Viaţa mincinoasă a adulţilor

Lumea interioară a Giovannei se prăbuşeşte când îşi aude tatăl spunând că faţa ei îşi pierde drăgălăşenia şi începe să semene cu cea a dispreţuitei mătuşi Vittoria. Viaţa ei devine o căutare chinuitoare a oglinzii în care să se poată vedea cu adevărat. Giovanna se caută pe sine în două oraşe înrudite ce se urăsc reciproc: oraşul Napoli al înălţimilor şi al rafinamentului şi acelaşi oraş, dar al adâncurilor, un loc al excesului şi al vulgarităţii. Fata se mişcă între cele două realităţi înainte şi înapoi, fără a găsi răspunsuri sau o cale de a se salva, ajungând în schimb la o maturizare pe care nu a dorit-o şi care nu e nici pe departe atât de frumoasă pe cât a crezut ea.

"Fără nicio îndoială, acest roman reprezintă evenimentul editorial al anului." (Elle)

"Am crescut într-o lume în care părea normal ca bărbaţii (taţi, fraţi, iubiţi) să aibă dreptul să te lovească pentru a te corija, să te educe ca femeie, în fine, pentru că-ţi voiau binele... Puterea masculină, fie că e exercitată în mod grosolan, fie politicos, vrea să ne subordoneze în continuare. Prea multe femei sunt umilite în fiecare zi, şi nu doar în plan simbolic." (Elena Ferrante)

"Fanii Tetralogiei Napolitane vor regăsi şi în acest roman temele la care Ferrante se întoarce obsesiv: tensiunile dintre clasele sociale, suprapunerea frumuseţii şi a vulgarităţii, banii, prietenia dintre femei, relaţiile dintre mame şi fiice." (Times Literary Supplement) Încă de la apariţia romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita "Febră Ferrante".

Este considerată una dintre prozatoarele contemporane cele mai puternice, o stilistă desăvârşită, cu o intuiţie artistică ieşită din comun, care a câştigat admiraţia mai multor scriitori celebri - Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud - şi a unor critici importanţi: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc.

Dar, fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare ce le vorbeşte într-un stil plin de frumuseţe şi de forţă despre sentimentul de apartenenţă, despre relaţiile umane, dragoste, familie şi prietenie.

La Editura Pandora M au apărut toate volumele Tetralogiei Napolitane: Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă şi cei ce rămân şi Povestea fetiţei pierdute, romanele Fiica ascunsă, Iubire amară, Zilele abandonului şi Viaţa mincinoasă a adulţilor, volumul de interviuri, eseuri şi confesiuni Frantumaglia, precum şi cartea pentru copii Noaptea pe plajă.

Povestea fetiţei pierdute a fost nominalizată la Man Booker Prize (2016) şi a primit Medalia de Aur pentru ficţiune în cadrul Independent Publisher Book Awards (2016).

Tetralogia Napolitană este ecranizată de HBO sub forma câte unei miniserii pentru fiecare volum.


Învăţam până la epuizare, dar rezultatele continuau să fie dezamăgitoare. În după-amiaza aia, în mod special, mama se dusese să vorbească cu profesorii şi se întorsese foarte necăjită. Nu mă mustrase, părinţii mei nu mă mustrau niciodată. Se limitase să spună: cea mai nemulţumită e profesoara de matematică, dar a zis că dacă vrei, o să reuşeşti. Apoi se dusese în bucătărie să pregătească cina şi între timp se întorsese şi tata. Din camera mea am auzit doar că-i făcea rezumatul plângerilor primite de la profesori, am înţeles că, în semn de justificare, aducea în discuţie schimbările din preadolescenţă. Dar el a întrerupt-o şi, pe un ton pe care nu-l folosea niciodată cu mine - făcând chiar şi o concesie dialectului, complet interzis în casa noastră - a lăsat să-i iasă pe gura ceea ce în mod sigur n-ar fi vrut să-i iasă:
- N-are nicio legătură cu adolescenţa: începe să aducă la faţă cu Vittoria.

Dacă ar fi ştiut că puteam să-l aud, sunt sigură că n-ar fi vorbit niciodată în felul ăla atât de diferit de obişnuita noastră distracţie frivolă. Amândoi credeau că uşa camerei mele e închisă, o închideam mereu, şi nu şi-au dat seama că unul dintre ei o lăsase deschisă. Aşa s-a întâmplat că, la doisprezece ani, am aflat din vocea tatălui meu, înăbuşită de efortul depus să o menţină şoptită, că deveneam ca sora lui, o femeie în care - de când îmi puteam aminti îl tot auzisem spunând-o - convieţuiau la perfecţie urâţenia şi răutatea.

