Cerşetorul ceapeului

Cînd în decembrie 1991 s-a trecut la desfiinţarea CAP-ului Răsuceni, preşedinta Comisiei de lichidare a patrimoniului CAP-ului, Ungureanu Iudith, fosta ingineră-şefă a respectivei cooperative agricole, a scos la licitaţie publică, pe lîngă fostele grajduri şi alte angarale, şi ghereta de la poarta sediului CAP-ului, unde îşi făcea veacul nea Mitică Posluşnicu, paznic de o viaţă la CAP. Licitaţia a stîrnit nemulţumiri printre foştii cooperatori, aceştia aducînd diverse acuzaţii de matrapazlîcuri făcute de membrii comisiei de lichidare, în special în privinţa gheretei formate din două cămăruţe de la poarta sediului CAP-ului, sediu care trecuse, fără plată, în proprietatea Primăriei Răsuceni, respectiv a Consiliului local al acesteia, aşa cum stabilea Legea fondului funciar nr. 18/1991, articolul 28 alineatul ultim. Respectiva gheretă însă a sediului a fost cumpărată, pe mai nimic avea să vuiască satul, de către fosta ingineră-şefă Ungureanu Iudith.

Inginera avea să treacă în una din zile, după ce a intrat în posesia ei, pe la respectiva gheretă, care mai arăta cum mai arăta, faţă de grajdurile dărăpănate cu totul. Avea de gînd să folosească cele două cămăruţe ale gheretei ca spaţiu pentru un birt popular, pe care intenţiona să-l înfiinţeze. A văzut că sîrma ruginită cu care era prinsă uşa era desfăcută. Drept urmare şi-a băgat capul înăuntru, ca să aprecieze starea coşmeliei. Eh, şi acuma-i acuma! Trebuie spus că nea Mitică paznicul dăduse adăpost din milă în această gheretă mutului, bătrînul cerşetor al satului - căci ce sat este acela fără cerşetor - Mutu era numit (de fapt nimeni nu ştia cum îl cheamă cu adevărat), care îşi improvizase aici un culcuş şi dormea împreună cu cîinele său Ţubichi, cenuşiu şi cu botul negru, o cotîrlă blîndă ca un miel. Dînd cu ochii de cerşetor şi putoarea cîrnindu-i nasul din loc, inginera Ungureanu a izbucnit:
-Ieşi afară, căcăciosule (aici i-a adresat o înjurătură pe care nu o pot reproduce în scris). Strînge-ţi strohul şi să nu te mai prind pe aici.

Şi s-a întîmplat astfel: Speriat, Mutu a dat să se scoale din locul unde se aciuase, a reuşit să se ridice cu greu de pe foanţele lucioase de lip, sprijinindu-se în băţul său de corn, şi a făcut cîţiva paşi: boc-boc-boc! Dînd să iasă pe lîngă ingineră, cerşetorul a fost împins de cîinele Ţubichi, care a zbughit-o şi el speriat. Mutu s-a împiedicat în prag, băţul de corn i-a alunecat şi cerşetorul a căzut cu icnet - a gemut o dată lung şi şi-a dat duhul.

În anii următori grajdurile fostului CAP au fost demolate, sediul CAP-ului a căpătat o faţă nouă, cu termopane, şi a devenit Camera Agricolă, care a închiriat o parte a imobilului unei persoane cu afaceri în domeniul imobiliar. Ghereta însă a rămas cum a fost. Sătenii mai în vîrstă, unii dintre ei, din superstiţie, nu îndrăzneau să se apropie de ea ca urmare a teribilei întîmplări povestite la început. Cei mai tineri ignorau pur şi simplu dărăpănătura. Treceau pe lîngă ea ca şi cum nu ar fi existat, însă nu lăsau copiii să se joace acolo. Ghereta a rămas pustie, cu sîrma ruginită de la uşă ruptă, astfel că atunci cînd bătea vîntul uşa din placaj se bălăbănea cu zgomot, deranjînd vecinii. Îşi tot propuneau să o lege, să o proptească cumva, dar nu au făcut-o niciodată. Doar cîinele Ţubichi, ajuns vagabond, ce mai trecea pe acolo cîteodată, stînd în prag şi băgîndu-şi nasul în gheretă. Într-o noapte cu vînt, sătenii din împrejurimi au auzit uşa trîntindu-se furios şi pe Ţubichi mîrîind şi lătrînd furios. Apoi l-au auzit schelălăind şi luînd-o la goană. După aceea nimeni nu l-a mai văzut.

