineşte arborele nostru de familie. O face atât de bine, încât ne putem reconstitui arborele de familie doar prelevând mostre de sânge de la indivizi.

Imaginaţi-vă că vă aflaţi într-o încăpere plină cu oameni pe care nu i-aţi mai văzut niciodată. Vi se dă o sarcină simplă: aflaţi cât de strâns înrudiţi sunteţi cu fiecare persoană din încăpere. Cum puteţi şti cine vă sunt veri îndepărtaţi, veri ultra-îndepărtaţi, sau stră-stră... unchi de gradul al şaptezeci şi cincilea?

Pentru a răspunde la această întrebare, avem nevoie de un mecanism biologic care să ne îndrume gândirea şi să ne ofere o metodă de a testa acurateţea ipoteticului nostru arbore de familie. Mecanismul acesta poate fi derivat din legea biologiei pe care tocmai am enunţat-o. A şti cum funcţionează descendenţa prin modificări este esenţial pentru a descifra istoria evoluţiei biologice, fiindcă descendenţa prin modificări poate lăsa o semnătură pe care o putem detecta.

Să luăm exemplul ipotetic al unui cuplu lipsit de umor, fără trăsături de clovn, care are copii. Unul dintre fiii lor s-a născut cu o mutaţie genetică datorită căreia are un nas roşu de gumă care scârţâie. Fiul acesta creşte şi se căsătoreşte cu o femeie norocoasă. El transmite gena nasului mutant copiilor săi, toţi moştenind nasul său roşu de gumă care scârţâie. Acum, să presupunem că unul dintre descendenţii săi capătă o mutaţie ca urmare a căreia are picioare enorme şi lăbărţate. Când mutaţia aceasta este transmisă generaţiei următoare, toţi copiii săi îi seamănă: ei au nas roşu de gumă care scârţâie şi picioare enorme lăbărţate. Să mergem cu o generaţie mai departe. Să ne imaginăm că unul dintre copii, strănepotul cuplului originar, suferă o altă mutaţie: păr portocaliu şi cârlionţat. Când mutaţia aceasta este transmisă următoarei generaţii, toţi copiii săi vor avea păr portocaliu şi cârlionţat, nas roşu de gumă care scârţâie şi picioare enorme lăbărţate. Întrebarea "Cine este acest clovn?" se va referi la toţi stră-strănepoţii sărmanului nostru cuplu.

Exemplul acesta ilustrează un aspect foarte serios. Descendenţa prin modificări poate construi un arbore de familie, sau genealogie, iar noi o putem identifica prin caractere. Are o semnătură pe care o recunoaştem imediat. Asemenea unui set de păpuşi ruseşti, ipotetica noastră genealogie a format grupuri în interiorul altor grupuri, pe care le recunoaştem prin trăsăturile lor unice. Grupul de stră-strănepoţi "clovni compleţi" descinde dintr-un individ care a avut doar nasul scârţâitor şi picioarele enorme lăbărţate.

Individul acesta a făcut parte dintr-un grup de "proto-clovni", aceştia fiind descendenţii unui individ care avea doar nasul de cauciuc care scârţâie. Acest "pre-proto-clovn" a descins din cuplul originar care nu avea nicio trăsătură vizibilă de clovn.

Acest tipar al descendenţei prin modificări înseamnă că aţi fi putut emite cu uşurinţă ipoteze despre arborele de familie al clovnilor, fără ca eu să vă spun ceva despre el. Dacă v-aţi afla într-o încăpere plină cu diferitele generaţii de clovni, aţi vedea că tot neamul clovnilor aparţine unui grup care are nas scârţâitor. O submulţime a acestora îi include pe cei cu păr portocaliu şi picioare lăbărţate. În această submulţime este inclus un alt grup, clovnii compleţi. Ideea este că trăsăturile - păr portocaliu, nas scârţâitor, picioare mari şi lăbărţate - vă permit să recunoaşteţi grupurile. Aceste trăsături sunt dovada pentru diferitele grupuri sau, în cazul acesta, generaţii de clovni.