Acum cineva ar putea obiecta: poate că exagerezi, tatăl tău n-a zis literalmente: Giovanna e urâtă. E adevărat, nu era în firea lui să pronunţe cuvinte atât de brutale. Dar treceam printr-o perioadă de mare fragilitate. Îmi venise ciclul de aproape un an, sânii erau chiar prea evidenţi şi mi-era ruşine, mă temeam că put, mă spălam încontinuu, mă duceam la culcare apatică şi mă trezeam apatică.

Singura mea alinare, în acea perioadă, singura mea certitudine era că el adora absolut totul la mine. Astfel că, în momentul în care m-a asemuit cu mătuşa Vittoria, a fost mai rău decât dacă ar fi zis: Giovanna odată era frumoasă, acum a devenit urâtă. Numele Vittoria răsuna în casa mea ca acela al unei creaturi monstruoase care maculează şi infectează pe oricine o atinge în treacăt. Despre ea nu ştiam mare lucru, o văzusem foarte rar, dar - şi asta e problemă - îmi aminteam doar dezgustul şi frica din acele momente. Nu dezgustul şi frica pe care mi le putea stârni ea în carne şi oase, nu-mi aminteam deloc asta. Ce mă speria erau dezgustul şi frica pe care le simţeau părinţii mei. Tatăl meu se referise dintotdeauna în mod misterios la sora lui, ca şi cum ar fi practicat ritualuri ruşinoase care o spurcau pe ea şi pe oricine ar fi frecventat-o. Mama, în schimb, nu o pomenea niciodată şi, dimpotrivă, când intervenea în defulările soţului ei, scopul era să-l reducă la tăcere, ca şi cum s-ar fi temut că Vittoria, oriunde s-ar fi aflat, poate să-i audă şi imediat o să alerge în sus pe San Giacomo dei Capri, cu paşi mari şi iuţi, deşi e o stradă lungă şi în pantă, şi o să târască înadins după ea toate bolile spitalelor cu care ne învecinam, o să zboare până la noi acasă, la etajul al şaptelea, o să distrugă mobilierul aruncând din ochi fulgere negre şi ameţite de băutură, şi o s-o ia la palme dacă doar încercă să protesteze.

Desigur, intuiam că în spatele acelei tensiuni trebuia să fie povestea unor nedreptăţi pe care şi le făcuseră reciproc, dar ştiam puţin, la vremea aia, despre poveştile de familie şi, mai ales, nu o consideram pe mătuşa aia îngrozitoare o membră a familiei.

Era o sperietoare din copilărie, era o siluetă uscată şi posedată de un spirit demonic, era o figură zbârlită, la pândă prin cotloanele caselor când se lăsa întunericul. E posibil deci ca astfel, fără niciun preambul, să fiu nevoită să aflu că începeam să aduc la faţă cu ea? Eu? Eu, care până în momentul ăla mă crezusem frumoasă şi consideram, graţie tatălui meu, că aşa o să rămân pentru totdeauna? Eu, care prin confirmarea lui neîncetată credeam că am un păr splendid, eu, care voiam să fiu foarte iubită, aşa cum mă iubea el, cum mă obişnuise să mă cred, eu, care deja sufeream pentru că îi simţeam pe amândoi părinţii mei, dintr-odată, nemulţumiţi de mine, şi nemulţumirea aia mă neliniştea, umbrind totul?

Am aşteptat cuvintele mamei mele, însă reacţia ei nu m-a consolat. Deşi le ura pe toate rudele soţului ei şi deşi îşi detesta cumnata aşa cum deteşti o şopârlă care ţi se urcă pe piciorul gol, n-a reacţionat strigându-i: eşti nebun, fiica mea şi sora ta nu au nimic în comun. S-a limitat în schimb la un firav, foarte scurt: ce tot spui, nici gând... Şi eu, acolo în camera mea, am dat fuga să închid uşa ca să nu mai aud altceva. Apoi am plâns în tăcere şi m-am oprit doar când tatăl meu a anunţat iarăşi - de data asta cu vocea bună - că era gata cina.

