Bine ai venit în America!

Linda Boström Knausgård (n. 1972) este o poetă şi prozatoare suedeză, realizatoare de documentare pentru radioul public suedez. A debutat în 1998 cu un volum de poeme, iar recunoaşterea criticii i-a venit odată cu volumul de proză scurtă Grand Mal. În 2013 a început să publice romane, începând cu Helioskatastrofen, continuând cu romanul de faţă (2016) şi cu Octoberbarn (2019). A fost căsătorită până în 2016 cu scriitorul Karl Ove Knausgård, împreună cu care are patru copii. Naratoarea acestui roman este o fetiţă care renunţă să mai vorbească. Înfăşurată în întuneric, tăcere şi singurătate, ea se retrage din faţa vieţii. Fratele ei mai mare trăieşte închis în camera lui, de unde refuză să iasă. Tatăl lor a murit, însă apare de-a lungul cărţii în amintiri şi în viziunile fetei. Mama, o actriţă frumoasă, îşi vede de viaţa ei, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe toţi aceştia, chiar şi pe tatăl reconstruit din amintiri, îi uneşte o dorinţă neexprimată de a fi împreună, într-o stranie comuniune.

Povestea scrisă de Knausgård despre o familie aflată în plină criză este şocantă şi plină de imaginaţie. Stilul frumos şi sobru sugerează că, până la urmă, lumina se naşte din întuneric. (Juriul Premiului August)

Bine ai venit în America! este asemenea unui studiu, în accepţia muzicală a termenului: o temă de bază ce variază la infinit, dobândind, cu fiece variaţie, o nouă faţetă. Un triumf literar! (Le Monde)

Un roman îndrăzneţ şi răscolitor. Nu vei uita prea curând vocea naratoarei de 11 ani, dar nici tăcerea ei. (MDR Kultur)

O carte, asemenea unei persoane, nu poate atinge perfecţiunea. Dar Linda Boström Knausgård reuşeşte să ajungă foarte aproape de această stare. Îşi păstrează echilibrul la perfecţie: nu judecă niciodată, nu justifică nimic. Ea doar povesteşte şi o face perfect. (Sydsvenskan)

O proză intensă, obsedantă, ce evocă disperarea rece a unui film de Bergman. (Kirkus Reviews)


Aş fi putut vorbi despre mama. Dar am tăcut. Nu voiam să am zâmbetul ei ostentativ. Coafura ei perfectă. Dorinţa ei să devin o fată frumoasă. Pentru ea, frumuseţea era ceva deosebit. O trăsătură importantă pe care trebuia s-o cultivi, ca pe o floare. Să sădeşti seminţele, să uzi planta, s-o priveşti cum creşte. Aş fi putut fi exact ca ea. Sumbră, cu o strălucire interioară. Dar ceva îmi lipsea. Nu eram o forţă a naturii, ca ea. Îndoiala îmi încolţise în suflet. Era peste tot. Îşi avea cuibul în şira spinării şi de acolo se extindea în toate direcţiile. Simţeam cum pune stăpânire pe mine. Erau zile, nopţi şi apusuri scăldate în îndoială.

Nu am scris nimic în carneţel, deşi ştiam foarte bine unde e. L-am mutat de pe dulap sub pernă, apoi iarăşi pe dulap. Uneori îl puneam în spatele WC-ului, în caz ca aş fi vrut să scriu fix în acel loc.

Tata a murit. Ţi-am spus asta deja? Din vina mea. M-am rugat tare la Dumnezeu să moară şi a murit. Într-o dimineaţă l-au găsit în pat, ţeapăn. Deci atât de puternice erau vorbele mele! Poate ce am spus despre maturizare nu e adevărat. Poate că am încetat să mai vorbesc pentru că dorinţa mi s-a îndeplinit. Crezi că vrei să ţi se îndeplinească dorinţele. Dar nu e aşa. Nu vrei ca dorinţele să devină realitate. Asta va distruge ordinea lucrurilor. Felul în care ţi le doreşti cu adevărat. Nu, vrei să fii dezamăgit. Vrei să fii rănit, să lupţi pentru supravieţuire. Vrei să primeşti cadouri nepotrivite la aniversare. Crezi că vrei să primeşti ce ţi-ai dorit, dar nu e aşa.

