Great Expectations

Mama mi-a spus:
- Du-te la Bararu, că moşu' are ce-ţi spune. O să fie bucuros să mai vorbească cu cineva - are nouăzeci şi doi de ani.

Eram student pe vremea aceea şi mă înscrisesem tam-nesam la nişte prelegeri facultative de folclor ţinute de profesorul Ungureanu. Nu ştiu ce m-a mînat, în orice caz, mai puţin interesul pentru folclor (cu pasiunea aceasta aveam să rămîn după aceea). Şi totuşi, crescusem cu un radio, care transmitea zilnic emisiuni de folclor, apoi cu "Tezaur folcloric", "Floarea din grădină", etc, şi într-o şcoală care acorda importanţă măcar de faţadă, la modul "vocal", satului tradiţional şi tradiţiilor. Sigur, acestea se perimau rapid, dar nimeni nu afirma pe faţă aşa ceva, ferita Sfîntul! Aşa era regimul, cele neconvenabile nu erau puse în discuţie, ci erau ţinute sub oboroc. Desigur că acest mediu în care creşteam mă influenţa într-o anume măsură, aşa cum bărzăunele nu face miere, dar ceva polen tot rămîne pe aripile lui.

Atunci însă probabil că m-a mînat mai mult curiozitatea şi spiritul de aventură. Ţin minte că eram entuziasmat de-a dreptul, supraexcitat de ideea călătoriei, iar profesorul mă ironiza din acest motiv. Am fost cu profesorul Ungureanu şi cu alţi 8-9 studenţi de la filologie şi de la filosofie-istorie la Broşteni, într-o cercetare de teren cu tema... nu mai ţin minte ce temă. Pe atunci mai exista folclor în satele noastre, România încă nu se înrolase în rîndul ţărilor "civilizate", în care vechile datini dispăruseră de decenii bune. Interpreţii de muzică populară, bunăoară, îşi mai puteau "culege" cîntecele şi versurile de la sursă, nu le alcătuiau ei înşişi, cum aveau s-o facă mai tîrziu, înregistrările de folclor de la radio cuprindeau interviuri cu rapsozi în viaţă, nu cu înregistrări de pe vremea lui Brăiloiu.

În orice caz, să mergi pe la bătrîni şi bătrîne, care mai ţineau minte pe atunci cîte ceva din vechile cîntece sau ritualuri populare era ceva! Da, a fost ceva călătoria la Broşteni în anii aceia ai studenţiei destul de terni (dar, bineînţeles, şi fără aceasta am receptat perioada studenţiei ca una fericită, să nu credeţi, dragi "pretini tineri", cum zicea Ceaşcă, că mă (ne) apăsa ceauşismul, noi ne căutam de tinereţea noastră - oarbă şi fericită!). Şi profesorul era un tip deosebit, cu apucături ciudate. Nimerisem fără să-mi dau seama atunci peste un folclorist cu vederi înaintate în domeniul său. Era, de pildă, sceptic în privinţa acumulării în continuare a folclorului. Nu prea mai ai ce acumula, era părerea profesorului, şi, oricum, se acumulase destul de la sfîrşitul secolului XIX, cînd începuse, şi pînă la momentul actual. Arhivele de folclor gemeau de informaţii, dar nu erau cercetate îndeajuns. "Cercetarea, nu acumularea", repeta des profesorul. Dar nici personalitatea lui, nici călătoria la Broşteni nu sînt relevante pentru naraţiunea de faţă.

Să mă întorc la ceea ce am început. Profesorul Ungureanu mi-a dat ideea să alcătuiesc o lucrare despre modul cum receptează mai mulţi cititori aceeaşi carte. "Să vezi ce diferite sînt opiniile oamenilor în urma lecturii aceleiaşi cărţi". Aşadar, m-am apucat de lucru. Am mers la biblioteca din satul natal şi, prin diligenţele doamnei Lehaci, o bibliotecară parcă scoasă dintr-un roman la modă atunci de Cinghiz Aitmatov, serioasă şi dedicată, dar parcă şi puţin tristă, bibliotecară care mă aprecia ca cititor pasionat (e drept, fără criterii de valoare în alegerea lecturilor, citeam pe atunci tot ce-mi cădea în mînă), am ales dintre fişe mai mulţi cititori ai aceleiaşi cărţi. Am găsit că această carte, în fine, una din ele, m-am oprit la ea, era Marile Speranţe de Charles Dickens.