Să înlocuim circul acesta de familie cu trăsături reale - mutaţiile genetice şi schimbările corpului pe care le codifică - şi vom avea o genealogie identificabilă prin trăsăturile biologice. Dacă descendenţa prin modificări funcţionează în felul acesta, atunci arborii noştri de familie au o semnătură în structura lor de bază. Adevărul acesta este atât de puternic, încât ne poate ajuta să reconstruim arbori de familie doar pe baza datelor genetice, aşa cum vedem dintr-un număr de proiecte genealogice în desfăşurare. Evident, lumea reală este mai complexă decât acest exemplu ipotetic simplu. Reconstruirea arborilor de familie poate fi dificilă dacă trăsăturile apar de mai multe ori într-o familie, dacă relaţia dintre o trăsătură şi gena care o produce nu este directă sau dacă trăsătura nu are o bază genetică şi apare ca rezultat al schimbărilor în dietă sau al altor condiţii de mediu. Vestea bună este că în multe cazuri tiparul descendenţei prin modificări poate fi identificat în pofida acestor complicaţii, aproape ca filtrarea zgomotului dintr-un semnal radio.

Dar unde se opresc genealogiile noastre? Clovnii se opresc la cuplul lipsit de umor? Genealogia mea se opreşte la primii Shubini? Pare ceva extrem de arbitrar. Se opreşte la evreii ucraineni sau la italienii din nord? Sau poate la primii oameni? Sau continuă până la algele care plutesc pe suprafaţa bălţilor de acum 3,8 miliarde de ani şi mai departe? Toţi sunt de acord că genealogia lor merge până la un anumit punct în timp, problema este cât de departe.

Dacă genealogia noastră se întoarce în timp până la algele care plutesc pe suprafaţa bălţilor, prin respectarea legii fundamentale a biologiei, atunci trebuie să fim în măsură să strângem dovezi şi să facem predicţii specifice. În locul unui asortiment aleatoriu de vieţuitoare, toate vieţuitoarele de pe pământ trebuie să prezinte aceeaşi semnătură a descendenţei prin modificări pe care am văzut-o la clovni. În fapt, structura întregului registru geologic nu trebuie să fie întâmplătoare. Adăugirile recente trebuie să apară în straturi de roci relativ tinere. Aşa cum eu sunt o apariţie mai recentă în arborele meu de familie decât bunicul meu, la fel şi structura arborelui de familie al vieţii trebuie să aibă paralelele sale în timp.

Pentru a vedea cum reconstruiesc efectiv biologii relaţiile noastre de rudenie cu alte vieţuitoare, trebuie să părăsim circul şi să ne întoarcem la grădina zoologică pe care am vizitat-o în primul capitol al cărţii.


Aşa cum am văzut, corpul omenesc nu este asamblat la întâmplare. Am folosit aici cuvântul "întâmplare" într-un sens foarte precis; vreau să spun că structura corpului omenesc în mod categoric nu este întâmplătoare în raport cu celelalte animale care merg, zboară, înoată sau se târăsc pe acest pământ. Unele animale posedă o parte din structura noastră; altele, nu. Există o ordine în ceea ce avem în comun cu restul lumii. Avem două urechi, doi ochi, un cap, o pereche de braţe şi o pereche de picioare. Nu avem şapte picioare, nici două capete, dar nici roţi.

