Autobiografia

José Luís Peixoto s-a născut în 1974, într-un sat din sudul Portugaliei, în regiunea numită Alentejo. Este licenţiat în limbi şi literaturi germanice al Universidade Nova de Lisboa.

Înainte de a se dedica scrisului, a predat timp de un an. A scris poezie, proză, teatru şi critică literară. A primit premiul Jovens Criadores (Tineri creatori) în 1997, 1998 şi 2000. În 2001, primul său roman, Nici o privire, a primit Premiul José Saramago. Au urmat alte două romane, Uma Casa na Escuridão (2002) şi Cimitirul pianelor (2006). În 2003, într-un proiect fără precedent, Peixoto şi-a unit forţele cu membrii formaţiei Moonspell, lansând, în acelaşi timp, un album şi un mic roman fantastic. A mai publicat romanele Livro (2010) şi Galveias (2014). Autobiografia este cel mai recent roman al său. Autobiografia împleteşte realitatea cu ficţiunea într-un joc al oglinzilor ce pune faţă-n faţă doi mari scriitori: José Saramago şi José Luís Peixoto

În Lisabona anilor '90, drumul unui tânăr scriitor aflat în plină criză existenţială - similară celei pe care a trăit-o Peixoto însuşi - se intersectează cu cel al unui mare scriitor mai vârstnic: José Saramago. Din relaţia celor doi se naşte această poveste, în care graniţele dintre ficţiune şi autobiografie se diluează până la dispariţie. José Luís Peixoto explorează în acest joc de oglinzi absolut unic creaţia literară şi frontiera translucidă dintre viaţă şi literatură. În acelaşi timp, îşi sondează propriile obsesii într-o proză plină de detalii şi de lirism ce a marcat literatura contemporană portugheză.

José Luís Peixoto este una dintre revelaţiile cele mai surprinzătoare ale literaturii portugheze. (José Saramago)

Viaţa mea s-a schimbat radical după ce l-am cunoscut pe José Saramago. E foarte greu să-mi imaginez povestea vieţii mele în afara prezenţei lui. Romanul aceasta este dovada recunoştinţei pe care i-o port. În acelaşi timp, este o reflecţie asupra influenţei literare, asupra paternităţii, o temă foarte prezentă în cărţile mele. Şi, bineînţeles, asupra scrisului. Scrisul este viaţa. (José Luís Peixoto)

Peixoto are o percepţie extraordinară asupra realităţii, pe care o fructifică prin folosirea absolut originală a limbajului şi a imaginilor. (Times Literary Supplement)

Patosul evocărilor lui Peixoto este temperat doar de simţul lui ascuţit pentru detectarea absurdului. (Financial Times)



Joia aceea îşi lăsa orele de ploaie să cadă peste Avenida da Liberdade; Saramago şi Urbano nu-şi mai puneau problema să fumeze o ţigară ca să le treacă timpul, cum s-ar fi putut întâmpla în amiezi asemănătoare din anii '60, acceptând oferta cu sau fără filtru a vreunui tovarăş fumător, acceptând stereotipul celui care contemplă peisajul cu atâta linişte şi atâta melancolie. Ferestrele de la parterul Punctului de Lucru Vitória, sediu de partid, îşi aruncau privirea peste o învălmăşeală de maşini, volume geometrice preocupate să se depăşească foarte încet, teamă de bălţi, verificând dacă există loc de parcare măcar pe trotuar, iar după şirul de arbori fără frunze, ramuri scheletice, stenografie, treceau alte maşini, mai liber, mai întins şi rapid, înaintând spre centrul bulevardului Avenida da Liberdade, arteră structurală, simbol, platforma manifestaţiilor anuale de 25 aprilie, alianţa muncitoresc-ţărănească; de suficiente ori, Saramago şi Urbano au coborât bulevardul ocupaţi cu pregătiri pentru acea dată, garoafe proaspete, toată lumea de acord, mai puţin câţiva stângişti nesuferiţi.

Dar erau departe de acea sărbătoare şi de scenariul acela, aşa cum erau departe de acea fervoare. Saramago revizita imagini de la Cimitirul din Carnide de cu o seară înainte, înmormântarea Ildei, fulgere care se iveau peste acel peisaj urban. Astfel se încheiase o viaţă, un corp care respira, amintiri pe care nu le mai ştie nimeni; astfel se încheia un timp pictat în acrilic sau în ulei, tehnici cu tuşe puternice, distincte în prezentul lor şi care, dintr-odată, s-au transformat în acuarela cenuşie a acelui cer, figuri în pastel, contururi destrămându-se. Aici, o continuare a acelui moment, Saramago şi Urbano nu aveau nevoie de cuvinte. Urbano o cunoştea pe Ilda, avea propriile lui amintiri despre prima nevastă a lui Saramago, propria lui părere şi, fără să vrea să se gândească la asta, anticipa calea pe care în curând avea s-o urmeze şi el.

