Am cunoscut-o pe Dani prin intermediul copiilor noştri. Făceau împreună sport la şcoala generală, un curs general la care îi înscrisesem de mici. Era o grupă amestecată, de toate vârstele, neuniformă. Băiatul ei, Tim, era un copil-problemă, se evidenţia imediat din mulţimea de puşti. Lovea, muşca şi nu o asculta deloc de profesoară. Trăia în lumea lui. Era nedisciplinat şi de aceea Dani era exclusă de noi, celelalte mame, din această comunitate care se crease. Dar într-o zi, când am plecat după ce i-am condus la sala de sport, am plecat cu ea şi am avut ocazia să schimb câteva vorbe. În afara unui accent imediat detectabil, vorbea foarte bine germana. Am avut o conversaţie plăcută cu ea. Una generală, despre nimic special, dar m-a uimit că părea o cu totul altă femeie decât îmi imaginasem văzându-i fiul. Copii mei se plângeau în permanenţă de el. Îl urau. Când lipsea de la curs pentru că era bolnav, erau fericiţi şi anunţau pe toată lumea că Tim a lipsit de parcă ar fi fost vreo sărbătoare.
Una a condus la alta, iar de-a lungul timpului, chiar dacă n-a rezultat între noi o prietenie foarte strânsă, am apucat să o cunosc.
Jung m-a asigurat că ei cumpăraseră casa cu doi ani înainte, de la un bărbat căruia îi murise nevasta, iar copii lui crescuseră mari. Fostul proprietar lucra pentru Siemens, era consultant. Călătorea foarte mult şi uneori venea la ei la cafea. Încă îi era greu că se despărţise de casă. Pleca uşurat de la ei. Încă lua din acea casă un soi de energie pe care numai el o putea simţi. O lume trecută care se suprapunea pentru el cu viaţa noilor proprietari, iar el parcă simţea nevoia să se asigure că lumea aceea nu este aruncată în haos în vreun fel. Când pleca avea aerul că totul era încă intact, iar el nu avea motive de nemulţumire. Casa lui era pe mâni bune.
Era o casă în zona selectă a oraşului. Avea etaj şi mansardă. Am fost doar de câteva ori la ei, dar îmi amintesc foarte bine că aveau gresie cărămizie pe jos, spaţiu din abundenţă, sobă de teracotă pe hol în care iarna făceau un foc plăcut şi se strângeau cu lumina stinsă în jurul lui. La un astfel de eveniment participasem. Ascultasem muzică şi privisem focul cu un pahar de vin în mână. Tim stătuse liniştit lângă foc, iar băieţii mei se întinseseră la picioarele mele în linişte pe o pătură de lână lăţoasă şi aspră pe care Daniela le-o dăduse. Casa era rece, nu dădeau drumul la căldură decât ocazional. Costa enorm să încălzeşti o astfel de casă. Podul era foarte şic, îl şi vedeam ca o cameră tocmai potrivită pentru un adolescent. Din spaţiul neconvenţional ieşeai pe o mică terasă pe care rămăseseră două scaune vechi şi o masă nu tocmai în cea mai bună stare de la vechiul proprietar. Aveai o vedere minunată asupra oraşului. Se vedea strada în toată lungimea ei, acoperişurile, se zăreau coamele copacilor din parcul din est.
Casa o cumpăraseră cu banii lui Sebastian de la părinţi, a adăugat Jung, care părea bine informată în cele mai intime afaceri ale familiei Mateus. Dar şi mie îmi povestise acelaşi lucru, cu sinceritatea ei care uneori te făcea să te simţi prost. De multe ori. Dani nu ştiuse niciodată ce atitudine să aibă cu privire la asta, căci casa era doar pe numele soţului ei. Părinţii lui ceruseră asta. Nu aveau nimic împotriva ei, din contră. Se înţelegeau bine, dar ea avea acum sentimentul că nimic nu-i aparţinea şi că este o casă străină. Că nimic nu e al ei. În cazul în care Sebastian ar fi dorit, s-ar fi putut descotorosi de ea ca de o cârpă folosită. Se simţea ca o sclavă de care se putea scăpa foarte uşor dacă serviciile ei n-ar mai fi fost dorite. Dacă Sebastian întâlnea pe altcineva, sau hotăra că ea nu este destul de bună... Apoi, era convinsă că ar fi pierdut foarte uşor şi custodia lui Tim.