O plimbare prin grădina zoologică ne arată imediat legăturile noastre cu restul lumii vii. În fapt, ne vom da seama că putem grupa o mare parte a vieţuitoarelor în acelaşi fel în care am procedat cu clovnii. Să vizităm pentru început doar trei sectoare. Să începem cu urşii polari. Putem face o listă lungă a trăsăturilor pe care le avem în comun cu urşii polari: păr, glande mamare, patru membre, un gât şi doi ochi, între o sumedenie de alte lucruri. În continuare, să examinăm broaştele ţestoase. Există categoric similitudini, dar lista e ceva mai scurtă. Avem în comun cu broasca ţestoasă patru membre, un gât şi doi ochi (printre alte lucruri). Dar, spre deosebire de noi şi de urşii polari, broaştele ţestoase nu au păr sau glande mamare. Cât despre carapace, aceasta pare specifică ţestoaselor, aşa cum blana albă este specifică urşilor polari. Iar acum să vizităm expoziţia de peşti africani. Locuitorii de aici încă mai au asemănări cu noi, dar lista aspectelor comune este şi mai scurtă decât era la ţestoase. La fel ca noi, peştii au doi ochi. La fel ca noi, ei au patru apendice, dar arată ca nişte înotătoare, nu ca nişte braţe şi picioare. Peştilor le lipsesc, printre multe alte trăsături, părul şi glandele mamare pe care le avem în comun cu urşii polari.

Totul începe să semene cu setul de păpuşi ruseşti de grupuri, subgrupuri şi sub-subgrupuri din exemplul cu clovnii. Peştii, ţestoasele, urşii polari şi oamenii au în comun unele trăsături - capete, doi ochi, două urechi şi aşa mai departe. Ţestoasele, urşii polari şi oamenii au toate aceste trăsături, plus gâturi şi membre, trăsături absente la peşti. Urşii polari şi oamenii formează un grup şi mai elitist, ai cărui membri au toate aceste trăsături, dar şi păr şi glande mamare.

Exemplul cu clovnii ne oferă mijloacele pentru a înţelege plimbarea noastră prin grădina zoologică. La clovni, tiparul grupurilor reflectă descendenţa prin modificări. Implicaţia este că copiii clovni-compleţi au o rudă comună mai recentă decât ruda lor comună cu acei copii care posedă doar un nas scârţâitor. Este logic: părinţii copiilor cu nas scârţâitor sunt stră-străbunicii clovnilor compleţi. Aplicând acelaşi principiu grupurilor pe care le-am întâlnit în plimbarea noastră prin grădina zoologică, înseamnă că avem cu urşii polari un strămoş comun mai recent decât avem cu broaştele ţestoase. Predicţia aceasta este adevărată: primul mamifer este mult mai actual decât prima reptilă.

Problema centrală în acest caz este descifrarea arborelui de familie al speciilor. Sau, în termeni biologici mai riguroşi, modelul lor de înrudire. Modelul acesta ne oferă mijloacele pentru a interpreta o fosilă precum Tiktaalik în lumina plimbării noastre prin grădina zoologică. Tiktaalik este un intermediar minunat între peşti şi descendenţii lor de pe uscat, dar şansele ca el să fie strămoşul nostru direct sunt foarte mici. El este mai probabil un văr al strămoşului nostru. Niciun paleontolog în toate minţile nu va pretinde vreodată că a descoperit "Strămoşul". Gândiţi-vă astfel: ce şanse sunt ca, plimbându-mă printr-un cimitir oarecare de pe planeta noastră, să descopăr un strămoş direct al meu? Extrem de mici. În schimb, aş descoperi că toţi oamenii îngropaţi în aceste cimitire - indiferent că se găsesc în China, Botswana sau Italia - sunt înrudiţi cu mine în diverse grade. Mă pot convinge de aceasta examinându-le ADN-ul cu multe din tehnicile de medicină legală disponibile în prezent în laboratoarele de criminalistică. Aş constata că unii ocupanţi ai cimitirelor sunt rude îndepărtate cu mine, iar alţii rude mai apropiate. Acest arbore genealogic ar fi o imagine revelatoare a trecutului meu şi a istoriei familiei mele. El ar avea şi o aplicaţie practică, fiindcă l-aş putea folosi pentru a înţelege predilecţia mea de a contracta o anumită boală sau de a înţelege alte trăsături biologice ale mele. Acelaşi lucru este adevărat când deducem relaţii între specii.

