Când ne-am întâlnit ca să-mi dea materialul scris de el, domnul Bernhard mi-a explicat mai multe despre Pod. Am băut o cafea în patiseria din centru, unde alţi oameni luau micul dejun la acea oră, sau citeau în faţa unei cafele.
A simţit că este nevoie să-mi lămurească mai multe aspecte investigate de el. În primul rând mi-a spus că din săpăturile făcute de el reiese clar că Podul este în observaţia poliţiei, care trimite des, dacă nu permanent, patrule care să încerce să deturneze orice eveniment nedorit care ar putea avea loc pe el. Cu toate acestea, nimic nu poate schimba realitatea şi nimic nu este mai neplăcut decât să găseşti cadavrele a două tinere fete în parcarea de sub Pod sau pe autostradă să-ţi cadă din senin pe capotă un tânăr. Motivul sinuciderilor rămâne cel mai ades necunoscut.
Podul acesta este cel mai înalt pod de cărămidă din Germania. A fost botezat iniţial cu numele prinţului Leopold, cel care l-a construit, dar imediat după sfârşitul monarhiei a adoptat cu simplitate numele orăşelului nostru.
Inaugurarea lui în 13 iulie 1860 a fost cât se poate de fastuoasă. Proiectul era rezultatul unui plan al firmei Baumann, care după nenumărate măsurători la faţa locului, studii şi propuneri îndelung discutate, au venit cu o variantă finală, care a fost aprobată. Costul construcţiei, 5 milioane de mărci, a fost suportat de cele două oraşe între care făcea legătura, cele mai interesate de existenţa Podului.
Când se începuseră lucrările la el, rezultase un şantier de 8.000 de metri pătraţi, fusese construită o linie ferată imediat în apropiere şi un pod înalt de 30 de metri care să ajute la construcţia celuilalt. A fost nevoie de 1.500 de kilograme de dinamită. Construcţia a costat 50 de vieţi omeneşti, opt dintre cei decedaţi aruncându-se de bună voie de pe el. Motivul gestului lor a rămas necunoscut.
Inaugurarea fost plănuită din timp, primăria, asociaţii de tot felul şi şcolile au complotat la organizarea acestui eveniment grandios. A fost organizat un marş din orăşelul nostru până în cel mai apropiat, cu ocazia căruia au fost arborate steaguri şi embleme, s-au ţinut discursuri de către oficiali, poeţii au scris versuri dedicate acestei minuni a tehnicii. Construit pentru binele comunităţii, pentru uşurarea circulaţiei şi întru recunoaşterea performanţelor tehnice. Corurile locale au ţinut recitaluri şi cântecele au răsunat în toate ungherele, au fost construite tribune pentru spectacole şi discursuri, tribune pline de oameni îmbrăcaţi festiv şi copii cu mâini lipicioase de la dulciuri. La sfârşitul zilei petrecerea s-a mutat în locale şi baruri, iar oraşul a continuat să celebreze în noapte, împodobit cu flori şi ghirlande.
În acea zi magazinele au rămas închise şi nu s-a lucrat. Trenul cu oaspeţii de onoare a ajuns în gara centrală în jurul orei 10. Primarii celor două oraşe, împreună cu alţi înalţi demnitari, au aşteptat oaspeţii pentru primirea oficială în gară, alături de un cor care a cântat cu această ocazie cele mai frumoase cântece din repertoriu. Prezenţi au fost reprezentantul regelui, doi miniştrii, preşedintele căii ferate. Prinţul a călătorit singur într-un automobil până la piciorul podului.
Podul a fost cât pe ce să nu supravieţuiască celui de-al doilea război mondial. A rezistat bombardamentelor cu stricăciuni minime, dar doar prin loialitatea unor oameni ai armatei a reuşit să nu fie distrus în momentul retragerii. Au fost primite nenumărate ordine de a fi împănat cu dinamită şi aruncat în aer, ordine care nu au fost puse în aplicare sau au fost "re-interpretate" de către ofiţeri. Infanteria americană oricum nu avea curajul să traverseze podul, crezând că este minat. Riscul era prea mare.
Pentru a împiedica sinuciderile de pe Pod, primăria dăduse ordinul de a se monta un gard din sârmă, care însă nu a schimbat prea multe. Domnul Bernhard şi-a exprimat părerea că ar fi trebuit un gard mai stabil şi mai înalt, cu o latură spre interior, care să-i împiedice pe doritori să ajungă de partea cealaltă. Ori o plasă imediat sub pod, pentru că nu e vorba doar de împiedicarea sinucigaşilor de a-şi pune planul în aplicare, ci şi de o măsură de protecţie a trecătorilor şi a şoferilor care oricând se pot trezi răniţi sau chiar ucişi de cei care cădeau de sus.
