Serafima

Serafima nu amintea deloc în înfăţişare de un serafim. Nu ştiu la ce s-o fi gîndit maică-sa, cînd i-a dat acest nume - Serafima, poate originea ei basarabenească s-o fi condus spre acest nume, căci numele se întîlneşte la ruşi. Nu găsesc decît explicaţia că, nu-i aşa, orice gîscă îşi visează puii lebede. De altminteri noi, colegii, nici nu-i ziceam Serafima, ci Lupina, un nume provenit de la Lupu, numele ei de familie. Cel care i-a dat porecla de Lupina probabil că a simţit, ca noi toţi, că numele Serafima nu i se potriveşte.

Serafima arăta mai degrabă ca un actor solid pus de un regizor aiurit să joace în travesti. Masculinitatea agresivă a Serafimei nu se resimţea numai în fizic - era înaltă şi puternică, un zdrahon cu un fel de pătlăgică roşie trîntită în locul nasului, cu mîini butucănoase, de salahor, cu o gură voluntară, mare, cu un puf cam prea vizibil deasupra buzei superioare (iar cînd îşi epila firele sîrmoase rebele de sub nas, rămînea acolo o piele albă, care contrasta vădit cu faţa-i congestionată) - ci şi psihologic, spiritual, nu ştiu cum să spun. Mai întîi că se simţea mai bine printre băieţi. Cel puţin aşa cred. Nu vreau să insinuez că mai bine ar fi fost să fie bărbat, că asta e la modă acum. Dar în liceu - cînd am cunoscut-o eu - mergea des cu băieţii în pauze la WC şi trăgea din ţigară. Nu-i vorbă, mai erau fete care "pipau", însă doar aşa, cîte o ţigăruşă scumpă la vorbe ieftine în timpul vreunei serate. Serafima însă pufăia ca un turc, vorbea tare, rîdea sonor. În general se distingea mai dihai la bucuriile acestea ale vieţii, pe care le resimţi şi mai intens la vîrsta adolescenţei, decît la carte.

Prin tenul ţigănos (scuzaţi, nu găsesc alt termen mai puţin incorect politic), prin înălţimea ei chiar mai mare decît a băieţilor, prin sprîncenele ei negre, groase, aproape îmbinate, de sub care te privea posac vultureşte (însă asprimea privirii scădea datorită nasului comic, de pătlăgică chiflicită), prin tot trunchiul drept, fără rotunjimi feminine sub sarafanul urît de pe vremea lui Ceaşcă, sarafan lucios de-atîta purtat, te făcea să te gîndeşti la vreun adjutant provenit din vreun afund de mahala, ridicat anume în grad ca să muştruluiască la sînge trupa, o deşcă fără complexe freudiene, un brutal cu fruntea îngustă. Brutală era şi Serafima zisă Lupina. Pocnea băieţii cu pumnul în spate cu o satisfacţie rînjită de camarazi la armată, care se regăsesc goi puşcă în camera de baie. Eu însumi am primit un asemenea dupac din partea ei, pe care l-am "dus" vreo trei zile. Era bătăioasă rău, provenea din Păcureţ, unde bătaia era un fapt de viaţă cotidian. O colegă mi-a spus că taică-său cînta la elicon într-o fanfară ţigănească. Nu ştiu cu certitudine, dacă era aşa. Cu toate că dirigintele i-a chemat mereu, părinţii Lupinei n-au venit niciodată la şcoală, la şedinţe sau la sfîrşit de an şcolar.

Glasul Serafimei era, ce-i drept, feminin, dar mereu te aşteptai ca din gura aceea mare, virilă, de viitoare ţaţă de mahala, din tot trupul acela de huidumă de circ în devenire, cu nasul ca o gogonică dată în pîrg, te aşteptai, zic, să revină la normalitatea ei adevărată: să-şi scoată peruca de travesti şi să bubuie cu glas de bas profund. Fiindcă totul în ea - mustăcioara de fante de Obor, mîinile mari, bărbătoase, pînă şi ţîţele din început plate, nu ştiu cum, mozolite - avea ceva care te făcea să nu o tratezi ca pe o fată. Mai degrabă amintea de o mamă de trib, cu ţîţe vlăguite, cu sfîrcuri rozalii, la care suge vîrtos o ceată de ţînci. Daaa! De fapt, asta era Serafima-Lupina: una din acele fiinţe care trăiesc intens bucuriile şi tristeţile vieţii. Cresc, se simt ca puiul în găoace în locul care le este dat pe pămînt, nasc, cresc copii şi mor - fără complicaţii, fără ispite şi complexe (sau cu complexe nesimţite).

Aşa trebuie să fi fost. Am fost colegi, dar n-am cunoscut-o prea bine. Întîi pentru că ea abia trecea clasa, iar eu făceam parte din "elita" clasei, elită care, la vîrsta aceea, este foarte exclusivistă. Nu-mi trezea interesul. Mai mult ca sigur că nici al ei faţă de mine. Aşa că raporturile noastre au fost ca a doi cîini care se întîlnesc şi se miros o clipă sub coadă, după care se ignoră.

După liceu n-am mai întîlnit-o pe Serafima. Aşa că asta-i cam tot.