M-am dus după ei în bucătărie cu lacrimile şterse, a trebuit să suport, ţinând privirea în farfurie, o serie de sfaturi utile ca să-mi îmbunătăţesc randamentul şcolar. Pe urmă m-am întors să mă prefac că învăţ, în timp ce ei se aşezau în faţa televizorului. Simţeam o durere care nu voia să înceteze şi nici să se atenueze. De ce rostise tatăl meu fraza aia, de ce mama nu-l contrazisese cu tărie? Fusese o nemulţumire de-a lor cauzată de notele proaste sau o nelinişte care nu ţinea seama de şcoală, care dura cine ştie de când? Şi el, el mai ales, rostise acele cuvinte urâte dintr-o supărare de moment pe care i-o provocasem sau, cu privirea lui ascuţită, de persoană care ştie şi vede totul, identificase de ceva vreme trăsăturile unui eşec de-al meu viitor, ale unui rău care înainta şi care îl descuraja şi împotriva căruia el însuşi nu ştia cum să acţioneze? În noaptea aia m-am lăsat pradă disperării. Dimineaţă am fost sigură că, dacă voiam să mă salvez, trebuia să merg să văd cum era, în realitate, faţa mătuşii Vittoria.

3.

A fost o acţiune dificilă. Tatăl meu - într-un oraş ca Napoli, locuit de familii cu numeroase ramificaţii, care chiar şi în mijlocul certurilor, unele de-a dreptul sângeroase, nu ajungeau să rupă niciodată cu adevărat relaţiile - trăia, dimpotrivă, într-o autonomie absolută, ca şi cum n-ar fi avut rude de sânge, ca şi cum s-ar fi autocreat. Bineînţeles, eu avusesem adesea de-a face cu părinţii mamei mele şi cu fratele ei. Erau toţi oameni afectuoşi, care-mi făceau multe cadouri şi, până când au murit bunicii - mai întâi bunicul şi apoi, la un an după, bunica: dispariţii neaşteptate care mă tulburaseră, mama mea plânsese cum plângeam noi, fetiţele, când ne loveam -, până când unchiul meu nu plecase să muncească departe, avuseserăm cu ei o relaţie foarte apropiată şi plină de bucurie. Despre părinţii tatălui meu, în schimb, nu ştiam aproape nimic. Apăruseră în viaţa mea doar în rare ocazii - o nuntă, o înmormântare - şi mereu într-o atmosferă de afecţiune atât de prefăcută, că nu rămăsesem decât cu disconfortul legăturilor păstrate din obligaţie: salută-l pe bunicul, dă-i un pupic mătuşii. Pentru rubedeniile alea, aşadar, nu manifestasem niciodată prea mult interes, asta şi pentru că, după acele întâlniri, părinţii mei erau nervoşi şi de comun acord le uitau ca şi cum ar fi luat parte la un spectacol de proastă calitate.

Trebuie spus, apoi, că dacă rudele mamei mele locuiau într-un spaţiu precis cu un nume sugestiv, Muzeul - erau bunicii de la Muzeu -, spaţiul în care aveau locuinţa rudele tatălui meu era nedefinit, fără nume. Aveam o singură certitudine: ca să mergi la ei, trebuia să cobori jos, mai jos, tot mai jos, la capătul capătului oraşului Napoli, şi călătoria era atât de lungă, că mi se părea, cu acele ocazii, că noi şi rudele tatălui meu locuim în două oraşe diferite. Ceea ce, pentru mult timp, mi s-a părut a fi adevărat. Noi aveam casa în partea cea mai de sus a oraşului şi ca să ajungem oriunde trebuia, în mod necesar, să coborâm. Tatăl meu şi mama mea coborau cu plăcere doar până în cartierul Vomero sau, deja cu oarecare iritare, până la casa bunicilor de la Muzeu. Şi aveau prieteni mai ales pe strada Suarez, în Piaţa Artiştilor, pe strada Luca Giordano, pe strada Scarlatti, pe strada Cimarosa, care-mi erau foarte cunoscute pentru că acolo locuiau şi mulţi colegi de-ai mei de şcoală. Fără să mai pun la socoteala că toate duceau la parcul Floridiana, un loc pe care-l iubeam, unde mama mă scosese la aer şi la soare încă de când eram un bebeluş şi în care petrecusem multe ore plăcute cu două prietene de-ale mele din copilărie, Angela şi Ida. Abia după acele toponime, toate în mod fericit colorate în plante, frânturi de mare, grădini, flori, jocuri şi bune maniere, începea adevărata coborâre, aceea pe care părinţii mei o considerau enervantă. Pentru serviciu, pentru cumpărături, pentru nevoia pe care mai ales tatăl meu o avea de a studia, de întâlniri şi de dezbateri, ei coborau zilnic, de obicei cu funicularele, până în cartierul Chiaia, până pe strada Toledo, şi de acolo mergeau mai departe până la Piaţa Plebiscito, la Biblioteca Naţională, la Port'Alba şi pe strada Ventaglieri şi pe strada Foria şi cel mult până în Piaţa Carol al III-lea, unde se afla şcoala la care preda mama mea. Cunoşteam bine şi numele alea - părinţii mei le pronunţau în mod recurent -, dar nu se întâmpla prea des să mă ia cu ei şi poate că de aceea nu-mi ofereau aceeaşi fericire. Dincolo de Vomero, oraşul nu-mi prea aparţinea, ba, cu cât înaintam în câmpie, cu atât se dovedea că-mi-e mai necunoscut. Era firesc, aşadar, ca zonele unde locuiau rudele tatălui meu să aibă, în ochii mei, trăsăturile lumilor încă sălbatice şi neexplorate. Pentru mine, ele nu doar că nu aveau un nume, ci, după felul în care erau menţionate, simţeam şi că nu e uşor de ajuns acolo. De fiecare dată când trebuiau să meargă, părinţii mei, care de obicei erau plini de energie şi bine dispuşi, păreau foarte obosiţi, foarte neliniştiţi. Eram mică, dar încordarea lor, dialogul lor - mereu acelaşi - mi-au rămas întipărite.
- André, zicea mama mea cu vocea ei sfârşită, îmbracă-te, trebuie să mergem. Dar el continua să citească şi să sublinieze pasaje din cărţi cu acelaşi creion cu care scria într-un caiet pe care-l avea alături.
- André, se face târziu, o să se supere.
- Tu eşti gata?
- Sunt gata.
- Şi fetiţa?
- Şi fetiţa.