Când mi-a povestit aceste lucruri, m-a şocat că îi trecuseră asemenea lucruri prin minte Danielei. Cine se gândeşte la aşa ceva? Cine pleacă la drum cu o atitudine atât de negativă? Dar când am cunoscut-o mai bine, totul mi s-a clarificat.
Am văzut-o pe la tot felul de sărbători pe Dani înainte de a putea spune că am devenit apropiate. Era greu să n-o remarci pentru că era o femeie frumoasă, dar nu de frumuseţea aceea discretă şi severă a nemţoaicelor, ci opulentă şi evidentă, a ceea ce am crezut eu întâi a fi a naţiei poloneze. M-am gândit la început c-ar putea fi poloneză. Am văzut-o într-o vară la festivităţile organizate la lacul de la noi din oraş, "Jocuri" cum le numim, o mulţime de concursuri şi evenimente organizate în iulie, când vremea plezneşte de bucuria verii, iar apa lacului este caldă, iar copii fericiţi şi agitaţi. Dansuri, cor, muzicieni de tot felul se perindă pe la festivitatea aceasta care are loc anual şi care ne face viaţa mai bogată de fiecare dată. Loc de întâlnire între prieteni, între cunoscuţi, loc prielnic pentru a înnoda noi prietenii şi a-ţi povesti ultimele noutăţi din viaţă. În timp ce copii iau parte la tot felul de jocuri, părinţii se aşază la mesele de lemn lungi, cu halbe pline în faţă şi mâncare cumpărată de la restaurant ori adusă de acasă în coşul împletit pentru picnic. Covrigi, salate, creme de brânză, sanvişuri, chiar şi feţe de masă apar din coşurile cu bunătăţi ale mamei, bunicii sau vecinului. Copii aleargă cu îngheţate în mâini, după ce s-au îndopat cu cartofi pai, iar râsetele se aştern ca o masă de acompaniere sonoră printre ciripiturile păsărilor şi foşnetul vântului printre copacii care înconjoară lacul. Raţele sălbatice trag cu ochiul după firimituri şi coşuri cu mâncare lăsate supravegheate. Daniela stătea pe o pătură şi încerca să-l ţină sub supraveghere pe Tim, care alerga de colo-colo zbierând după un grup de copii. Sebastian, care mi-era cunoscut de mult mai multă vreme, bea bere cu un grup de bărbaţi la câteva mese în faţa mea. O doamnă de la masa mea, văzând la cine mă uit, a spus că o cunoaşte de la grădiniţă şi că este o persoană cu probleme. Ea în sine este în regulă, mi-a spus. Venise la un curs de-al ei de gătit pe care-l ţine în restaurantul Mairot din centru, un curs sub deviza: Să gătim regional dar şi sănătos. Mi-a spus că era plăcut să vorbeşti cu ea în particular, dar ca mamă era teribil de nepricepută. Fusese trimisă de către educatoare la terapie de familie, la un curs pentru creşterea copiilor, dar nu ştia exact ce urmase mai departe, căci Tim era la fel de obraznic şi agresiv. Mi-a povestit că Tim îi smulsese o şuviţă de păr fetei ei, o şuviţă groasă de pe partea stângă a capului şi că zona aceea rămăsese cheală. Ne dorim cu toţii să plece la altă grădiniţă, mi-a mărturisit. Încercăm să forţăm educatoarea s-o trimită la o grădiniţă pentru copii cu probleme, pentru că acolo este locul lui Tim. Dar educatoarea şi directoarea grădiniţei se tem de represalii, căci Daniela Mateus s-a plâns deja de mai multe ori de discriminare. Se tem pur şi simplu să nu declanşeze un scandal, iar în acest timp copii noştri suferă.