Zilele şi nopţile seamănă între ele. Tăcerea face difuze contururile, totul e acoperit de un fel de ceaţă. Le putem zice jumătăţi de zile. Le putem zice cum vrem.

Înainte mergeam deseori cu mama la teatru. Acum nu o mai fac. O aud când pleacă şi când revine. Ultima data când am văzut-o jucând era o zeiţa decăzută a libertăţii, care îi ura fiecărui imigrant "Bine ai venit în America!". Era cheală şi avea nişte cioburi de sticlă lipite de sprâncene. Îşi pierduse torţa. Mi-a plăcut la nebunie. Cum arăta. Întreaga ei fiinţă dezlănţuită strălucind pe scenă. Bine ai venit în America! Bine ai venit în America!

Mi-a venit să scriu tocmai aceste cuvinte în carneţel. Dar m-am oprit. Trebuia să fiu strictă. Să nu-mi urmez impulsurile care mi se întretaie în cap, prin nişte mici tuneluri de lumină. Îmi puteam vedea gândurile. Erau pretutindeni. Coborau tot mai adânc în corp, se roteau în jurul inimii, se jucau cu ea, o apăsau. Nu aveam nicio putere asupra lor.

Am cântat în corul şcolii. Profesoara mea de muzică se numea Hildegard. Era din Austria.
"De-aş putea cânta ca tine", a scris pe prima pagină a cărţii pe care am primit-o ca premiu la festivitatea de final de an.

Cânta într-adevăr îngrozitor. Strident. Dar putea cânta pe toate vocile. Avusesem un solo în biserică. The sun is shining, the grass is green, the orange and palm tree sway, there's never been such a day in Beverly Hills, L.A. But it's December the twenty-fourth, and I am longing to be up north. Am fost aşa emoţionată, încât tremuram toată, dar a ieşit bine. Şi mama mi-a spus că toţi oamenii sunt emoţionaţi pe scenă.

Tata mi-a vorbit în vis. "Ţi-a mâncat pisica limba?" m-a întrebat. "Nu, tată. Cuvintele sunt problema. Sunt atât de greu de scos."
Ce-a mai zis? "Fata mea. Nu a fost nicicând ceva în neregulă cu tine." "Nu, tată. Nu a fost nicicând ceva în neregulă cu mine", i-am răspuns.

Avea nevoie să-l liniştesc. Deşi era mort. Nu e nicio diferenţă între morţi şi vii.
Am încercat să-l ţin la distanţă, să-i ignor întrebările, dar era pretutindeni, ca atunci când trăia. "Pentru patria mamă. Pentru baba fără dinţi", zicea el turnându-şi încă un pahar.

Era aşa de simplu. Mama spunea că e negare. Că voiam să las viaţa să treacă pe lângă mine, în loc să stau să mă lupt cu ea, ca toată lumea. Îi plăcea mai puţin de mine, dar nu mă mira. Şi mie îmi plăcea mai puţin de ea. Stăteam fiecare pe partea noastră de şanţ şi măsuram distanţa dintre noi sau poate ne măsuram una pe cealaltă? Care dintre noi era cea puternică? Care era cea slabă? Care dintre noi avea să se târască spre cealaltă în miez de noapte, întinzându-şi plângând braţele, ca să fie îmbrăţişată?
"Oricum, îi era silă să facă mare caz de asta." Asta-i spusese învăţătoarei care după o săptămână era deja toată în lacrimi. "E un capriciu", i-a spus. E mereu plină de toane. Nu-i daţi importanţă. Lăsaţi-o în pace. O să-i treacă. Nu-i nimic în neregulă cu ea.