Adevărata importanţă a acestui arbore de familie stă în predicţiile pe care le putem face cu ajutorul său. Cea mai semnificativă dintre ele este că noile caracteristici comune pe care le identificăm trebuie să fie compatibile cu cadrul. Altfel spus, trăsăturile pe care le identificăm în celulele, ADN-ul şi toate celelalte structuri, ţesuturi şi molecule din corpurile acestor animale, trebuie să confirme grupările pe care le-am identificat în timpul plimbării noastre. Dimpotrivă, putem infirma acele grupări dacă descoperim trăsături incompatibile cu ele. Altfel spus, dacă există multe trăsături comune peştilor şi oamenilor, care nu se văd la urşii polari, cadrul nostru este defectuos şi trebuie revizuit sau abandonat. În cazurile în care dovezile sunt ambigue, folosim un număr de instrumente statistice pentru a evalua calitatea caracteristicilor care susţin aranjamentele din arborele de familie. În situaţiile când există ambiguitate, aranjamentul genealogic este tratat ca o ipoteză de lucru până găsim ceva concludent care ne permite fie să-l acceptăm, fie să-l respingem.

Unele grupări sunt atât de solid fundamentate încât, din toate punctele de vedere, le considerăm fapte. Gruparea peşte-ţestoasă-urs polar-om, de exemplu, este susţinută de caracteristici din sute de gene şi practic toate trăsăturile anatomiei, fiziologiei şi biologiei celulare ale acestor animale. Cadrul nostru evolutiv de la peşte la om este atât de temeinic susţinut, încât nu mai încercăm să aducem dovezi în favoarea sa - ar fi ca şi cum am lăsa să cadă o bilă de cincizeci de ori pentru a testa teoria gravitaţiei. Acelaşi lucru este valabil pentru exemplul nostru biologic. Şansa de a vedea bila urcând a cincizeci şi una oară când o laşi să cadă este aceeaşi cu şansa de a găsi dovezi puternice împotriva acestor relaţii.

Putem reveni acum la întrebarea de la începutul cărţii: Cum putem reconstitui în mod credibil relaţiile dintre animalele de demult dispărute şi corpurile şi genele unora recente? Căutăm semnătura descendenţei prin modificări, adăugăm caracteristici, evaluăm calitatea dovezilor şi apreciem gradul în care grupurile noastre sunt reprezentate în registrul fosil. Faptul uimitor este că acum deţinem instrumentele pentru a verifica această ierarhie, folosind calculatoare şi laboratoare de secvenţiere a ADN-ului pentru a efectua aceleaşi analize ca cele din timpul plimbării prin grădina zoologică.

Avem acum acces la noi situri cu fosile din întreaga lume. Putem vedea mai bine ca oricând locul pe care îl ocupă corpul omenesc în lumea naturală.

De la Capitolul 1 şi până la Capitolul 10, am arătat că există similitudini profunde între vieţuitoarele din prezent şi cele dispărute de mult - viermi preistorici, spongieri actuali şi diferite tipuri de peşti. Înarmaţi cu informaţii despre tiparul descendenţei prin modificări, putem începe să punem cap la cap toate acestea. Gata cu distracţia la circ şi grădina zoologică. Este vremea să trecem la treabă.

Am văzut că în interiorul corpului omenesc există conexiuni cu o întreagă menajerie de alte vieţuitoare. Unele părţi seamănă cu părţi din meduze, altele cu părţi din viermi, iar altele cu părţi din peşti. Asemănările acestea nu sunt întâmplătoare. Unele părţi din noi există la toate celelalte animale; altele ne sunt întru totul specifice. Este minunat să vedem că există o ordine în toate aceste trăsături. Sute de caracteristici care decurg din ADN, nenumărate trăsături anatomice şi evolutive - toate urmează aceeaşi logică din exemplul cu familia de clovni.

Să luăm în considerare câteva dintre trăsăturile despre care am discutat deja în carte şi să arătăm cum sunt ele ordonate.

Cu toate celelalte animale de pe planetă avem în comun un corp format din multe celule. Să numim grupul acesta organisme pluricelulare. Avem în comun trăsătura pluricelulară cu toate fiinţele, de la spongieri, placozoare şi meduze, până la cimpanzei.

