Akademia

Totul a început în mai, mai precis pe 30 mai 1990. Ştiu sigur că era 30 mai şi am să-ţi explic de ce.

Mergeam în oraş. M-a luat cu maşina din staţia de autobuz unul Costache de pe Dealul Bodron, dacă nu cumva îl confund. Îmi spunea că am fost colegi în clasele V-VIII, dar eu nu-l ţineam minte, şi că îmi citeşte articolele, "tot ce prind", zicea. Nu era prima dată cînd m-a luat cu maşina aia a lui hîrbuită şi plină de praf (odată avea legat un porc în portbagaj - viţăise tot drumul pînă la Iaşi) şi de fiecare dată îmi spunea aceste lucruri: că fusesem colegi şi că "te citesc", mai lipsea replica lui Pristanda - "ca Evanghelia totdauna". Iar eu îl aprobam pe muţeşte, dînd din cap, ca să nu mă dau de gol că habar n-aveam cine e acest Costache sau Vasilache.

Treceam prin Zona industrială (pe atunci îi zicea "pe bune" Zona industrială, fiindcă încă mai existau fabricile şi uzinele, încă nu fuseseră desfiinţate, adică nu le distrusesem, că nu le distrusese Dumnezeu din ceruri). Deodată, pe la Fibre Sintetice vedem o mulţime de oameni. Ieşiseră la porţile intreprinderii. Bărbaţi şi femei puhoi. Grupuri-grupuri. Unii dădeau din mîini, alţii se scărpinau în cap sau stăteau cu mîinile în şolduri, mai ales femeile. Cei mai mulţi ţineau mîinile spînzurate în jos, pe lîngă trup - parcă erau consternaţi de ceva.
- Ce-o fi, mă, cu ăştia? ies eu din muţenie.
- Să ştii că l-au dat jos pe Iliescu! se întoarce cu faţa către mine Costache. Crucea mamii lui!

Cu o mină veselă şi agitat, Costache scoate capul pe geam şi întreabă o femeie grasă, toată transpirată, ce căra nişte tăgîrţe de rafie pline de cartofi:
- A căzut, ai? Ce s-a întîmplat?
- N-aţi simţit? A fost cutremur.
- Aaaa! face dezamăgit Costache.

Oamenii ieşiseră la porţile uzinelor în urma cutremurului şi trăncăneau cum se trăncăneşte în astfel de ocazii. Însă noi, fiind în maşină, nu simţisem cutremurul. Era deci 30 mai 1990, ziua cutremurului. Şi, uite, atunci, exact în clipele acelea, prin cine ştie ce zburătăcire de idei, m-am gîndit la funcţionarii puzderie din birourile Departamentului gogolian, care s-au repezit să-i vadă mantaua lui Akaki Akakievici. Şi astfel, trecînd liber de la una la alta, mi s-a aprins ideea Akademiei.

Cu ideea Akademiei şi akaki-akademicienilor în cap, am urcat în fugă către apartamentul lui Iri din Păcurari, cum o făceam pe atunci aproape zilnic. Gîfîiam de efort (pînă la etajul 5 este ceva de urcat, iar eu săream cîte două-trei trepte o dată) şi de emoţie - ardeam să-i împărtăşesc ideea înfiinţării Akademiei.

Ajung la uşa de un alb murdar, mîzgălită de noi toţi cu anunţuri de genul: "Te-am căutat, nu erai", "Vin la 4". Şi îmi amintesc în treacăt că visasem cu o noapte înainte uşa aceea. Biografii spun că badea Gheorghe Coşbuc scria aşa, pe perete: Cînd îi venea o idee, se scula noaptea, aprindea o lumînare şi scria versuri direct pe perete. Slujnica se plîngea că trebuie să văruiască iarăşi şi iarăşi. Aşa trebuie să se fi plîns şi Liliana de noi, prietenii lui Iri, care-l frecventam intens pe atunci, în primele luni de după '89, şi scriam pe uşa lor. Erau şi versuri pe uşă - ironice, şmechereşti, pastişînd versuri clasice. Dar cel mai adesea scriam pe uşă, tot şmechereşte, informaţii anodine: "Te-am căutat, nu erai. Mai lasă berăria, băi!".