La intrarea în punctul de lucru, Partidul Comunist Portughez, Centrul Vitória, Saramago şi Urbano erau două siluete, în picioare, lângă mese şi scaune, decupaţi în contre-jour. Tovarăşii se deplasau lent pe pardoseală, întorceau lent pagina ziarelor şi, dacă aveau ceva de spus, şopteau foarte încet, nedesluşiţi în vântul care împingea ploaia afară, sub motoare. Rămâneau la distanţă, privindu-i doar, bucurându-se de acea imagine cu doi tovarăşi-scriitori atât de importanţi, act solemn care, ştiau, va fi menţionat mai târziu.

Străin şi speriat, la ora stabilită, a ajuns şi José. Venea cu corpul încovoiat de la urcarea scărilor sau poate de la sfiala pe care încerca să şi-o stăpânească cu fiecare gest.

A început să coboare bulevardul lipindu-se de ziduri, încercând să se adăpostească pe sub balcoane şi copertine, dar, după ce l-a nimerit în plin un şiroi de pe o streaşină, a renunţat. Fără umbrelă, José era un obiect expus la orice dorinţă a acelei după-amiezi de ianuarie. Instinctele de protejare a corpului se păstraseră, veneau din obiceiuri vechi, dar intemperia cu adevărat tulburătoare se petrecea toată în interiorul lui, iarnă grea.

Saramago îl aştepta, stabiliseră ziua şi ora la finalul ultimei întâlniri, în Cais do Sodré. Să accepte convocarea, aceasta a fost modalitatea pe care a găsit-o José ca să poată pleca din Hotelul Bragança, imediat ce a fost eliberat din lift, unde a rămas închis cu Saramago şi unde aproape că a asistat la apocalipsă. Ar fi fost de acord în orice împrejurare, era imposibil să refuzi propunerile lui Saramago; n-a luat niciodată în calcul posibilitatea de a nu veni la întâlnire. Ud leoarcă, parcurgând ultimii metri până la Centrul Vitória, José era un sac de piese dezasamblate, cu forme excentrice, mama, Bartolomeu şi Saramago, piese care se încastrau perfect unele în altele şi care, cu toate astea, păreau să nu se mai potrivească nicăieri; mama, care era iubita secretă a lui Bartolomeu, Bartolomeu care era colecţionar secret al bibliografiei complete a lui Saramago, Saramago care era plătitor secret de datorii la cămătari, cititor de romane de debut.

În faţa acestui ciclu de amintiri înlănţuite, asemănătoare unor irealităţi dureroase, enigme sau coşmaruri, José se apăra cu un răspuns unic. Găsea scăpare în vestea pe care avea să i-o dea lui Saramago, o să-l anunţe că va abandona biografia, textul ficţional cu caracter biografic. Se entuziasma imaginându-şi momentul în care o să-i povestească, îl reformula în minte de nenumărate ori, schiţa în gând reacţia lui Saramago, decepţionat, dar fără să se poată împotrivi ireversibilităţii cuvintelor deja spuse. Deşi credea că interesul pentru publicare exista în continuare, în ciuda lipsei de acoperire a cecului, poate dădea vina pe editor, blestematul de Raimundo. Certă era tristeţea pe care i-o aducea munca aceea, greutatea unei obligaţii îndeplinite prost, repetiţia zilnică a eşecului său. Inconsistenţă, dezechilibru, fragmente în derivă, aşa îşi amintea acea duzină de pagini sau puţin mai mult de atât. Pentru Lídia, va avea romanul. Dacă Lídia îi cerea justificări, avea romanul, trebuia s-o poată entuziasma cu romanul. De îndată ce dispăreau norii biografiei care-i îmbibau capul, José era încredinţat că paginile romanului se vor materializa, frazele vor răsări pe foaie, fuseseră dintotdeauna acolo, camuflate în alb. În sfârşit, al doilea roman scriindu-se, pieptul plin de aer mai uşor, desfăcut blestemul acelui timp cu totul, al doilea roman terminat şi viaţa întreagă rezolvându-se. Da, al doilea roman; îşi pierduse teama de a face această afirmaţie în sinea lui. Dar, până atunci, acea îndatorire indispensabilă. Sub apă, ferindu-se de umbrele deschise, spiţe aproape de ochi, exersa diferite tonuri pentru a-l informa pe Saramago despre sfârşitul proiectului care îi unea şi, în consecinţă, sfârşitul întâlnirilor lor. Ideea aceea, alcătuită din aer sau mai puţin decât aer, îi uşura tot corpul. Aşa a intrat în Punctul de lucru Vitória.