O submulţime a animalelor pluricelulare au un plan al corpului la fel ca al nostru, cu faţă şi spate, sus şi jos, stânga şi dreapta. Taxonomiştii numesc acest grup Bilateria (însemnând "animale cu simetrie bilaterală"). Grupul include toate animalele de la insecte la oameni.

O submulţime a animalelor pluricelulare cu un plan al corpului la fel ca al nostru, cu faţă şi spate, sus şi jos, stânga şi dreapta, au de asemenea cranii şi coloane vertebrale. Să numim aceste vieţuitoare vertebrate.

O submulţime a animalelor pluricelulare cu un plan al corpului la fel ca al nostru, cu faţă şi spate, sus şi jos, stânga şi dreapta, animale care au cranii, au de asemenea mâini şi picioare. Să numim aceste vertebrate tetrapode (animale cu patru membre).

O submulţime a animalelor pluricelulare cu un plan al corpului la fel ca al nostru, cu faţă şi spate, sus şi jos, stânga şi dreapta, animale care au cranii, mâini şi picioare, au, de asemenea, o ureche medie alcătuită din trei oase. Să numim aceste tetrapode mamifere.

O submulţime a animalelor pluricelulare cu un plan al corpului la fel ca al nostru, cu faţă şi spate, sus şi jos, stânga şi dreapta, animale care au cranii şi coloane vertebrale, mâini şi picioare, plus o ureche medie alcătuită din trei oase, au, de asemenea, mersul biped şi creieri enormi. Să numim aceste mamifere oameni.

Cât de întemeiate sunt aceste clasificări reiese din dovezile pe care se bazează. Sute de trăsături genetice, embriologice şi anatomice le susţin. Aranjamentul acesta ne permite să aruncăm o privire semnificativă în interiorul nostru.

Exerciţiul acesta seamănă cu a decoji o ceapă, dezvelind strat după strat de istorie. Mai întâi observăm trăsături pe care le avem în comun cu toate celelalte mamifere. Apoi, privind mai adânc, găsim trăsături pe care le avem în comun cu peştii. La o examinare şi mai profundă sunt cele pe care le avem în comun cu viermii. Şi aşa mai departe. Reamintindu-ne logica din exemplul cu familia de clovni, aceasta înseamnă că vedem un tipar de descendenţă prin modificări gravat adânc în interiorul corpului omenesc. Tiparul acesta este reflectat în registrul geologic.

Cele mai vechi fosile pluricelulare sunt vechi de peste 600 de milioane de ani. Prima fosilă cu o ureche medie din trei oase are mai puţin de 200 de milioane de ani. Cea mai veche fosilă cu o postură bipedă are în jur de 4 milioane de ani. Toate aceste fapte sunt o simplă coincidenţă sau reflectă o lege a biologiei pe care o vedem zilnic în acţiune în jurul nostru?

Carl Sagan a făcut cândva afirmaţia celebră că a privi stelele este ca şi cum ai privi înapoi în timp. Lumina stelară şi-a început călătoria spre ochii noştri cu eoni în urmă, mult înainte ca lumea noastră să se fi format. Îmi place să mă gândesc că a privi oamenii seamănă foarte mult cu a privi stelele. Dacă ştii cum să priveşti, corpul nostru devine o capsulă a timpului care, atunci când este deschisă, ne povesteşte despre momente decisive din istoria planetei noastre şi despre un trecut îndepărtat în oceane, râuri şi păduri străvechi. Schimbările în atmosfera de demult sunt reflectate în moleculele care permit celulelor noastre să coopereze pentru a forma corpuri. Mediul din vechile cursuri de apă a modelat anatomia de bază a membrelor noastre. Vederea noastră în culori şi simţul mirosului au fost modelate de viaţa în vechile păduri şi câmpii. Şi lista continuă. Istoria aceasta este moştenirea noastră care ne influenţează viaţa în prezent şi va continua s-o influenţeze în viitor.