Iri mi-a deschis imediat, ceea ce nu se întîmpla întotdeauna. Uneori avea hachiţe şi mă lăsa să aştept, îl simţeam cum respiră după uşă. Erau momentele lui de posăceală, de morocăneală, hachiţe de grecotei levantin (el zicea că se trage din greci), dar mă învăţasem cu ele. Şi ceilalţi prieteni le ştiau şi le acceptau: "Nu ştii cum e Iri!?" I se acceptau toate hachiţele, unele bădărăneşti, pentru că le compensa cu afectivitatea lui profundă, pe care la puţini oameni am aflat-o. Am început să-i vorbesc înflăcărat despre ideea mea cu Akademia. Entuziasmul mă făcea locvace Iri mă asculta liniştit, cu în zîmbet retractil în colţul buzelor. Asta pînă ce ideea l-a prins.
- Da, ai dreptate cu Akademia! mă aprobă înţelegător Da. E bună ideea. O facem. Numai la Brumaru, dacă ne gîndim, şi avem oameni. Dar... (şi atunci îi văd în ochi o luminiţă, luminiţa aceea pe care o mai văzusem şi altă dată, i-aş zice luminiţa inspiraţiei, dar... în fine) mai întîi e musai să ne facem şi nişte mantale la Akademie. Sau mantăi, cum se zice?
- Cred că ambele forme sînt acceptate.
- Mda, ambele forme deci... Aşadar, într-o akademie oarecare nişte scriitori oarecare...
- Cu trînji oarecare.
- Ce trînji?
- Cu heroroizi.
- A da, cu hemoroizi oarecare îşi fac slujba, fiindcă clima oraşului nostru cauzează la hemo... în fine. Dar povestea nu poate avea loc fără mantale.
- Sau mantăi.

Mă bucuram că îl nimerisem pe Iri în toane bune, aşa că i-am bătut în strună mai departe:
- Ca să stîrnim vîlvă în tîrgul X.
- Ca să stîrnim vîlvă în tîrgul X., da! Mantaua trebuie să fie neapărat din stofă foarte bună, o stofă cum mai bună nici că se află. La aceasta, sigur, am putea pune şi un guler de jder, dar este prea scump. Aşa că e bun şi unul din piele de mîţă, cea mai bună pe care-o găsim la iarmarocul zis şi market şi pe care, de departe, poţi s-o iei drept jder.
- Fireşte! Iar pentru căptuşeală să alegem percal des şi tare: mai bun, mai frumos la vedere şi mai lucios ca mătasea.
- Pe urmă ne trebuie un croitor foarte bun. Bunăoară, să vorbim cu Petrovici. Croiala mantalei, mulţimea de tigheluri, de tivuri trase de două ori la picior mic - astea numai Petrovici le poate face. Plus că mantaua trebuie cusută, fără doar şi poate, numai cu mătase. Dar cîte probleme nu sînt - pelerina nu oricum, ci una fluturînd romantic, vesta scumpă de catifea, vipuşca roşie la pantaloni, lustrul cizmei cu pinteni, fracul elegant, gata să plutească printre rochiile albe de bal ca o muscă neagră pe un tort.
- Ah, parcă ne vedem pe Lăpuşneanu în uniformele noastre impecabile, avînd fiecare favoriţi, căci va trebuie obligatoriu favoriţi.
- Aoleu! Ce favoriţi?
- Pe obraz, fraiere! Nişte favoriţi care trec de mijlocul obrazului şi ajung pînă la nas, favoriţi abundenţi pentru bărbaţi cu obraji plini, rumeni, pe care s-au turnat - de favoriţi vorbesc - cele mai sublime parfumuri, obraji unşi cu pomezile cele mai scumpe şi mai rare, de care posesorii lor sînt legaţi sufleteşte la modul cel mai duios. Să ne întîlnim astfel pe Lăpuşneanu, cum ziceam, să prindem proepinentul (sau preopinentul?) de nasturele redingotei...
- Sau de "cheotori".
-... Şi să-i vorbim îndelung de dame cu talii înguste cît un gît de sticlă, de vacanţe mult aşteptate la Ibiza sau Boroaia şi de scîrba asta de viaţă, care uneori e atît de mohorîtă.