Am văzut-o pe Dani un an mai târziu cu ocazia organizării unei zi internaţionale la noi în oraş în hala de sport a şcolii generale, unde fiecare naţionalitate avea o masă pe care etala feluri de mâncare tradiţionale, de unde se putea servi toată lumea. Daniela era genul care rămânea mereu singură, avea tendinţa aceasta de a se izola, am observat, dar nici atunci nu am simţit acea uşurinţă necesară faţă de ea pentru a o aborda. O străină la urma urmei, obişnuită cu alte valori, venind dintr-o ţară cu alte obiceiuri. Dacă avea să mă înţeleagă greşit sau dacă aş fi făcut cumva o gafă? În afară de asta, intervenea problema fiului ei, care era oaia neagră într-un mod strident. Era mereu pe urmele lui, dar nu părea decât să înrăutăţească lucrurile. Îl apuca până la urmă de braţ şi dădea cu el ture de una singură prin împrejurimi. El urla, plângea şi părea să dorească să scape din strânsoarea ei.
După ce-am avut prima conversaţie din întâmplare, au mai trecut câteva luni până la a doua. Şi câţiva ani buni până am ajuns să ne simţim în termeni prieteneşti una faţă de cealaltă. Dar încetul cu încetul s-a format ocazia necesară pentru mai mult. Mi-a mai povestit despre ea şi Sebastian că sunt căsătoriţi de zece ani. Că se cunoscuseră prin intermediul slujbei, când ea lucrase la un ziar, iar el era consultant pe o chestiune tehnică. Îi luase un interviu. Îl plăcuse din primul moment, iar apropierea dintre ei venise firesc şi foarte abrupt. El era singur de foarte multă vreme, iar ea tocmai se despărţise de un bărbat pe care l-a descris ca fiind incapabil să-şi ia responsabilităţi. Dorea să ducă aceeaşi viaţă ca la douăzeci de ani pentru totdeauna, iar ea s-a retras din această combinaţie. Avea 23 de ani şi ştia că trebuie să se căsătorească înainte de douăzeci şi cinci.
El avea felul lui de a fi deja stabilit, rutina sa zilnică, fixurile lui, mi-a povestit ea. Nu era nevoie decât să se adapteze la ele. Era cu cinci ani mai mare decât ea, dar diferenţa părea cu mult mai mare, dacă îmi cere mie cineva părerea. Începuse să chelească. Apucăturile lui m-au izbit ca fiind acelea ale unui bunic. Când ea îi dădea lista de cumpărături şi el se aşeza la masă şi o rescria în ordinea raioanelor de produse din supermarket, pe ea o deranja. Sau pretenţia lui permanentă ca în casă să fie mereu totul picobello. Sebastian era o persoană foarte fixistă, dar un tată minunat. Făceau dragoste o dată la câteva luni şi se plângea şi de asta.
Mi-a devenit foarte repede clar că Daniela îl iubea pe Tim, Sebastian îl iubea pe Tim. Amândoi îl iubeau pe Tim mai mult decât orice în viaţa lor şi încercau să facă totul perfect. Pentru el.
La una din petrecerile la care a venit la mine, mi-a povestit că naşterea fusese complicată, iar ea fusese convinsă că o să moară. Era într-o baltă de sânge şi sângerarea nu se mai oprea. Copilul îi fusese smuls din trup, iar ea sângera. Mi s-a părut nepotrivit să discutăm un astfel de lucru când muzica era la maxim, iar mulţi dansau în jurul nostru pe Rihanna, dar nu am întrerupt-o, mai ales că începusem să o înţeleg. Avea talentul să-şi aleagă cele mai nepotrivite momente pentru a-ţi povesti ceva atât de intim despre ea încât îţi ridica părul în cap. Simţea o nevoie de comunicare aproape nepoliticoasă. Sinceritatea asta dezarmantă îmi apărea de multe ori agresivă. Cu toate acestea nu am oprit-o niciodată şi nici nu am respins-o. Doar am încercat să o înţeleg şi s-o ajut.