Aşa am aflat că printre cititorii romanului dickensian se afla şi moş Bararu, iar eu, dată fiind vîrsta înaintată a moşului, nu prea mă îndemnam să-l anchetez. Ce-mi poate spune despre asemenea carte un moşulică cu un picior în groapă? gîndeam. Însă, cum v-am spus, mama m-a contrazis, adăugînd:
- Nu are el fir de păr în cap, fumează cît un turc, ba, aud, şi cam bea - cît poate să ţină omul ăsta la băutură, Doamne! - dar, îţi spun, merită să-l asculţi.

Şi uite aşa am ajuns la moş Bararu, care nici nu stătea departe de noi, căsuţa lui se afla peste rîuşorul satului, la o aruncătură de băţ. În copilăria mea, în spatele grădinii moşului era unul dintre locurile noastre de joacă cu un măr uriaş în mijloc. Ne plăcea aici, fiindcă locul era singuratic şi nu ne lua nimeni în seamă. Jucam "cucurile", "untul", "mingea în nouă pietre" şi cîte şi mai cîte, nu mai vorbesc de fotbal, bineînţeles, fiindcă şi pe noi ne cucerise Regele jocurilor. Locul era retras: treceam rîuşorul şi intram într-o poieniţă ascunsă, cu un deal abrupt într-o parte, în fund cu o pădurice deasă, iar în partea cealaltă cu rîuşorul de care v-am spus, peste care se întindea grădina lui Bararu cu viţă-de-vie, aflată pe un loc mai înalt. Dar, iarăşi, nu cred că pentru povestirea de faţă are vreo importanţă prea mare faptul că locul nostru de joacă se afla în spatele grădinii lui Bararu.

Poveşti de mirare circulau în sat pe seama bătrînului Bararu. Le auzisem încă din copilărie şi le receptasem aşa cum înghiţi aerul - fără să-l simţi. Moş Costică - aşa-l chema pe numele mic - făcuse Primul război, luptase la Mărăşeşti. Rănit fiind, luase de la un oltean, nea Petrică, "f...-l în gît", nu uita să-l înjure nici după şaizeci de ani moş Costică, tifos exantematic. Fusese dat drept mort şi-n iarna lui 1918, spre primăvară, l-au dus cu o sanie încărcată vîrf cu soldaţi morţi la cimitirul amenajat anume pentru exantematici. Aici un soldat gropar a văzut că mai mişcă şi - Dumnezeu să-i dea sănătate acolo unde o fi, spunea moş Costică - l-a scos din stiva de cadavre ţepene de moarte, dar şi de ger, şi l-a aşezat într-un huceag de lîngă cimitir; l-a pus aşa, mai la o parte, fiindcă ofiţerii medici nu lăsau "să fugă morţii" - se temeau să nu molipsească pe alţii. S-a tîrît pînă la o casă din apropiere, la o babă, o cotoroanţă, una Turculeasa, care i-a prezis: "Nu mai calci tu iarbă verde la primăvară, măi, omule". Totuşi, Turculeasa l-a îngrijit pînă s-a făcut bine. I-a dat pentru asta tot brîul plin cu galbeni: cînd venise de pe front, jefuise un conac părăsit pe la Săbăoani.