La întrebarea mea de ce autorităţile fac orice să împiedice publicarea articolelor sau statisticilor despre morţile legate de Pod, domnul Bernhard a fost foarte clar. Mi-a spus că există un concept pe care sociologul american David Phillips de la Universitatea din San Diego din California l-a numit "Efectul Werther", sau sinuciderea indusă de media. Există studii şi statistici care arată clar că foarte mulţi oameni care prezintă un risc de a se sinucide, imită pur şi simplu exemplul altora. Contaminare prin imitaţie. În multe cazuri s-au constatat sinucideri copiate din filme, după personalităţi care au recurs la gestul acesta, sau după cazuri prezentate în media, iar aceste studii au fost cât se poate de serioase şi de încredere. "Efectul Werther", numit aşa după cartea lui Goethe, Suferinţele tânărului Werther, care a ajuns a vremea ei o carte-cult şi după apariţia căreia a urmat un lanţ de sinucideri care au imitat gestul fatal al personajului principal. Se îmbrăcau ca el, haină albastră şi vestă galbenă, şi aveau asupra lor cartea. Multora din categoria aceasta influenţabilă le este plantată în minte ideea sinuciderii şi găsesc încurajarea necesară ca să ducă la capăt acest gest, printr-un model pe care şi-l asumă şi cu care se identifică.
În general mijloacelor media li se cere să evite să prezinte o sinucidere în mod eroic, romantic sau tragic, ca posibilii imitatori să nu găsească aceste relatări drept un semn de recunoaştere, de milă şi înţelegere. Li se cere să nu prezinte nume, vârstă, sex ca să nu existe posibilitatea de identificare cu victima. Trebuie să nu pomenească modul prin care s-a sinucis, mai ales în cazurile spectaculoase, locul, pentru a evita imitarea concretă. Nu este voie să se prezinte nici o informaţie despre o eventuală motivaţie, ori o sugestie la o posibilă cauză externă sau interioară a celui implicat, ori situaţia lui în viaţa de zi cu zi. Mai concret: prezintă sinucigaşul, modul sinuciderii şi conjunctura socială a sinucigaşului atât de abstract, încât să nu servească drept model sau sugestie nimănui. Nu poţi prezenta fotografii, detalii sau ipoteze. Nu "eroiza", romanţa, nu trezi milă pentru sinucigaş, pentru a evita identificarea cu el. Trebuie să rămâi cât se poate de sobru stilistic.
Atunci l-am întrebat pe domnul Bernhard cum de a scris atunci aceste texte despre Kyo, Dani şi Irina. A dat din umeri. A răspuns până la urmă că nu a fost capabil să păstreze distanţa profesională. Că a încălcat un cod. Şi-a definit atitudinea drept neprofesională. Sînt doar un om la urma urmei, a adăugat.
Întrebându-l de ce crede că s-a sinucis Kyo, mi-a răspuns iarăşi într-un mod cât se poate de jurnalistic. Mi-a spus că există mai multe motive pentru sinucidere. Poate fi vorba despre abuz sexual, ori tulburări psihice, de exemplu cei suferinzi de depresie ori personalitate de tip borderline sînt o categorie de risc foarte mare. A citit undeva că 80% din alcoolici încearcă să-şi ia viaţa, a mai adăugat el, şi 20% din dependenţii de droguri. Cei care suferă de o boală incurabilă sînt şi ei într-o zonă de risc. Altă grupă cu foarte mare risc sînt cei cu o situaţie socială defavorizată, educaţie foarte precară, ori şomerii. Care anume din motivele acestea sînt valabile la Kyo, nu are cum să ştie. Poate doar face presupuneri pe baza datelor pe care le-a adunat în întâlnirile cu prietenii lui apropiaţi, cu sora lui, cu tatăl lui, dar toate erau presupuneri vagi şi stângace, bazate pe fantezie. Nici unul din cei cu care se văzuse nu este capabil să furnizeze o versiune de care să fie sigur. Motivul va rămâne necunoscut, m-a avertizat el. Să nu mă axez pe asta. Dacă am ca ţel acest obiectiv, n-o să ajung nicăieri.
În Japonia o metodă preferată de sinucidere era să îţi spinteci burta cu un cuţit, în anii '30 în Ungaria era la modă să te aşezi în cadă şi să îţi tai venele pe muzică, asemănător cu anii '90 în Anglia, când Simfonia nr. 3 de Henryk Gorecki a stârnit un val de sinucideri. În Viena era la modă să dai drumul la gaze ca să-ţi iei viaţa. În ziua de azi turnurile şi podurile luptă contra sinuciderilor cu garduri şi plase, chiar dacă cei care vor cu adevărat reuşesc încă să depăşească aceste obstacole. Dar este mai greu decât înainte. Unii încă îl mai copiază pe Falco şi se urcă în maşină şi trec cu ea în nefiinţă. Mulţi se sinucid desigur prin fumat, băut, mâncat, prin viaţa nesănătoasă sau plină de excese, dar pe ei nu îi numără nimeni...
În 2003, un artist polonez, pe nume "c8400" a pus în practică un proiect pentru prevenirea sinuciderii de pe podul Nusle, lipind auto-colante fluorescente din zece în zece metri cu textul "Dumnezeu te iubeşte".
Din statistici reiese că e nevoie de trei încercări de sinucidere pentru a reuşi să ducă la capăt gestul în cazul unui bărbat, iar în cazul unei femei de douăsprezece încercări.
Deci Kyo a mai încercat?, am întrebat.
"Aparent nu", mi-a zis. "Am telefonat la toate spitalele din zonă şi nu este înregistrat în nici unul, ori pur şi simplu nu au dorit să-mi ofere informaţii. Nici nu au voie, de altfel..."
(va urma)