Genunchiul meu se umflase cât un grepfrut şi unul dintre colegii mei de la secţia de chirurgie îl răsucea şi-l îndoia pentru a stabili dacă făcusem o întindere sau o ruptură la unul din ligamentele sau cartilajele din interior. În urma consultului şi a unui RMN, am fost diagnosticat cu ruptură de menisc, probabil rezultatul celor douăzeci şi cinci de ani petrecuţi cărând un rucsac pe stânci, bolovani şi grohotiş în expediţiile pe teren. Când vă răniţi la genunchi, aproape sigur veţi leza una sau mai multe din următoarele trei structuri: meniscul medial, ligamentul medial colateral sau ligamentul încrucişat anterior. Leziunile acestor trei părţi ale genunchiului sunt atât de frecvente, încât sunt cunoscute printre medici sub denumirea de "triada nefastă". Ele sunt o dovadă clară a dezavantajelor unui peşte interior. Peştii nu merg pe două picioare.

Ceea ce ne defineşte pe noi ca oameni vine la pachet cu unele consecinţe. Pentru combinaţia excepţională de lucruri pe care le facem - vorbim, gândim, apucăm şi mergem pe două picioare - plătim un preţ. Acesta este rezultatul inevitabil al arborelui vieţii din noi. Imaginaţi-vă că am încerca să recondiţionăm un Volkswagen Beetle pentru a se deplasa cu 240 de kilometri pe oră. În 1933, Adolf Hitler l-a însărcinat pe Dr. Ferdinand Porsche să construiască o maşină ieftină care să nu consume mai mult de şase litri de benzină la 100 de kilometri şi să ofere un mijloc sigur de transport pentru familia germană medie. Rezultatul a fost Volkswagen Beetle. Istoria aceasta, planul lui Hitler, limitează posibilităţile de a modifica un Beetle în prezent: un mecanism poate fi ajustat doar până la o anumită limită, înainte să apară probleme majore la maşină.

În multe privinţe, noi, oamenii, suntem echivalentul printre peşti al unui Beetle recondiţionat. Luaţi planul corpului unui peşte, dichisiţi-l pentru a fi un mamifer, apoi suciţi şi învârtiţi acel mamifer până merge pe două picioare, vorbeşte, gândeşte şi are un control superfin al degetelor - şi vor apărea cu siguranţă probleme. Puteţi dichisi un peşte doar până la o limită, pentru a nu fi nevoie să se plătească un preţ. Într-o lume proiectată perfect - o lume fără istorie - am fi scutiţi de multe suferinţe, de la hemoroizi la cancer.

Nicăieri nu este istoria aceasta mai vizibilă decât în ocolurile, răsucirile şi meandrele arterelor, nervilor şi venelor noastre. Urmăriţi unii nervi şi veţi observa că ei fac bucle ciudate în jurul altor organe, mergând aparent într-o direcţie, doar pentru a se răsuci şi a ajunge cu totul altundeva. Ocolurile sunt produse fascinante ale trecutului nostru care, aşa cum vom vedea, ne creează adesea probleme - sughiţuri şi hernie, de exemplu. Iar acesta este doar un mod în care trecutul nostru se întoarce pentru a ne veni de hac.

Istoria noastră îndepărtată s-a desfăşurat, în diverse epoci, în oceanele preistorice, mici cursuri de apă şi savane, nu în clădiri de birouri, pârtii de schi şi terenuri de tenis. Nu am fost proiectaţi nici să trăim peste optzeci de ani, nici să stăm aşezaţi zece ore pe zi şi să mâncăm prăjituri, nici să jucăm fotbal. Această discontinuitate între trecutul nostru şi prezentul nostru ca oameni înseamnă că trupurile noastre cedează în anumite moduri previzibile.

Practic orice boală de care suferim are o componentă istorică. Exemplele care urmează reflectă modul în care diferitele ramuri ale arborelui vieţii din noi - de la oamenii primitivi la amfibieni şi peşti şi, în final, la microorganisme - se întorc pentru a ne crea necazuri în prezent. Fiecare dintre aceste exemple arată că nu am fost proiectaţi în mod raţional, ci suntem produsul unei istorii întortocheate.

Citiţi un alt fragment din această carte aici.