După război a fost ani buni vizitiu la boierul Beldeanu. Odată, cînd l-a dus pe boier în Iaşi, s-a suit cu mai mulţi pe o casă de pe Lăpuşneanu, ca să vadă mai bine şi să aclame cu flori în mîini suita regală. Acoperişul casei s-a prăbuşit sub greutatea lor, au murit mai mulţi. Mai mult mort decît viu l-au dus la spital. Noroc de doctorul Baliff, care avea moşie în sat la ei, Baliff l-a îngrijit şi a scăpat cu zile. Pe urmă s-a însurat, şi-a cumpărat o bucată de pămînt cu banii daţi de boierul Beldeanu înainte de-a muri. Era acuma fruntea satului. S-a apucat de făcut politică. Prin '35 a fost primar ţărănist în sat. După aceea l-a pus dracul şi a trecut la legionari, mulţi din sat făcuseră la fel, de aceea a avut probleme mereu pe vremea comunistă. În Al doilea război l-au luat doar la manutanţă, aşa a făcut tot frontul, cocea pîine, l-au trecut la damblagiţi, rămăsese aşa de la tifos, în fine, i-a dat doctorul Baliff un "ausweis".

Cam asta am aflat de la mama, poveşti care circulau în "gura satului" Şi-ntr-o bună dimineaţă m-am dus la el. Moş Costică Bararu locuia într-o cămăruţă separată, aflată într-un colţ al curţii: Greu de spus ce va fi fost în locuinţa proaspăt văruită şi cu ferestre noi - grajd pentru vreo vacă, magazie? În casa mare din mijlocul curţii stăteau Manolaş, fiul cel mic al moşului, şi Lenţa, nevastă-sa.

Tanti Lenţa mi-a ieşit înainte, a mînat la o parte cîinele, care mai mult dădea vesel din coadă decît mă lătra, şi, auzind că vreau să vorbesc cu moşul, s-a arătat mirată:
- Vezi că-i cam..., a răsucit arătătorul în dreptul urechii, după care m-a condus la bătrîn. Cîinele s-a luat după noi şi a rămas, puricîndu-se liniştit, la uşa coşmeliei bătrînului cît am stat acolo.

Prima impresie: Te trăsnea mirosul de tutun din cămăruţă, din haine, din pereţi, de peste tot. Era un miros greu pe care-l ştiam de la tata: puturos, de "mărăşească" suptă pînă la unghie. "Mărăşeştile" şi "naţionalele" erau ţigările cele mai ieftine şi mai puturoase, "pipate" de fumătorii înrăiţi, ca nişte canceroşi aflaţi în stadiul terminal.

Un pat, o masă pe care se afla o găleată de tablă cu apă şi un scaun şchiop formau tot mobilierul. Pe masă mai erau Virginienii în două volume groase de Thackeray şi o farfurie cu resturi de mîncare, pe care a strîns-o repede nora, ruşinată de situaţie.

Altminteri, mic, cu capul aproape fără fir de păr, numai cu nişte sprîncene albe şi groase, bătrînul nu mi s-a părut deloc dus cu pluta, cum îmi sugerase tanti Lenţa. Se bucura, într-adevăr, cum îmi spusese mama, să sporovăiască cu mine. Era în temă cu problema politică a momentului - ascensiunea Ceauşeascăi, care se aburcase al doilea om în stat. Moşul era ferm:
- Asta ne pune capăt. Şi toate-s din cauza lui, că olteanul nu se lasă pînă nu-şi aduce şi căţeaua.

Mai auzisem părerea asta şi la alţii: Că dictatura în care ne adînceam era cauzată în primul rînd de ea. N-o împărtăşeam, dar l-am lăsat pe moş Costică să-şi dezvolte toată mînia, însoţită de bocănitul tot mai violent al bastonului în podea:
- O curvă! Olteanul pînă nu ia la drum şi căţeaua...

Pe urmă am trecut la tema mea cu Marile Speranţe şi, drept introducere, am ocolit pe la Virginienii. O citea a treia oară, mi-a mărturisit, nu mai are cărţi de citit. I-am promis să-i aduc cîteva romane. În privinţa lui Pip (moş Costică îi spunea mai româneşte Pipă) şi a domnişoarei Havisham, domnul profesor Ungureanu avusese dreptate: Moş Costică avea versiunea lui, mult depărtată de cea din carte; adăuga de la el, fabula privitor la "Pipă" şi la "babă", văzuţi ca un fel de Făt-frumos şi o Zgripţuroaică de poveste. Turuia ca o morişcă, inventînd noi şi noi amănunte. Ochii înflăcăraţi şi glasul cavernos din cauza fumatului îmi transmiteau o senzaţie stranie - parcă vorbeam cu un ventriloc de pe altă lume. Şi fabula-fabula!
- Asta-i cam din cărţi, am îndrăznit să-i zic la un amănunt prea gogonat.
- Ce cărţi, domnule! Eu am trăit!