Apoi inginera Iudith Ungureanu "iar s-a înfundat în bani", bîrfeau sătenii. S-a reprofilat şi a înfiinţat în 1996 Societatea filantropică "Arca lui Noe" pentru ajutorarea romilor şi a "alte categorii defavorizate ale populaţiei", aşa cum scria în programul Societăţii "pentru activităţi filantropice ce promovează valorile UE prevăzute la articolul 2 din Tratatul UE, printre care se numără respectarea demnităţii umane, a drepturilor omului şi a statului de drept, instaurarea unei societăţi bazate pe coeziune socială, cetăţenie activă, împlinire şi egalitate de şanse. Acestea sunt valori importante pentru societatea noastră. Ele iau naştere din indignarea faţă de nedreptăţi, din grija pentru persoanele cele mai vulnerabile, din compasiune, din aspiraţii către un viitor novator şi din responsabilitatea pentru conservarea valorilor naturale şi culturale. Motivate de aceste valori, organizaţia noastră filantropică oferă soluţii şi rezultate tangibile".

Tangibile-tangibile, dar, ca să obţină banii tangibili pentru "Arca lui Noe", trebuia să se desfăşoare o activitate vizibilă, care să "le ia ochii", cum zicea inginera. Aşa că şi-a adus aminte de ghereta pe care o cumpărase cu ani în urmă. A plătit o femeie care a văruit cele două cămăruţe şi a astupat crăpăturile din zid cu chit. Pe urmă doamna Ungureanu a cumpărat cîte un dulăpior, care putea fi folosit şi ca noptieră, pentru fiecare cămăruţă a gheretei şi cîte un pat mai ieftior tot în fiecare cămăruţă. A cumpărat de asemeni o uşă pliantă PVC cu magnet, 179,99 RON, care a fost instalată de un meşter cam nepriceput, căci uşa nu s-a putut închide bine niciodată. Pe pereţi a atîrnat icoane: a Mîntuitorului, a Maicii Domnului şi a Sfîntului Gheorghe ucigînd balaurul, într-o cameră, a Mîntuitorului, a Maicii Domnului şi a Sfîntului Nicolae, în cealaltă. Astfel pregătite camerele, inginera a plasat în gheretă două asistate, Bulea Ecaterina de 84 de ani şi Cuţitaru Aglaia de 80 şi ceva de ani (bătrîna nu mai ţinea minte exact cîţi ani are), care, în lipsa unei femei îngrijitoare, se puteau deplasa, deocamdată, la o cantină populară aflată la mai puţin de 500 de metri.