Scriitorul Urbano Tavares Rodrigues a observat sosirea lui José şi, deşi nu se cunoşteau, a zâmbit, presupunând că e vorba poate de un membru al Tineretului Comunist Portughez, băieţi împotriva umbrelelor, nu din motive ideologice, ustensilă demodată. Saramago şi-a întors capul în clipa următoare, dezaprobând ţinuta udă leoarcă a lui José, considerând că aspectul lui vrednic de compătimit e lipsit de fundament, responsabilităţile trebuie asumate.

După ce şi-a scos haina şi a scuturat cu mâinile apa de pe faţă şi din păr, José s-a apropiat. A vrut să-şi şteargă degetele de pantalonii uzi înainte de a-i saluta pe cei doi scriitori, mai întâi Saramago, mai înalt, cu un an mai în vârstă decât Urbano. Nu putea să-i dea vestea numaidecât, ar fi părut prea disperat, trebuia să găsească punctul potrivit, ca şi cum ar fi prins un post de radio, un milimetru în plus sau în minus şi s-ar fi cufundat în zgomot static. S-a ruşinat când Saramago l-a prezentat în două fraze; cu toate astea, zâmbetul blând al lui Urbano. José nu ştia că există comunişti capabili de atâta amabilitate, delicateţe, încredere bruscă propagându-se din acel epicentru şi care, în câteva secunde, acopereau întreaga omenire.

După o scurtă absenţă, Saramago s-a întors cu o carte. Ce-o fi? se deranjase s-o aducă special pentru José. Desluşind coperta Manualului de pictură şi caligrafie, Urbano a dat startul unei recenzii critice orale, cu note de subsol, citarea unor autori în franceză, elogii pe care José n-ar fi îndrăznit să le întrerupă şi pe care Saramago le asculta în tăcere, expresie smerită, poate din modestie sau poate pentru că se transformase dintr-odată într-o statuie. José n-a mai ascultat o vreme, căuta un plan, ar fi avut nevoie de un moment, o schimbare de paragraf, o pauză un pic mai lungă, şi ar fi introdus o frază, o rangă, orice frază merge, pornind de la orice frază ar fi ajuns să spună ce voia. Dar când Urbano părea dispus să încetinească, dintr-odată relua entuziasmul şi iar citate, iar referinţe la surse, idem, ibidem. Atunci, brusc, a apărut un tovarăş care, privindu-l pe José cu coada ochiului, întorcându-i spatele, i-a anunţat ceva pe scriitori, trebuiau să plece. Despărţirea a fost rapidă, José cu cartea în mână, Manual de pictură şi caligrafie, n-a putut să reacţioneze.


În Hotelul Bragança, după ce au fost eliberaţi din liftul blocat, José era un naufragiat pe uscat, gâfâia dezorientat. Toată lumea a alergat la Saramago, întrebând dacă e bine, scuturându-i mătreaţa de pe umerii sacoului, şi însuşi Saramago i-a îndreptat spre dezastrul care era José. Dar nu ştia nimeni ce să-i facă, un angajat al hotelului l-a întrebat dacă doreşte un pahar cu apă. În timp ce José îşi recupera suflarea şi culoarea, nenorocit, la mila oricărei şoapte, Saramago a luat decizia de a-i spune secretul. Nu acolo, nu în acel moment. A stabilit o întâlnire la Punctul de lucru Vitória. Atunci îi va spune secretul.

Când a plecat de lângă ei, în ciuda absenţei prevăzute de câteva secunde, în ciuda slăbiciunii nejustificate, în ciuda raţiunii, lui Saramago i-a părut rău. A pus acea sensibilitate fragilă pe seama iernii, vreme deprimantă în oraş, asfalt impasibil la lipsa ploii pentru grădinile de legume, fără grădini de legume, numai copaci şi parcuri toaletate, bune de udat cu apă de la regie. A găsit cartea fără greutate, n-a trebuit decât să-şi adâncească degetele în servietă şi a simţit imediat cotorul. A cântărit-o în mână. În tăcere, aproape a suspinat. În drum spre José şi Urbano, amândoi aşteptându-l, amândoi privindu-l, s-a gândit din nou la Ilda. Legătura i s-a părut puternică, acea carte, Manual de pictură şi caligrafie, chiar după ce s-a despărţit de Ilda, soţia lui pictoriţă, căsătoriţi douăzeci şi şase de ani, o fiică.