Odată cu vorbitul a plecat şi lumina. A încetat să mai danseze pe pereţii casei noastre. "Suntem o familie a luminii", ar fi spus ea, mama, deşi tata nu făcea altceva decât să zacă în pat şi să se holbeze la peretele din faţă. "Care lumină?" întreba privirea mea. "Despre ce lumină vorbeşti?"

Poate că ne-am măsurat dintotdeauna una pe alta. Poate întrebarea despre care e mai puternică şi care e mai slabă era deja acolo de la început?

Mi-era frică de frate-meu. Mi-a fost întotdeauna. Era mereu acolo cu mâinile şi furia lui. Am primit o cutie cu stafide de la bunica mea, din nord. Mi l-a smuls din mâna. M-am înfuriat aşa de tare încât am luat un cuţit. Dar ce-aş fi putut face cu el? A izbucnit în râs în timp ce înfuleca stafidele.

Aveam în baie o rezervă de cărţi, sendvişuri, fructe. Ascunse pe raftul de sus, după hârtia igienică pe care o cumpăram mereu cu duzina. Imediat ce pleca mama, frate-meu se lua de mine şi atunci fugeam în baie. Stăteam acolo ore întregi. Citeam sau măcar încercam să îmblânzesc cuvintele, dar deseori frica mă făcea să rătăcesc cu privirea pe pagină şi nu mai ţineam minte ce citisem. Desigur, până la urmă obosea să mă ţină prizonieră şi aveam un acord tacit că o să mă lase în pace la un moment dat, că puteam ieşi.

Atunci ne puteam juca. Ne jucam de-a piraţii sau baba-oarba. Mă lăsa să mă joc cu el doar dacă-i dădeam voie să-mi smulgă unghiile. Închideam ochii şi îi întindeam degetele. La sfârşit, zăceau ca mici ferestre în palma lui.

Iubire fraternă. Asta să fi fost? Era agresiv, iar eu eram moale. Aşa ne împărţeam cărţile. "Poţi să zici pas chiar dacă ai cărţi foarte bune", obişnuia să zică tata. "Dacă chiar te pricepi, îţi iese."

Mă pricepeam. Puteam juca la cacealma, pariind o mână bună când nimeni nu se aştepta. Jocurile de cărţi, pucurile zburând prin aer. Teatrul era mereu acolo, ca un cer imens. Oare asta îmi lipsea cel mai mult?

Poate nu reuşesc să scap de mama pe cât aş vrea. E prea mare, prea veselă, prea puternică. Dar încerc. Îi văd diamantul inelului plin de aluat lipicios, o văd domnind peste toate. Cât de bine era s-o îmbrăţişez când eram mică! Sunt mare acum?

Tocmai am împlinit unsprezece ani. Se poate spune că aniversarea a fost o glumă proastă, cu "Mulţi ani trăiască!" şi cadouri aruncate spre mine de parcă aş fi fost un câine. Voiam să trăiesc? a întrebat mama după ce-am mâncat tortul. Ochii ei mă biciuiau.
"Se destramă totul în mine", au fost cuvintele care mi-au venit. Cuvinte spuse în gând. Iar şi iar. Se destramă totul în mine. Se destramă tot ce-i viu în mine.

Şi apoi am visat. Se făcea ca traversam marea pe catalige. Eram atât de sus, încât vedeam pământul curbându-se.

Putea fi mai rău.

*
Camera mea e cufundată în linişte. Pereţii sunt goi, acum că am strâns toate posterele. Mă aşez pe pervaz şi privesc spre singurul copac al grădinii. E un castan. Prin pereţi răzbate muzica. Camera fratelui meu e fix lângă a mea. Locuiesc în vechea camera a slujnicelor, însă e la fel de spaţioasă ca toate celelalte. Camera are o intrare secretă din grădină, o scară de fier îngustă şi în spirală care duce către bucătărie. Uşa aia e mereu deschisă. Mamei nu îi place s-o închidă. Suferă de claustrofobie. Uneori mi-e frică să nu vorbesc în somn. O să mă audă vorbind şi vorbele o să fie folosite împotriva mea. Parcă văd chipul triumfător al mamei. Nu ar fi bine.