Păstrez clipe de tăcere încîntată. Ca pe nişte odoare sfinte, ca o cărţulie de rugăciuni inutilă, însă dar de la bunica. Reînnod apoi discuţia cu un îndemn:
- Scrie chestiile astea, Iri. E păcat de Dumnezeu să nu le scrii.
- Am să le scriu, am să le scriu!

Răsuflă agasat pe nas ca un taur furios (ah, cît îi cunoşteam răsuflările astea cînd era supărat!), îi mai cereau şi alţii: Scrie, scrie! Apoi mai calm:
- Dar, cum îţi spun, scîrba asta de viaţa...
- De ce te tot plîngi de viaţă? Gîndeşte-te numai că în fiecare an faci o excursie în jurul soarelui (zîmbim) şi nici măcar nu te costă nimic. Ai o nevastă trăsnet, ai un apartament cît un vagon de tren, ai aprecierea noastră...
- Dar, uite, zice Iri arătînd spre sticla deja goală de pe masă, nu mai am votcă.

Ne-am scociorît prin buzunare şi am adunat cîţiva bănuţi pentru încă o sticlă de "săniuţa". Era votca ieftină de atunci, care avea o etichetă cu o sanie trasă de doi cai, unul roşu şi altul galben, dacă ţin bine minte. De cele mai multe ori eu eram acela care mergeam la buticul de peste bulevard, care, pe lîngă parfumuri şi alte mărfuri luxoase, vindea şi votca cu pricina, şi o cumpăram. Alte dăţi, cînd eram mai mulţi şi după ce se găsea cîte unul mai "baştan" şi îmi dădea banii sau "cotizam" cu toţii pînă la ultimul bănuţ, cumpăram Stalinskaia. Dar "săniuţa" era de obicei cea care ne însoţea "plutirea" în serile din cătunul Păcurari. Despre votca asta scriau atunci toţi ziariştii şi prozatorii de mîna a doua, ca să caracterizeze epoca. Era otravă, nu votcă, dar mai era şi ieftină. Ş-apoi ce ne păsa! "Săniuţa" întreţinea iureşul nebuniei din noi în anii aceia de după Decembrie '89.

Ne-am uitat din balcon: Da, buticul de peste bulevard era încă deschis. Dar Dan mi-a arătat şi terasa berăriei de la parterul blocului său:
- Uite-l pe Petrică! Ca de obicei cu cîini vagabonzi după el!

M-am uitat jos spre terasă: Nu era! Petrică nu era! Dan îmi spusese mai de multe ori că îl văzuse pe Petrică, un vagabond blajin, cu o ceată de cîini după el. De fapt Petrică o făcea pe vînzătorul ambulant, vindea ziare mai mereu vechi, ţigări proaste şi flori fanate şterpelite din parcuri şi monumente de generali defuncţi. Îl ştiam pe Petrică cu ochii lui incolori şi haina soioasă pe care erau agăţate insigne. Cumpărasem din milă un ziar de la el - nu deosebea între o hîrtie de zece şi una de o sută de lei. La rest a scos toţi banii pe care-i avea, lăsîndu-mă să-mi iau diferenţa... Nu ştia nimeni unde doarme, dacă are ce mînca, dar se presupunea că nu are, că doarme prin şoproane, iarna, iar vara pe sub poduri. Dan îmi spuse că, în afară de cîinii vagabonzi care-l însoţeau, îl văzuse pe Petrică cu un roi de porumbei în jurul său. Le vorbea! Dan îmi spunea că Petrică înţelegea limba porumbeilor şi a cîinilor. Dar eu nu-l văzusem.