Şi a început să-mi spună, fără o motivaţie precisă, cum a fost cu colectivizarea, în cazul lui, nu baliverne din cărţi, cum venea învăţătorii şi profesorii cu "lămurirea", că de frică veneau, săracii, cum îi ameninţau copiii că o să-i dea afară din servici, dacă nu-l conving să se treacă, cum pe urmă toţi derbedeii, golanii şi puturoşii s-au băgat în colectivă şi ei erau acuma fruntea satului, lucru care o să se vadă peste ani şi ani, că lumea s-a întors cu curu-n sus, cum... dar cîte nu-s de spus!

De nervi scăfîrlia-i cheală se făcuse roşie cu totul. Şi-a aprins cu mîini tremurînde o mărăşească şi a urmat apoi cu alte amănunte din viaţa lui "nouă" (zicea cu ironie: "nooouă!"): cum a lăsat el, aproape bătrîn, viaţa ţărănească, fiindcă nu mai avea pămînt şi din ce trăi, că la colhoz mureai de foame, şi a făcut naveta la Iaşi să muncească. Pe unde n-a muncit: pe un şantier, la făcut şanţuri, a fost pe urmă paznic la şantier, la o uzină, cît n-a dat pe la porci de şefi ca să-l angajeze; pe urmă a fost om de servici la uzina metalurgică, da, că era muritor de foame, iar copiii aveau nevoie de bani, slavă Domnului că au ieşit copii buni, unu-i profesor universitar la industrie uşoară, fata-i contabilă, că au văzut şi ei în ce mizerie se zbate tata lor şi au învăţat; iar într-o zi s-a trezit pensionar, dar nu s-a lăsat, uite, a pus via asta, a săpat el, cu mîna lui, la vîrsta lui de două rînduri de hîrleţ şi... eh, dar mai bine nu mai zice; că fiu-său Manolaş e-un puturos şi-un beţiv, noroc de Lenţa că-l mai aduce cît de cît pe drumul cel bun, uite, şi acum, în miezul zilei, doarme în casă, iar o fi băut as-noapte.
- În orice caz - am încercat să schimb vorba - nea Costică, ai avut o viaţă lungă şi frumoasă.
- Lungă, aşa-i, dar frumoasă? Lasă-mă, domnule! Numai necazuri şi belele. Asta-i viaţă? E drept, pe mine m-a uitat Dumnezeu, dacă există vreun Dumnezeu, nu m-a mai trecut la numărătoare. Ce şi-o fi zis: Dă-l dracului pe Costică Bararu, că-i din cei îndoiţi, nu crede pînă la capăt în Mine.
- Păi, ăştia-s adevăraţii credincioşi, care se îndoiesc, îşi pun probleme... Totuşi, ai avut o viaţă lungă, copii buni, ai...
- Şi cu ce m-am ales? Viaţa-i o scîrnăvie, ascultă-mă pe mine. Acuşi am să trec pe lumea cealaltă şi vreau să văd dacă e adevărată povestea asta cu Doamne-Doamne!

Spumega. De-abia mai sufla de atîta vehemenţă. Aşa că m-am gîndit că e timpul să-l las.
- Moş Costică, deci să-ţi mai aduc nişte cărţi?
- Da-da, îi sclipiră ochii. Cu Karl Marx ai?

Am înţeles că se gîndea la Karl May.
- Da, cu Winnetou, nu?
- Aşa! Cu acela. Şi un pachet de ţigări, te rog, mărăşeşti dacă se poate. Că uite aşa vreau să mă înfăţoşez la Preaînaltul: cu o mărăşească-n buze. Alte speranţe n-am.