E beznă în cameră. Nu aprind lampa. Suntem o familie a luminii. A luminii noastre. Sunt multe lucruri la care nu merită să te gândeşti.

Paşii fratelui meu pe podea. Cum se mişcă în camera lui. Apăsat şi timid în acelaşi timp. Vocea lui, care răsună înăuntrul meu când mă roagă ceva. Să-i duc farfuria. Să-i aduc un pahar cu apă. Sunt servitoarea lui. Sau sclava. Fac ce-mi zice, mi-e frica de mâna lui care mă strânge de gât. Mi-e frică să mă gândesc că mi-e frică de frate-meu. Şi totuşi, mă gândesc la asta des.

Înainte, aveam oricând parcul. Mă jucam în copac cu prietena mea. Stăteam ore în şir, pălăvrăgind despre lume, aşa cum o vedeam noi. Ne căţăram împreună tot mai sus, până ajungeam aproape de vârf şi, fiecare pe creanga ei, ne bălăngăneam picioarele. Acum se joacă cu o altă fată. Nu ştiu dacă se caţără sau nu în copac. Dar le-am văzut traversând curtea şcolii împreună, cum făceam noi. Una o ia înainte şi o trage pe cealaltă după ea. Frica înfiripată între primul şi al doilea pas, şi care se transformă în alergat. Râsul lor care aduce a plâns.

Mirosul mamei. Transpiraţia din timpul somnului. Trupul ei cald şi greoi lângă care te puteai ghemui, prefăcându-te că dormi. Respiraţia ei adâncă. Camera cu perdele de catifea şi tablouri. Diploma de la academia de teatru înrămată pe perete, deasupra măsuţei cu telefonul. Panglica neagră de pe ramă, ca amintire a vreuneia dintre reprezentaţii. Scrumiera de sticlă maronie. Camera mamei, mirosind mereu a ţigări şi a trup gol. Şi uneori, când deschidea fereastra dimineaţa să aerisească, a gaze de eşapament. Strada era între casa noastră şi parc. Se conducea cu viteză. Maşinile accelerau să prindă culoarea verde. Aveam un apartament splendid, cu vedere la parc, cu şase camere şi o bucătărie. Mama trebuia să câştige o grămadă de bani ca să-l întreţină. Medita elevi în living. Când ajungeam acasă de la şcoală, auzeam vocea blândă a mamei şi eforturile elevilor ei. Piese de teatru din dramaturgia universală răsunau la noi în apartament. Ne-am obişnuit cu toţii. Chiar şi prietenii, deşi la primele vizite trebuia întotdeauna să le explicăm situaţia. Să le explicăm ţipetele şi râsetele. Trebuia să facem linişte când mama avea elevi la meditaţii sau să ne jucăm pe afară. Când elevii îşi terminau treaba pentru ziua în curs, ea deschidea mereu uşa de la living, ca pentru a semnala că puteam să intrăm. Pereţii încă păstrau emoţiile copiilor, eforturile lor. Dar după câteva ture de jucat hochei dându-ne cu rolele din baie spre dormitorul cu balcon, prin coridorul de servire cu pardoseala în carouri alb-negru şi înapoi către living, era de parcă încăperea ar fi redevenit a noastră. Dădeam startul în hol. Număram de la unu la o sută, trebuind să reducem viteza din cauza uşii de la intrare. Frate-meu avea prietenii lui. Eu, pe ai mei. Cei care loveau uşile cu pucurile lăsând semne negre pe uşă erau cu predilecţie prietenii fratelui meu, dar se mai întâmpla uneori să fim acolo şi eu cu gaşca mea. Câteodată reuşeam să-i driblăm şi să înscriem. Se mai întâmpla să mă duc pe la prieteni, dar mirosul şi ordinea din casele lor mă făceau să mă simt confuză. Mi-era întotdeauna dor de casă. Mi-era întotdeauna dor de ea. De mâinile ei, de grija ei, mi-era dor să ne întoarcem de la teatru în întunericul nopţii cu bicicletele pe trotuar. Întotdeauna pe trotuar, deşi era interzis. Oamenii strigau după noi când îi depăşeam, pedalând cu viteza maximă, de parcă ar fi fost o chestiune de viaţă şi de moarte. Mama reuşea să-i convingă pe poliţişti, când ne opreau, să nu ne dea amenda. Uşor.

