Centru şi periferie: complicaţii şi complicităţi

Pare şi chiar e trendy în postmodernitate a lăuda virtuţile ascunse ale periferiei. Am putea chiar spune că în lumea postmodernă periferia este o miză centrală, deopotrivă a practicilor discursive şi a celor spaţiale, politice, economice, sociale etc. S-a definit adeseori această lume ca fiind tocmai lumea născută din recunoaşterea periferiei, din admiterea ei, fie paşnică, fie mai ales conflictuală, ca spaţiu (încă o dată: discursiv şi practic) cu drepturi egale cu cele ale centrului. Centrul nu a devenit centru la un moment dat, pentru ca, la un alt moment dat, să înceteze de a-şi mai îndeplini funcţiile, pentru ca locul său să fie luat, cînd oare?, cum oare?, de către periferie. Să explicăm.

Dualitatea centru-periferie nu e doar o schema unei spaţialităţi simplificate la maximum. Ea nu dă seama numai de o distribuţie a elementelor în două zone ce-şi stau faţă în faţă, ci de mai mult: întîi, de o geneză a lor, geneză aproape simultană, spun aproape, deoarece între naşterea centrului şi a periferiei există întotdeauna un mic decalaj, o mică întîrziere, o diferanţă, i-ar spune Derrida: centrul e mai întîi centru faţă de sine însuşi şi abia pe urmă faţă de periferie, care-i este secundă şi exterioară. Din această secundaritate temporală, ori doar logică, ia naştere apoi şi denivelarea axiologică între cele două: centru e centru şi pentru că el concentrează, generează şi diseminează valorile, ale existenţei, ale cunoaşterii, ale acţiunii etc. Periferia este, din punct de vedere valoric, un centru deficitar: obligată mereu să vină după, ea nu este exterioară centrului decît în măsura în care nu poate accede la valorile lui, mai exact la actul creaţiei lor, rămînînd dependentă de "altercreaţia" centrifugă şi centripetă. Fixismului centrului, stabilităţii şi iluziei sale de eternitate, ea îi răspunde cu dinamica sa, în primul rînd cu dinamica sa negativă: ea este nevoită să reacţioneze, să fie contraputere la puterea generatoare, dominatoare, chiar asupritoare a centrului. De aceea, centrul este locul Puterii, în timp ce periferia este locul fără de loc anume al contraputerilor. Primul este unic, Puterea e mereu una şi (voindu-se) totală, acoperind sau dorind să acopere complet teritoriul, să-l supravegheze, să-l controleze, să-i preîntîmpine sau să-i reprime rebeliunile. Periferia este multiformă, ba chiar amorfă, imprevizibilă, generînd mereu evenimente şi surprize, revoltîndu-se mereu prin producţia de microputeri, de forţe alternative, practicînd opoziţia şi rebeliunea.

Un singur detaliu, dintre cele mai importante însă în această economie istorică: raportul între centru şi periferie nu este doar unul de supraveghere reciprocă (pentru că şi periferia ţine sub observaţie centrul, îl pîndeşte mai degrabă decît îl supraveghează), ci este şi un raport de producere neîncetată a unui termen de către celălalt, a unuia prin celălalt. Centrul, consolidîndu-se, impunîndu-se ca atare, este în lumea modernă locul principal de producere a periferiei. Astfel, ar fi naiv să credem că o modernitate împlinită este aceea în care periferia ar putea fi nivelată, domesticită; dimpotrivă, succesul şi deopotrivă eşecul ei constă în producţia neîncetată, în proliferarea nelimitată a periferiei.