Tim avea nasul lui Sebastian, dar ochi mari şi verzi ai nimănui. Părul considera că vine de la ea, mi-a spus. Păr blond, moale. Se recunoşteau în câte o trăsătură de ici sau de colo, mi-a povestit ea. Era copilul lor, pe care-l slujeau zilnic.
Jumătate român, jumătate neamţ.
Dar Daniela nu-l învăţase în română decât poponeţ, frumuşelule, păpică. Îmi povestise că mamei ei îi venea greu să se înţeleagă cu el când venea. Ştia germană, dar nu foarte bine, iar în realitate germana din cărţi nu corespundea cu cea vorbită la ea acasă. Dar mama ei nu-l plăcea oricum pe Tim. Susţinea că este un copil rău. Că nu văzuse un copil mai rău.
Nici la şcoală lucrurile nu stăteau mai bine. Tim îi bătea mereu pe ceilalţi copii şi unei fetiţe îi smulsese o şuviţă groasă de păr. Celelalte mame nu o salutau, iar ea era afectată de asta. Îşi propusese să le invite acasă pe mamele acelea care o tratau nedrept, măcar să aibă de ce să o invidieze, dacă tot o invidiază. Era convinsă că este invidiată. Căci ele trăiesc în apartamente mici şi nici măcar nu sunt căsătorite, trăiesc din beneficii de la stat, mi-a explicat. Să le cheme, să vadă ce casă uriaşă are ea. Să le cheme pe nazistele care o urăsc că este ausländer şi că arată mai tânără ca ele. Una din puţinele mame cu care se înţelegea, îi povestise c-o bârfeau şi că i-au spus în faţă că urăsc străinii. Iar mama aceasta provenea din Croaţia şi era şocată că i se spusese în faţă un astfel de lucru. De atunci, Daniela când se referea la ele le numea naziste. Nazistele de la şcoală.
Viaţa Danielei era foarte simplă, totuşi. Am mers de multe ori la ea să bem o cafea. Tot timpul se ţinea ocupată. Deretica prin casă ca o furnicuţă. Mereu în mişcare. Să mai şteargă o dată aragazul, să mai dea o dată cu aspiratorul, gata să pună la punct mereu orice imperfecţiune. Să mai gătească ceva, să pună masa, să ridice masa, să şteargă, să cureţe, să spele. Din nou şi din nou şi din nou. Să aranjeze vasele în maşina de spălat vase. Abia termina totul şi relua. Masa de dimineaţă, prânz sau seară. Tim care refuza câteva feluri de mâncare mereu şi ea se învârtea de colo-colo să găsească ceva pe placul lui. Să mai pregătească ceva bun, să mai ridice ceva ce trebuia pus la loc. Aranjarea aceea permanentă la locul iniţial al fiecărui obiect, de parcă viaţa ar fi fost un permanent deranj în existenţa obiectelor adunate sub acoperişul casei, iar ea era cea care restabilea ordinea în univers. Fără ea totul promitea să cadă într-un haos de nedescris. Fiecare obiect părea pierdut. Iar ea avea o hartă întipărită sub piele care-i dicta automat unde venea fiecare lucru. Cunoştea totul pe de rost. Trebuia să fie perfect totul. Curat. Impecabil. Dezordinea, praful, petele, o ameninţare la adresa vieţii.
A stat plină de sânge pe patul pe care a născut, mi-a povestit din nou când am trecut într-o dimineaţă pe la ea. Sângera şi părea incredibil că tot sângele acesta care împroşca peste tot provine din corpul ei, iar ea nu moare. Îşi aştepta copilul, căci fusese luat de lângă ea şi a crezut că a murit sau e ceva în neregulă cu el. Iar clipele treceau şi nimeni nu-i spunea nimic. Îşi aştepta moartea, iar ea întârzia.
(va urma)