Când mama plângea se prăbuşea lumea, iar plânsul era tot ce ne înconjura. Sughiţurile şi toata jalea care îi ieşea din suflet. Mă ardea înăuntru când plângea. Uneori vorbea la telefon în timp ce plângea. "Toată responsabilitatea", zicea ea cu lacrimile curgându-i şiroaie, şi era ca şi cum întreaga mea fiinţa era anulată de plânsul ei, ca s-o pot alina şi înţelege mai bine. Mă ocupam de nefericirea ei ca de un ghem cu fire încurcate, le descâlceam pe rând, încercând să-i opresc lacrimile, sărindu-i în ajutor, dar dacă se întâmpla să ţâşnească brusc nu mai aveam ce face, erau mult prea puternice.

Îl aud pe frate-meu de dincolo de perete. Şi-a creat un ministudio în cameră. Un pupitru de mixaj, boxe, cabluri. Câteodată mai aduce vreo fată frumoasă de la şcoală şi o lasă să-i cânte cântecele. Îşi goleşte sticlele cu urină noaptea, când nu îl vede nimeni şi le ascunde atunci când are musafiri. Poate le pune sub pat. El poate să facă ce vrea, nimeni nu se supără. Poate-aş putea face şi eu la fel. Doar că voinţa mea e atât de slabă, încât nu iese la lumină. Dacă mi-aş pune întrebări despre viaţa mea, nu aş avea răspunsuri.

În fiecare zi mă duc la şcoală pe jos. La început purtam fustă plisată şi un trenci de stofă; codiţele lăsate pe spate mi se mişcau în ritmul paşilor. Nimeni nu mai purta haine ca ale mele, dar nu-mi păsa. Acum port blugi şi tricou, ca toată lumea. Şcoala miroase a praf, a cretă şi a haine umede. E întotdeauna acelaşi miros, în afară de primăvară, când abundenţa prafului face ca umezeala să dispară. Nu scriu la tablă şi nici în caiete. Nescrisul şi nevorbitul merg mână-n mână. Nu pot să fac una şi pe cealaltă nu. Profesoara mea se numeşte Britta. Vorbeşte cu mama la telefon o dată pe săptămână. Vorbesc despre mine şi nu ştiu dacă asta îmi place sau nu. Zilele trec foarte repede. Merg la şcoală şi apoi mă întorc acasă. Asimilez tot ce se întâmplă între ele. Observ cum clasa îşi modifică poziţia de-a lungul zilelor, ca un organism viu. Brusc, careva se rupe din mulţime şi îi ia pe ceilalţi după el; când lucrurile se liniştesc, se întoarce stabilitatea. Ascult atentă tot ce zice profesoara şi îi aşez cuvintele cu grijă înăuntrul meu. La cantină stau singură la o masă şi mănânc. Nu mai încearcă nimeni să-mi vorbească, iar amintirea cu mine la şcoală, jucându-mă, hotărând diverse lucruri mai mult sau mai puţin importante, e pe cale să se stingă. Drumul spre casă. Când zăresc poarta mă trece întotdeauna un fior. Stâlpii de marmură şi statuile, un bărbat şi o femeie care parcă duc în spate balconul, singurul care dă spre stradă şi care e al familiei de deasupra. Picturile de pe pereţi, îngerii de pe tavan şi scara de piatră cu fosile. Locuim la primul etaj. Bag cheia în broască, văd holul cu pianul la care cântam, deşi nu mă pricepeam. Acasă, acasă.