Când Urbano a început să facă disertaţii despre roman, Saramago a coborât privirea. Ştia bine acel ton, acea melodie, vocea lui Urbano se unduia într-un amestec de entuziasm juvenil şi erudiţie antică.

Saramago îşi imaginase de multe ori momentul în care îi va spune secretul, a rumegat acea idee în orele libere, gândul fugindu-i în clipe de neatenţie, ca atunci, în acel moment. Simula o atenţie sobră şi, cu toate astea, ştia că poate întrerupe totul; deodată, să spună secretul. În acea închipuire, îşi imagina şi reacţiile, Urbano nedumerit, străin de întregul subiect, martor accidental, şi José şocat, îndoindu-se de sine însuşi, îndoindu-se de lumea întreagă, de propria memorie, de propriul nume, tot ce i s-a spus de la începutul timpurilor.

José ţinea cartea, publicată pentru prima oară în 1977 de Moraes Editores, Saramago avea cincizeci şi patru de ani, mergea pe cincizeci şi cinci; reeditată apoi, nu se ştia exact când, în anii '80 cu siguranţă, nu doar o dată, în anii '90 de asemenea. Saramago uita dinadins aceste detalii, poate Pilar să ştie datele exacte. Şi Urbano continua, le nouveau roman, se delecta de fiecare dată când avea ocazia să introducă acest concept într-o frază, mereu cu aceeaşi pronunţie pariziană, buzele apropiate.

Atunci a apărut o siluetă-tovarăş, înarmată cu glas şi spirit de misiune. I se părea foarte important ce are de zis, se vedea după ton, un fel de secretomanie neadecvată, pot urca, Urbano şi Saramago pot urca la etajul de sus, e totul pregătit pentru a-i primi. De la această întrerupere, toate raţionamentele s-au oprit, Urbano a rămas în puncte de suspensie, José ţinea cartea, ochi mari şi neştiinţă. Atunci, Saramago şi-a dat seama că nu se va întâmpla acolo, nu va fi acela momentul. S-a simţit uşurat, cum să-i explice lui José că erau aceeaşi persoană? Ar fi fost în orice împrejurare o dezvăluire excentrică, trebuia dezvoltată cu multă răbdare. Şi, chiar şi aşa, nu avea cum să scape de profunda ruptură, cută în înţelegerea lucrurilor.

Mai ales pentru José, mai puţin obişnuit cu paradoxuri şi anacronisme, ar însemna o zguduire a legilor universului. Înainte de toate, imposibilul, negarea evidentă, lui José i-ar veni chiar să râdă, dar s-ar izbi de seriozitatea lui Saramago, care nu posedă acel tip de umor, nu face glume de categoria aceea. Atunci, îndoiala, cum să fim aceeaşi persoană? şi abia apoi, încetul cu încetul, foarte lent, poate cu oarecare groază, ca şi cum ar fi fost sfâşiat din sine, ca şi cum soarta nu i-ar mai aparţine, autoritatea gesturilor, posibilitatea de a face la stânga sau la dreapta, fără decizie, José ar începe să priceapă că se află acolo, prezenţi, unul în faţa celuilalt, nume complementare, José şi Saramago, José, Saramago, fiind aceeaşi persoană, José Saramago, fiind aceeaşi persoană la vârste diferite.

Acesta era secretul pe care Saramago îl ştia de când s-au întâlnit la Târgul de Carte din Lisabona, furt nevinovat al unei cărţi; acesta era secretul pe care îl confirmase la prima întâlnire, care dobândise complexitate analitică în timpul lecturii romanului lui José şi care, acolo, la Centrul Vitória, încă nu avea să fie dezvăluit. Altfel spus, naratorul/eu a aflat/am aflat în acest punct, de-a lungul acestor rânduri care încă se desfăşoară; şi cititorii/voi au primit/aţi primit vestea în acelaşi timp. Voi ştiţi tot ce ştiu şi eu. Astfel, brutal şi fără contestaţie, secretul s-a arătat lumii sau cel puţin pe aceste pagini. Saramago şi José erau aceeaşi persoană.