Viaţa bătrînelor în ghereta fostului paznic de la fostul CAP a fost însă scurtă. Ai fi zis că aici, în aceste cămăruţe, bătrînele ar fi putut duce o viaţă modestă, dar plăcută, sărăcuţă, dar demnă, lăsînd tăcerea vremii să înghită minutele, orele şi zilele. Însă nu! Bătrînele au povestit după aceea, mai precis Bulea Ecaterina, căci Cuţitaru Aglaia, în afară că era tare de urechi, mai şi uita de la mînă pînă la gură cele întîmplate, că în a doua sau a treia noapte li s-a întîmplat un lucru de pomină. Fix la miezul nopţii - povestea mătuşa Catinca (Ecaterina) - a simţit din patul ei din camera din fund cum cineva mai era în cameră: parcă se frămînta prin nişte cîrpe. Însă nu-l putea vedea cu ochii. Apoi a auzit cum acel cineva s-a ridicat, a bîjbîit într-un colţ şi apoi boc-boc-boc! a început să meargă prin cameră, sprijinit într-un fel de baston, răsuflînd din greu şi gemînd. Bătrîna Catinca a început să strige îngrozită: "Cine-i? Cine-i?" şi să dea din mîini ca scoasă din minţi în toate părţile. Dar nu a dat de nimeni şi nimeni nu i-a răspuns. Atunci bătrîna, mai mult moartă decît vie, a ieşit în fugă din cameră, în cămăruţa cealaltă a apucat-o de mînă pe mătuşa Aglaia, care, cum am spus, era surdă toacă, şi au ieşit amîndouă afară.

N-au voit nici moarte după aceea să mai locuiască în gheretă. Bătrînele erau convinse că în noaptea cu pricina venise de fapt stafia cerşetorului Mutu. Se jurau că simţiseră pînă şi putoarea de nedescris a nenorocitului. Şi în sat s-a răspîndit această veste, găsindu-se oameni care să susţină sus şi tare că gheretă este bîntuită de stafii. Vestea stîrni oarecare vîlvă, ajungînd cine ştie cum la un ziar. Într-un articol s-a scris că bătrînele nu voiau să mai locuiască în gheretă, ba intenţionau să se reapuce de vechea ocupaţie - cerşitul. Astfel se îndepărtară unii sponsori ai "Arcei lui Noe", fapt care o indispuse peste măsură pe doamna ingineră Ungureanu Iudith. Zvonul că în gheretă umblă stafii era pur şi simplu de nesuportat, astfel că doamna ingineră luă hotărîrea să combată cu argumente convingătoare prejudecăţile sătenilor: Va dormi ea însăşi în gheretă şi va aştepta la miezul nopţii - vor veni respectivele stafii au ba? Zis şi făcut! Doamna ingineră se pregăti, anunţă la ziar şi îşi petrecu o noapte în respectiva gheretă a fostului sediu al CAP-ului Răsuceni.

La cîteva zile după aceea, ziaristul, scriitorul şi traducătorul Părpăuţă Radu s-a interesat: Ce s-a întîmplat cu biata ingineră? A putut să afle doar faptul că, la cîteva zile după ce a înnoptat în gheretă, doamna ingineră, ieşită deja la pensie, a plecat în sudul Franţei, în localitatea balneară Argeles sur Mer, la fiul ei, care era reflexoterapeut acolo. Ghereta şi terenul din jur le vînduse, pe aceste locuri ridicîndu-se mai apoi un impozant market Lidl. Oricît a căutat, ziaristul nu a putut afla mare lucru - doar că doamna ingineră ar fi trimis o scrisoare lui nea Mitică Posluşnicu, fostul paznic de la fostul sediu al fostului CAP. În această scrisoare inginera i-ar fi spus că atunci cînd a înnoptat în gheretă, doamna ingineră ar fi auzit cum cineva se ridica ca de pe un aşternut care foşneşte sub el, cum apoi, gemînd şi oftînd cu răsuflet greu, ar fi străbătut pieziş cămăruţa, boc-boc-boc! şi, împiedicîndu-se în prag, s-ar fi prăbuşit apoi horcăind. Ziaristul Părpăuţă Radu ar fi voit să vorbească personal cu fostul paznic, ca să afle povestea din gura lui, dar acesta murise. Curînd după aceea a murit şi Ungureanu Iudith, fosta ingineră-şefă a fostului CAP. Adevărul este că şi sătenii, foştii cooperatori, îşi cam dăduseră duhul.

Drept urmare, ziaristul, prozatorul şi traducătorul în cauză a scris o mini-proză intitulată Cerşetorul ceapeului, pe care a trimis-o la Liternet.

(încheiat miercuri, 30.09.2020, ora 4.27)