Tatăl meu lasă cărţi şi caiete deschise pe birou, îşi punea o cămaşa curată şi costumul bun. Dar era tăcut, crispat, ca şi cum ar fi repetat în minte replicile unui rol inevitabil. Mama, între timp, care nu era deloc gata, nu făcea decât să verifice înfăţişarea ei, pe a mea şi pe a tatălui meu, de parcă numai îmbrăcămintea adecvată ar fi putut garanta că toţi trei o să ne întoarcem acasă teferi. În fine, era evident că, în toate acele ocazii, ei considerau că trebuie să se apere de locuri şi de persoane despre care mie, ca să nu mă tulbure, nu-mi spuneau nimic. Dar eu simţeam oricum neliniştea anormală, adică o recunoşteam, existase dintotdeauna, era poate singura amintire angoasantă dintr-o copilărie fericită. Mă îngrijorau fraze de genul asta, de altfel rostite într-o italiană care părea - nu ştiu cum să spun - destrămată:
- Te rog, dacă Vittoria spune ceva, tu prefă-te că n-ai auzit.
- Cu alte cuvinte, dacă ea face pe nebuna, eu tac?
- Da, nu uita că e Giovanna cu noi.
- În regulă.
- Nu zice în regulă dacă pe urmă n-o să fie aşa. E un efort mic. Stăm jumătate de oră şi ne întoarcem acasă.

Nu-mi aminteam aproape nimic de vizitele alea. Rumoare, căldură, sărutări distrate pe frunte, voci în dialect, miros urât pe care probabil că toţi îl emanau de teamă. Atmosfera asta mă convinsese, de-a lungul anilor, că rudele tatălui meu - siluete care urlă, de o dezgustătoare lipsă de bună-cuviinţă, mai ales a mătuşii Vittoria, cea mai rea, cea mai lipsită de bună-cuviinţă - constituiau un pericol, chiar dacă era dificil să înţeleg în ce consta pericolul. Zona în care locuiau trebuia considerată riscantă? Erau periculoşi bunicii, unchii, verii sau doar mătuşa Vittoria? Singurii care păreau să aibă informaţii erau părinţii mei, iar acum, pentru că simţeam nevoia urgentă de a şti cum era închegată mătuşa mea, ce tip de persoană era, ar fi trebuit să apelez la ei ca să găsesc o soluţie. Dar şi dacă i-aş fi luat la întrebări, ce aş fi obţinut? Ori ar fi scăpat de mine cu un refuz blând - vrei s-o vezi pe mătuşa ta, vrei să mergi la ea, şi de ce anume ai nevoie de asta? -, ori s-ar fi alarmat şi ar fi încercat să nu-i mai rostească numele. Astfel, m-am gândit că, pentru început, trebuia să caut o poză de-a ei.