Reconstrucţia modernistă a oraşelor româneşti s-a făcut cu jumătăţi de măsură, astfel încît nici centrele lor nu şi-au căpătat acest statut altfel decît în forma simbolică, metafizică a puterii. Ele nu au căpătat forţa de atracţie prin care să instituie practici urbane coerente, prin care să producă civilitate şi atitudine citadină. În acelaşi timp, periferia a rămas în stadiul ezitant al unei pendulări păguboase între o ruralitate abandonată şi o urbanitate neasumată. Proletarizarea masivă a populaţiei ţărăneşti expropriate, prezentată ca o victorie a socialismului, a dat naştere unei mase informe de locuitori renunţînd parţial la valorile, credinţele şi practicile tradiţionale şi asumînd tot parţial, discreţionar, valorile, credinţele şi practicile moderne, urbane. Simpla (dar dureroasa) înlocuire a satelor cu cartiere de blocuri construite în dispreţ pentru chiar exigenţele proiectului arhitectural şi urbanist modernist nu a fost suficientă pentru a produce o urbanitate la care noii locuitori să adere, voit sau forţat (pentru că modernitatea, aşa cum am mai spus, n-a fost întotdeauna, a fost chiar rareori, o forţă de persuasiune paşnică). Această urbanitate, desigur, nu se reduce la amenajarea spaţiului fizic al oraşelor; ea trebuie însoţită de practici cotidiene ale locuitorilor lor, aşezate toate sub semnul unor principii, reguli, norme ale locuirii împreună tipic orăşeneşti. Atîta vreme cît centrul, de pildă, rămîne redus la funcţia lui de manifestare şi de exercitare a puterii politice, în dimensiunea ei faraonică, dominatoare, periferia, la rîndul ei, nu va fi decît locul de refugiu al tuturor celor care, fără a fi "dizidenţi", rebeli sau duşmani ai puterii, vor încerca să reziste prin eschivă, prin tăcere, prin ascundere.

Astăzi, la un deceniu şi jumătate de la căderea comunismului, consecinţele proiectului său modernizator şi urbanizator par mai greu de decelat ca niciodată. Ele sînt complicate prin ceea ce a însemnat efectiv şi cotidian comunismul, şi s-au complicat în ultimii ani prin avalanşa de modele urbane postmoderne venite din Occident. Raportul dintre centru şi periferie capătă alte dimensiuni, care nu încetează să ne surprindă şi să pună orice teoretician în dificultate. Iar poate că cea mai mare dificultate e însăşi aceea a păstrării distincţiei dintre centru şi periferie. Nu mai ştim dacă merită, dacă putem să păstram acest cuplu descriptiv şi explicativ, cu atît mai puţin în funcţia lui evaluativă. O constatare se impune însă cu forţa evidenţei celei mai banale: că tot ce mai poate să mimeze astăzi centralitatea în oraşele noastre a fost invadat, cucerit şi reconfigurat de practici periferice. Că este vorba de spaţiul propriu-zis al oraşelor noastre, că este vorba de centre drept surse (sau pretinzîndu-se drept surse) de informaţie, de valoare, de comportamente, toate dau seama în mod spectaculos şi spectacular, de periferizarea a ceea ce sîntem, gîndim, credem şi facem. În acest loc precis, periferia nu ni se mai înfăţişează drept o şansă de libertate, de rezistenţă, de alternativă: ea a fost complet preluată în modelele digestiv-consumiste ale unei societăţi care a făcut din tot ce e marginal sau din tot ce e fabricat, prezentat drept marginal o sursă nesfîrşită de profit simbolic şi material. Periferia a devenit din forţă de opoziţie o formă de conformism, pretinzînd la şi ocupînd în asentimentul general, necritic şi entuziast, spaţiile de vizibilitate ale centrului.

În această situaţie, nu este vorba de a revendica, încă o dată, dreptul la centru. Ştim bine că periferie şi centru sînt deopotrivă compromise în funcţiile lor complementare, că între ele s-au stabilit complicităţi pe care doar intervenţii violente, teoretice şi practice, le-ar mai putea desluşi. Este vorba doar, din loc în loc şi din cînd în cînd, individual şi în comun, de a descoperi, de a salva chiar, ori mai ales de a inventa, noi practici spaţiale, în care centrul şi periferia să capete o valoare modestă şi prin care oraşele şi oamenii lor să nu basculeze în insuportabil, în grotesc, în inuman.