Dar să revin. Aşadar, am coborît. Am traversat bulevardul. La caşcarabeta arhirăsştiută de la parterul blocului nu era doamna frumoasă, numai zîmbet, care-ţi întindea sticla de votcă puturoasă de parcă te-ar fi atins o zînă cu o baghetă magică, ci bărbatu-său. Era ca şi cum am dat peste un vapor pe aeroport. Fără fasoane, am înşfăcat sticloanţa şi, ţinînd-o victorios în mînă, am traversat bulevardul însoţit de claxoanele şoferilor: "Uite-l pe ăsta, bă!"

Sus, minune! Dan se apucase de scris! Clănţănea de zor la Olivetti-ul, maşina de scris mică, cam cît Biblia oficială, cea editată de Patriarhie şi tipărită pe o hîrtie specială (din Marea Britanie parcă). Cam aşa era maşinuţa lui de scris - ah, cît îl invidiam din cauza maşinii ăsteia - pentru el: o Biblie, una mireană, plebee şi rebelă. Cînd m-a văzut cu sticla, Iri a apucat-o şi a turnat, ca la sfeştanie, votcă peste tastatura maşinuţei Olivetti:
- Haide, fetiţa! Trage şi tu o gură!

Dan turna cu ochii larg deschişi, pîlpîind ca două incendii, în care nu mai încăpea nimic altceva. În ei se dizolva totul. Aşa îl vedeam eu. Pentru mine, în anii acela în care l-am cunoscut, '90, era cel mai frumos beţiv de pe planetă sau, în orice caz, din cătunul Păcurari care era ca o planetă, care se învîrtea în jurul apartamentului de la etajul 5.

Am căzut ca o muscă din prima zi în laptele lui alcoolizat. I-am şi greşit apoi, căci întotdeauna ucenicul îşi ia în răspăr maestrul. Cam tîrziu l-am cunoscut, ca să-mi dau seama ce este viaţa cu adevărat, dar am cunoscut-o prin el cu vîrf şi îndesat. Pentru mine atunci făcea cît zece academicieni, o sută de ciccioline şi o mie de trăpaşi pur sînge.

Dar ţăcănitul maşinii a încetat repede.
- Nu merge! Nu pot scrie!

Am simţit că trebuie să tac. Tăceam şi, în timp ce Iri privea neputincios tastatura maşinei Olivetti, priveam la rîndul meu minunata bibliotecă masivă din cameră. Şi o lumină se prefira de la fereastra dinspre bulevardul gălăgios, din spatele bibliotecii aceleia din stejar masiv (de unde o fi făcut rost de ea?). Vedeam firişoare de praf plutind în aer şi aşezîndu-se apoi pe cărţi. Erau milioane. Nori de fire de praf, vîrtejuri ca de zăpezi uitate se aşezau cuminţi pe cărţi, pe cele mai bune cărţi ale lumii. Că le-ai citit, că nu le-ai citit, toate cărţile se acoperă încet de praf - mereu, perseverent, implacabil. Măturăm, dăm cu cârpa, scuturăm cărţile, refuzînd să vedem praful de pe ele, din ele, din inima lor, neacceptînd că praful intră şi în bibliotecile lumii, cum intră în toate, firişoarele minuscule de praf înglobează cărţile în marşul lor plutitor, rotitor şi triumfal. Le cuprinde ineluctabil şi le devorează încet şi trist.

Aşa am plecat apoi. Şi mi-a rămas imaginea lui Iri: mic, chircit, cumva încorsetat în faţa maşinii de scris, cimentat în maşina aceea, în camera aceea cu biblioteca prin care pluteau firele de praf.